Spațiu instabil

Te apropii cu nava ta, dar simt că ești departe

Nu te înțeleg, vorbești pe înțelesul meu oare?

Încerci să îmi arăți prin semne, dar apare o eroare,

Prea multe cuvinte și semne, privesc cu teroare.

Ființă ciudată, frumoasă, un extraterestru,

Te diferențiezi de ei, dar tot ești ca restul;

Ai vrut să mă studiezi, prin urmare ai pierdut testul

În ochii tăi văd numai ură, nu te-am iubit destul?

Tu ești doar o umbră, reflexie fără suflet

Te vedeam ființă complexă, dar ești incomplet,

În ochii mei iubirea ta este doar un pamflet

Oricât timp va trece, nu va mai exista răsuflet.

Obișnuiam să te privesc, erai un corp ceresc,

Dar acum sufletul mi-e rece, nu te mai urmăresc;

Vrei să te lămuresc, dar iubirea nu pot să o cântăresc,

Așa că te rog pleacă, jur că nu o să te opresc.

Văd un copil de tristețe înecat,

Ascuns într-un colț întunecat

Cu mâinile pe urechi și fără vlagă,

Îngenunchiat de frică, se roagă:

”Doamne, ascultă-mi rugăciunea,

Fă-l să-și oprească tortura;

Las-o pe mama să fie fericită

Nu vreau s-o mai văd rănită.”

Tatăl lui i-a mângâiat mama prea tare,

Lovită din toate părțile, fără iertare

Cade la rândul ei pe podeaua rece,

Nu mai poate striga, a rămas fără voce;

Nimeni nu îi va salva oricât s-au rugat,

Monștrii există oriunde, nu doar sub pat.

Și așa povestea celor două suflete s-a încheiat,

Văzându-și mama moartă, săracul băiat...

Trăiesc pentru că nu pot să mor

Stau și sufăr, nu cer ajutor,

Mă cuprinde ușor teama

Tot ce văd e disperarea;

Poate într-o altă viață,

O să încerc de dimineață

Să mă schimb câte puțin,

Sper că în bine, nu venin;

Totuși nu cred că are rost

Să creez un spectacol anost,

Nu ar veni nimeni să privească

O fată singură, pe fața ei o mască;

Peste câțiva ani sigur va fi bine,

Singura speranță care încă vine,

Timpul trece, eu sunt neschimbată

Stau într-un colț, rămân nemișcată;

Alături de frică mă cuprinde un fior

Trăiesc pentru că nu pot să mor.

Sunt poeți care cântă iubirea de orice fel

pritenia,dar nu știu dacă ei sunt fericiți.

În căte lacrimi își îneacă amarul, dar se 

străduiesc, să aducă o rază de soare

unde rănile dor, gonește somnul,

grijile nu se opresc. Ei au un statut aparte.

Sunt hărăziți de soartă să scrie ca oamenii 

să nu cadă în valurile ispitei,având ca ghid 

credința.Dacă ai acest har, l-ai primit cu un 

scop. Urmează-ți calea!

Credința

Eram cufundați în adâncul pădurii deasă, în mijlocul unei nopți înghețate de iarnă. Gerul aspru părea că încremenise fiecare ramură și fiecare fulg de zăpadă într-o tăcere deplină. Cerul din miezul nopții era curat, iar luna plină își trimitea razele reci direct peste noi. Stăteam umăr la umăr lângă Ana, iar chiar în fața noastră se afla lupul alb. Creatura masivă stătea complet nemișcată pe stratul gros de zăpadă, cu ochii ca două cristale albastre ce străluceau intens în întuneric. Nu făcea niciun gest amenințător sau agitat; pur și simplu stătea tăcut și ne privea fix, cântărind fiecare mișcare a noastră.

Ana și-a întins încet mâna înainte și și-a îngropat degetele în blana lui densă și curată ca zăpada. Am făcut imediat același lucru, întinzând mâna până când i-am simțit Blana albă și densă sub degete. În clipa exactă în care amândoi am atins creatura, lupul și-a ridicat capul spre cerul nopții, și-a încordat pieptul și a scos un urlet prelung. Sunetul a tăiat tăcerea gerului, răsunând adânc printre trunchiurile înalte ale brazilor și multiplicându-se într-un ecou puternic ce părea că se rostogolește din toate direcțiile pădurii.

După ce urletul s-a stins, lupul s-a mișcat lent și s-a întins pe pământ, așezându-se exact în spațiul dintre noi doi, ca o barieră vie.

În acel moment, Ana s-a întors cu totul spre mine. Ca de fiecare dată în toate aceste călătorii, chipul îi rămânea complet ascuns privirii, învăluit într-o umbră difuză pe care nicio lumină nu o putea străpunge. Cu toate acestea, ochii ei cu reflexii unice de rubin adâncit în maro străluceau neobișnuit de clar și de intens sub lumina lunii.

M-a privit nemișcată și mi-a adresat o întrebare scurtă, apăsată:

— Vlad, tu mă mai crezi? Mai crezi în mine?

Întrebarea ei m-a lăsat complet nedumerit. Am rămas o secundă încremenit, fără să înțeleg de unde venea o astfel de îndoială sau de ce pune sub semnul întrebării tot ce trăisem până atunci.

— Sigur că cred în tine... i-am răspuns repede, încercând să-mi păstrez calmul. De ce mă întrebi așa ceva...?

Nu am apucat să termin ce aveam de spus. Ana m-a întrerupt prompt, cu o voce în care nu mai era nicio urmă de ezitare, ci o fermitate rece:

— Atunci, dacă crezi în mine, de ce nu crezi în tine? De ce nu crezi în lupul acesta care ne protejează? Eu nu te voi ierta până nu-ți găsești adevărata cale de credință... adevărul de a crede.

Cuvintele ei au rămas suspendate în aerul înghețat. Imediat ce a terminat de vorbit, s-a întors dintr-odată cu spatele la mine, rupând orice contact vizual.

În aceeași secundă, lupul alb s-a ridicat dintr-o singură mișcare de pe zăpadă, înălțându-se masiv între noi. Și-a dat capul pe spate și a scos un al doilea urlet, mult mai puternic, mai aspru și mai răspicat decât primul. Sunetul a zguduit tăcerea nopții, iar ecourile s-au multiplicat violent în jur, răsunând de zeci de ori prin pădure, ca și cum din adâncul întunericului zeci de alte voci nevăzute îi răspundeau la unison.

vremea-i cam aspră

cercurile din cubul lui metratron

se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i pusă la vânzare

pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată,

luna

își ascunde tristețea

printre tufele

de coral roșu.

Am nevoie de Tine,Doamne..Am inceput sa scriu cateva randuri,acum..fiindca simt nevoia.Ce-as putea sa-Ti spun..Tie..cand Tu..le stii pe toate.Si totusi Iti scriu.Am nevoie de Tine..de ajutorul Tau..de ..Am nevoie de o busola..Doamne..fiindca m-am pierdut.

E vocea mea pe care o aud?

Atat de gol rasuna-mi gandul

De nici nu mi vine sa ascult

La cat de -ncet  șoptește-n gol

Ecoul mut.

Ca intr-un vis paralizat mi- e glasul

Cand vreau sa strig si sa alung

Dorul de tine , ecou mut…

Cu pumni lovesc in trista-mi cale

Peretele din lut!

Чтобы не плакать, я смеялась,

В лице ни капельки души.

Ведь если б я не притворялась,

Все в миг бы стали мне чужи.

Им не хватило бы платков,

Чтоб мои слезы удержать.

И не нашли бы они слов

О том, что важно мне желать.

Они не стали бы терпеть,

Ходить по колкому стеклу.

В конце концов начнут жалеть,

Что провалились в эту мглу.

Я им поэтому шутила,

Лишь бы улыбка оставалась.

Лишь бы не знали, как все было.

Чтобы не плакать, я смеялась

Чтобы не создавать лишних проблем

Просто игриво улыбалась

Делала вид что все у меня ок.