The farce is over (prozopoem)

aud numai știri rele în zori

când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte

dimineața însă se anunță frumoasă

ca-ntr-un tablou de Cézanne

scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine

rămas de aseară pe prichiciul ferestrei

în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel

sau Vivaldi

.

să tot trăiești

.

să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai

pline de muzică

ca pe niște sinfonii ale iubirii

neterminate

.

așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții

.

eu

din păcate

mi-am pierdut sufletul

captivul din mine a aruncat telefonul pe geam

a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă

afișând la singura fereastră fără perdele

ostentativ

resemnarea

.

indiferența gregară a cărnii

.

nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții

ca altădată

la un moment dat totul devine prozaic

un déjà vu

mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri

ca o tușă de negru pe negru

în același decor sumbru...

     - Bunule domn, îmi zise piţigăiat, fie-vă milă de un suflet amărât şi daţi-mi şi mie ceva!

     Mă uit în ochii lui cu o strângere de inimă.

     -  Ce să-ţi dau, omule?

     -  Ce vă lasă inima, bunule domn!

     -  Dacă vrei bani, îi răspund, n-am. Eu plătesc cu cardul!

     -  Poate aveţi ceva mărunţiş, domnule ! Cât de cât !

     Mă caut prin buzunare disperat, dar nu găsesc niciun şfanţ.

     -  Poate vrei altceva?

     -  Orice, domnule! Cât de cât!

     - Uite, îi zic, ia pâinea asta şi du-te cu Dumnezeu!

     - Dumnezeu să-ţi dea sănătate, bunule domn, dar dă-mi şi ceva cu care s-o mănânc! Cât de cât!

     Deschid prortbagajul unde am pus cumpărăturile de la supermarket şi extrag un baton de salam.

     - Sper că nu-l vrei tot?

     - Nu, domnule, se bucură el, daţi-mi şi mie cât de cât!

     Îi tai un sfert de baton şi încerc să închid portbagajul, dar ochii omului mă opresc.

     - Vrei şi câteva mere?

     -  Da, domnule! Cât de cât!

     - Mai am nişte pastramă, nişte ouă, lapte, cafea, zahăr, roşii, banane, dacă pofteşti!

     Omul îşi lasă privirea în jos.

     - Aş pofti, domnule! Cât de cât!

     Îi dau toate sacoşele, urc în maşină şi mă întorc acasă vorbind singur. Soţia îmi deschide uşa zâmbind.

     - Nu credeam să te văd vreodată făcînd cumpărăturile în locul meu! Te-ai descurcat?

     Ridic din umeri destul de încurcat.

     - Ştiu şi eu, iubito! Cât de cât!

fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine

în care azi = x - 365

(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)

prin urmare  mâine = azi - restul de zile

care nu sunt congruente cu azi

nici cu mâine

putând fi denumite generic timp

cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna

până în zori

când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului

la un moment dat

altitudinea de cădere a fulgului

densitatea aerului

timpul parcurs de acesta

accelerația gravitațională terestră

impactul cu genele curbate și dese ale iubitei

ea îsăși o ecuație de gradul doi

în care timpul și banii reprezintă

condiția necesară și suficientă

de unde descoperim că femeia = timp + bani

știm însă că timpul înseamnă bani

și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii

iraționale

rămâne doar să extragem rădăcina pătrată

din relația femeie = bani la puterea x²

descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor

sentimentale

iar banii efectul...

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

- Da, doar că-i gravidă. Femeile, precum știți, n-au muze, ci muzi. Si orcât ar părea de amuzant, și vă asigur că este, nici ele, nici ei, nu știu carte! N-au cum să se supună testului de dictare, așa că ( fără deci între propoziții ) va trebui să găsiți altă metodă de evaluare, și vă sugerez interogatoriu sau detectorul de aversiuni ( ca soluție de avarie, desigur! ).

Fusese informat că următoarea pe listă era o pacientă„ cu ștaif”, scriitoare, și că era în luna a treia. Nu avu nicio emoție, deoarece cunoștea fauna, ultima sa nevastă cochetase și ea cu asta! Si nu numai. Nu-l induse în eroare nici chipul ei angelic, bănuind ce-i umblă prin cap. Mai fusese informat că refuzase să se dezbrace, cum era procedura, deși nu venise la stomatolog, ci la ginecolog.

- Zău că mi-e rușine, domnule doctor! îi mărturisi ea, acoperindu-și fața cu palmele.

Ginecologul o privi înțelegător.

- Nu-i nimic! Pogramăm altă vizită, deși nu-i prea indicat! Apropo, continuă el cu blândețe, în fața soțului te dezbraci?

- Hi-hi-hi! se hlizi ea amuzată de întrebare. Cum credeți c-am rămas gravidă?

- Tocmai! Dacă te-ai dezbrăcat în fața lui, de ce n-ai face-o și în fața medicului, care nu-ți vrea decât binele?

- Cu el este altă poveste,domnule doctor! Îl iubesc!

Aproape că-i dăduseră lacrimile. Rememora, în față medicului acela scârbos, diminețile când el o lua în brațe și-i sorbea lacrimile, îi resfira părul și se acoperea cu dânsul ori își îngropa fața între sânii ei, minunându-se că era acolo, a lui și numai a lui...

- Până naști va trebui să mă iubești și pe mine, îl auzi pe doctor, parcă din altă lume, ori să-și găsești pe altcineva! Să nu crezi că nu va fi tot la fel!

- Bine! oftă ea. O fac și pe asta!

Asistenta o conduse după un paravan și o lăsase singură.

O cuprinse din nou amețeala, plutea desupra grădinii lângă o pasăre și era, la rându-i, pasăre. „ Fato”, îi spunea pasărea, un fel de sticletele ( fiindcă pasărea sticlea orbitor și semăna cu un sticlete! ) ce zi frumoasă, ce gâdilitură, păcat că ești așa de mică! Ba nu! Ba nu! se pomeni protestând. Tu ești mică, la o adică! Vezi cum cad frunzele? Cum să nu le văd, frumoasa mea păsărică? Le și aud, fleoșc, fleoșc, știi tu cum!

Fiecare piesă scoasă îi provoca palpitații, dar nu avea de gând să renunțe. Pornise pe un drum fără întoarcere. „Fericite cele sărace cu Duhul, se gândi în timp ce-și scotea sutienul, vai de cocoșițele lor, Doamne iartă-mă !Na, că mi-a sărit și-un nasture, băga-mi-aș! Când e să ai ghinion, găsești un cui și-n scorbură!

Uneori te trezești Într-o gară, ca asta, așteptând, să iei un gând, călătorii se-nghesuie, dau din coate, bagă de seamă, nepoate, o lume nebună-nebună, cu zei de arvună, cu vrăjitori strâmbi și îngeri hadâbi, toți te îmbie să cumperi tâmâie, nu că ai duce lipsă, dar să hie, de când cu prhohibiția asta, nu mai găsești un bob de-ambrozie, cum dracu` mai vrei, prințeso, să-nvie? E-o nebunie!

Ceasul din perete îi țăcănea în creier, țac-țac-țoc!. Nu-i mai rămăsese mult, dar de aici începea greul!

Urma piesa de rezistență. Marghiolița îi povestise cu lux de amănunte ce și cum. O năpădeau sudorile la gândul că îi va simți degetele înăuntru. Unele spuneau de toată mâna. Proastele dracului! Undesă-ncape ditmai brandul? De-abia... Tresare și-și alungă gândurile negre. Dacă ar fi așa nu s-ar mai duce nici una, ori eu văd că se întâmplă taman invers! Nu le mai poți opri! Cui naiba să i-o mai arăți... în lumina reflectoarelor, bărbații nici nu se uită! Vorba cântecului: Păsărică mută-ți cuibul și te du! Ușor de zis! O fac eu pe viteaza, pe deșteapta, însă blufez. Îi simt mâna în gât. Si-mi tremură fundul! Mă gudur. Ce motive aș avea să-i arunc tot rahatul ăsta, cu pretenții intelectuale, în față, pleosc-pleosc, dacă n-ar fi ceva? Trec zilnic pe lângă mii de oameni și nu simt nimic!

Cu chiu cu vai reușise. Nu-i mai rămasese decât să-și ia inima în dinți.

- Sunt gata, domnule doctor!

Urmă o pauză scurtă, dar care ei i se păruse o veșnicie.

- No, hai atunci!

nu știu cum e să descifrezi matematica aceasta secretă
a sunetelor
cum e să-ți potrivești pașii după intensitatea lor
Ea însă părea să înțeleagă fiecare vibrație tăcută
a Universului
a coardelor sale nevăzute
îmbibate în sunete
descria cu fiecare braț
evantaie albe-turcoaz de lumină
printr-un spațiu fluid
nesfârșit
întins ca o spumă cuantică
își lăsa pleoapele de culoarea mentei
peste verdele cenușiu al irisilor
ajungea mereu la capăt înaintea ecoului
sprijinea cerul în vârful degetelor
amesteca în păru-i roșcat stelele
își atârna la ureche cercelul de aur al lunii

era parte din acest puzzle miraculos

noi
pe partea cealaltă a clipei
ne țineam cu greu umoarea sticloasă
din ochi
inimile noastre își luaseră deja zborul

ultima imagine rămasă pe retină
era un fluture căzut într-un caleidoscop
și transformat în mii de fluturi simetrici

de neînțeles această conjurație secretă a sunetelor...

Cred că m- am îmbolnavit de moarte 

Într-o zi când m-am născut

un gust amar de tristete ma roade ,

adanc in suflet cand m-adun...

De ce a trebuit sa ma nasc ?

sa pot sa mor de suparare ?

nimanui sa nu i pese ,

de a mea inima muritoare ...

Poate asa a fost sa fie 

intr- un chin ca sa ma nasc .

cea mai mare povara a lumii 

inima cea cu necaz ...

pârguite dorințe

stârnesc isterii

clocite

în războiul minciunilor.

%

scenarii pentru

a prinde pasărea din zbor

și a ucide luciditatea.

A iubi înseamnă a accepta misterul fără a-l forta să se dezvăluie. Este o formă de curaj tăcut, o alegere de a rămâne prezent chiar si atunci când sensul se destramă.

În iubire, omul nu caută nemurirea, ci adevărul clipelor trăite pe deplin, chiar dacắ ele sunt finite.

Astfel. iubirea adevărată nu învinge moartea si nici nu o neagă; o priveste în fată si continuă să existe. lar în această continuitate lipsită de explicatii se află cea mai pură expresie a umanului.

A trecut un timp de când n-am mai scris

Așa că am ales să-mi dezmbrac frânturi de gânduri pe o foaie, mint.. unele le scriu în notițe pe telefon, mă aștern unde-mi prinde viața gând sau curaj

Astăzi este despre cum se simte Denisa

Sau poate a fost ieri, cine știe

Astăzi poate pur și simplu mint iar tu citești

Sau eu zic adevarul și nu tu mă crezi

Scriu versuri, astăzi am scris proză

Fluturi albi se perindă sub pleaope

Si mucegai desprind din ale mele coaste

Oh iar am făcut o rimă

Revenind,  mi-am agățat inima într-un cui de aer și.. neh sună prea banal

Îmi nasc cuvinte sub limbă ca niște flori fosforescente

Nu are sens nu?

Greu este sa zici cum te simti într-o zi banală:)

Gândurile se sinucid în buclă, nu îmi dau seama dacă respir eu sau respiră cineva dinăuntru meu care mi-a luat forma

Am oglinzi în care nu apar, timpul mi se strică in palme, uneori evadez din mine fără să plec

Și totuși în oglinzile în care apar se vad doua fete pe aceiasi fata:)

Exact, ciudat nu? Pai hai să îți explic:

O gură spune adevărul, alta îl corecteaza.

Alteori mă trezesc în niște locuri unde am amintiri dar nu am mai fost niciodată.

Hai să trecem de partea asta.

Cine sunt? Un personaj oare?

Autor? Sau doar o notiță uitată într-un telefon care se crede viață?

Întrebarea ramane ca un diagnostic spus prea târziu

Uneori îmi recitesc vechile poezii... poate de dor, poate doar să-mi reamintesc...

Și e atât de ciudat... îmi aud vocea tremurând printre rânduri. Îmi amintesc cu fiecare vers câtă viață aveam atunci, câtă speranță, câtă încredere în "stai liniștită bby, o să fim"... însă timpul a avut felul lui de a-mi arăta că " a fi" nu a fost decât o iluzie... o iluzie frumoasă...

La fel și promisiunile în care am tot sperat, care păreau solide s-au spart în mii de cioburi de zidurile tăcerii.. si visele care s-au destrămat fără zgomot ca un abur sub lumina rece a dimineții...

Și citesc... și mă pierd încercând să regăsesc printre versuri speranța ce o aveam, că nu s-a pierdut totul...

Recitesc și mă regăsesc în zeci de ipostaze... rănită, plină de speranță, așteptând, iertând, confuză, veselă, tristă... neputincioasă, resemnată. 

Mă regăsesc visând... apoi renunțând... în sute de versuri în contrast.. 

Mi-am dorit prea mult să închid o ușă lăsând-o întredeschisă... în speranța acelui ''a fi''...

Ușa a rămas întredeschisă și azi dar nu din speranță ci mai degrabă să-mi amintesc de acea femeie care nu voi mai fi vreodată...

..................................................................

Am lăsat ușa întredeschisă,

Deși uitată e povestea

Și stins este acel ceva 

Ce n-a mai apucat să ardă.

Am rămas c-o-mbrățisare netrăită 

Cu-n dor greu... pe foi mărturisit,

Cu tăcerea-ți atât de nesăbuită 

De parcă te-am urât și nu iubit...

Am stat prizoniera unui viitor

Ce nu s-a întâmplat vreodat' 

Și azi trecut îmi e și el

Rămas în versuri acordat...

Am vrut să plec, dar pașii m-au ținut 

Legată de umbre, prinsă de ce-a trecut.

Urla în mine gândul ca vântul, să zbor,

Dar inima, la tine, mă întorcea ușor...

Am vrut să plec, dar am rămas,

Captivă în trecut, mereu în contrast,

Unde dorința și teama se certau în tăcere 

Și timpul mă ținea în loc, fără putere...

Am plecat cu ușa pe jumătate-nchisă

Și nu că aș mai aștepta ceva...

Când mi-amintesc să pot privi 

La cea ce te-a iubit cândva.

Culeg din litere boante
călărite prin facere,
îi spun maşinii
că eu sunt Omul,
rebus de semne,
noapte de funcţii,
ard amprentele,
inundă biţii,
matrice în matrice,
fereastră dreptunghiulară,
scuipă cu negru,
alungă lumina,
cuget sinusoidal,
mulţime de cifre
pierdute-n zerouri
curg prin tăblie,
unul simbolic,
stare supremă,
aprinde zvâcnirea albastră
de serviciu.

Doar poemele
se nasc în vecinătăţi
cu frontiere tremurânde
de dorul infinitului,
caută rime
în podul uitărilor
zăvorâte,
bat ritmul
în urmele strivite
de paşii dansului.
Ele, poemele,
aştern hârtia
sub vârfuri schiloade
de sentimente.