Nemultumire

Ah, astăzi nu-mi mai pasă de vântul care bate, 
De aerul ce-mbibă fire de mucegai, 
De tragedii umane, de oceane sparte 
Şi de otravă care pe suflet mi-e un scai. 

Eu scriu cuvinte goale, lipsite de parfum, 
Purtîndu-mi pe pleoape icoana unui sfânt, 
Ce dintr un om de aur s-a prefăcut în scrum 
Şi-n rădăcini, pe care se ţine-al meu pământ. 

El - baza lumii mele, destinului calic 
Cu care m-a lăsat să lupt învingător, 
Dar pentru început să nu-mi doresc nimic 
Dacat din lunecare să mă înalţ în zbor. 

Când aripa-mi se frânge: mă prinde, sau mă lasă! 
Pământul ne aşteaptă pe toţi cu lăcomie, 
Dar n-am nici o durere şi simt că nici nu-mi pasă 
Că arde-n cer o stea şi că s-au stins o mie. 

O sete mă usucă,
Cînd rândul ți-l citesc
Si parc-un dor de ducă,
În inimă, îmi cresc.

Veghez, la steaua rece,
A cerului senin.
Viața, care trece,
Mi-e plină de venin.

Afara, bate vântul
Si norii se- întâlnesc,
Iar eu, îmi spulber gândul
În dorul ce-l tot cresc.

De mi-ar fi dat în viață
S-ating privirea ta -
O tânără speranță
Aș fi putut avea

Si moartea, ca o rază,
N-ar fost să mă înghețe,
De cînd mă tot veghează
În cele mai dragi fețe.

De mi-ar fost dat destinul
Să văd a ta privire,
Poate întreg pelinul
Ce la-m băut, ca vinul,
M-ar dus spre nemurire.

Cînd pe foi mi- aștern iubirea și cu lacrimi o declar,
Beau, nebună de durere, tot pahar după pahar
Si-mi simt gâtul ca pelinul, înecat de vin amar,
Mintea însă îmi e trează, că-mi simt vremea în zadar.

Nu mi-i vinul o plăcere și plăcerea nu mi-i vin-
Vreau să șterg din mine dorul prefăcut în rău venin,
Să uit sufletul din tine și din zâmbetu - ți senin
Ce mi-au prefăcut din viață cel mai aprig și greu chin.

Si când mâna mi se-nmoiae și când fruntea mi se pleacă,
Eu aștept că nebunia ca un rece vânt să treacă,
Dar ea crește și mai mare și ca aburul mă - neacă,
Însă după limpezire inima mi-e și mai seacă.

Văzuta-ți, voi țărai , vreodată,
De când în glie'ați tot trudit,
Să facă frunza verde molii
Ce se- nmulțesc necontenit?

Palate- și fac, ca și omida,
Când se anină de-un copac;
Nu mai ajuta nici otrava,
Nicicum nu le mai vii de hac.

Pășind în cerc de vicii negre
Acele molii ce domnesc,
Sug toată seva frunzei care,
Cu lăcomie o stârpesc.

Si nu le pasă că la anul
Ce să mănânce n-or avea;
Vor căuta o altă “țâță”,
Pe alt copac se vor muta.

De unde au venit nămile
Punând istoria pe dos?
Cine le-a-nchis în librarie
Că toate cărțile ne-au ros?

Si nu au frică, nici o grijă,
Distrug ce văd, distrug ce pot,
Pentru că nu mai au simțire,
Au doar instinct - să roadă tot !

Un an, e mult să-i vezi pe frunze,
Un an, e mult să-i vezi crescând.
Un an, e mult să-i lași să steie -
La noi deja, stau ani la rând !

Ieșiți în câmp cei cu dreptate
Si cu iubire pentru țară,
Să puneți punctul peste toate,
Să scoateți moliile' afară !

Te-am petrecut și lumea ți-am pus-o la picioare;
Unde-ai găsit durere să-mi dai, atît de mare ?
Din ochiul tău de înger primeam atîta viață
Si -acum mi-ai pus în suflet o arșiță și-o ceață .

Mă dor de umezeală, încheieturi și oase.
De pașii dupa tine, azi, tălpile mi-s roase,
Dar înăuntru -n suflet mi-i foc și mi-i cenușă,
Că inima ta poartă un lacăt greu, la ușă.

Mi-s amorțite brațe de mângâieri și-amor
Ce ți le-am dat pe toate cu dragoste și dor.
Mi-i palidă privirea și ochii - numai vine;
Te-au urmărit în viață, din toți, numai pe tine.

Si azi, mai vezi, cum plânsul în lacrimi mă îneacă,
Că nu-ți găsesc dorința și inima ți-i seacă,
Dar chiar dacă mă lași, în astă -ntuneciune,
Eu îți mai port de grija prin Sfânta Rugăciune.

Mi-i roșu gurmazul de- atîta -ncordare
Si ochiul mi-i aspru de- atîta mirare.
O frunză pe apă, i-o frunză ce doare,
I-o mâina întinsă de-a morții salvare.

De cînd am ales să mă duc de la tine
Un sânge amar îmi curge în vine
N-au cum să -nțeleagă, străinii de mine,
Povara ce-o port, spre a lor fericire.

Grăbiți, ei m-au scos din brațele - ți reci,
Dar poate și singur ai vrut ca să pleci;
Departe de mine să fii tu în veci
Si doar ca fantoma prin față să -mi treci...

...Deschisă -i fereastra din nou către lume
Si ceru-i albastru, dar ochiu-mi apune
Din litere grele-n cercând să adune
Un nume, pe buzele mele, un nume.

Ce-ar fi dacă ne-am mai întâlni iar,

Fără să ne fii știut,

Mai da din nou pradă disperării,

Cum demult ai făcut?

Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar,

Fără să ne fii priceput,

Mi-ai face din nou inima bucăți,

Cum doar tu ai putut?

Mâinile doresc pielea ta

Picioarele doresc drumul tău,

Mintea își dorește să te visez

Iar sufletul să te iubesc.

Ce înseamnă să nu fi trăit, să stai în fața foii albe, singur și tăcut, să n-ai nimic de scris, de simțit, nici o rană, nici un trecut.

Să scrii în neștiință, cu mâna împrumutată, să descrii cum doare prima iubire, fără să fi avut o inimă frântă vreodată.

Să furi din sufletul altora câte-o fărâmă, să o lipești de tine ca pe-un bandaj, să crezi că vindecă, că doare, că te cheamă, deși n-ai sângerat.

Să revendici ce nu ți-a costat nimic, să scrii despre iubire ca un orb despre culori, să juri că ai simțit-o, că te-a rupt, că te-a schimbat, dar înăuntru e același gol nelocuit, neîncălzit, neîncercat.

Și totuși scrii. Și totuși paginile se înnegresc. Dar undeva, adânc, ceva știe că nu ești tu acolo, printre rânduri.

Că locul tău e alb. Că lipsești.

Că n-ai trăit niciodată.

Nu-mi fac probleme,

Nu mă pierd în dileme;

Totul merge ca pe roate 

Fără doar și poate...

Sunt gânduri ce răsar,

Când pare totul în zadar,

Iar stâncile se prăbușesc 

Și de eșecuri mă izbesc..

Din răsputeri m-agät de ele 

Și mă furnică pe piele

Sentimentul de izbândă,

Ca și o flacără plăpândă.

Deșertul dacă -l voi străbate,

Mă voi lepăda de poate,

Ce nu-mi dă pace uneori 

Și adună -n mine nori.

Când voi ajunge la liman,

Nu voi mai rătăci în van;

Nu mă poticnesc de-un poate,

Ce mă lovește iar în coate..

i

îmi place Omul Underground

acel boy band teribil al nopților dintre blocuri

cu piercinguri in nas

în buză

ras în cap

îmi plac piesele lui muzicale de tip hip-hop

vorbite

în do major

desenele lui rupestre-n graffiti

din ganguri

amintind de Cabala

n-are cum să nu-ți placă acest om al cavernelor

în variantă modernă

acultural

apolitic

areligios

aproape tragic

dezvoltând toate nevrozele obsesionale

cunoscute de Freud

în procesele sale de conștiință

încheiate mereu înaintea judecății de fond

cu moartea părților...

 Dinafară toate casele par la fel,

aceleași ferestre cu vedere spre stradă,

aceleași uși mohorâte din lemn,

aceleași culori pe fațade și ziduri,

abia după ce intri descoperi că te-ai înșelat,

casa ta, de exemplu, avea suflet,

luase o mare parte din sufletul tău

și-l împrăștiase în lucruri,

până atunci nu observasem că primăvara

înfloreau printre primii din sat merii din curtea ta,

salcâmii,

că sute de rândunele își făceau cuibul sub streșina casei tale

prima oară auzisem acolo cântecul mierlei

al cucului,

arareori mi-a fost dat să aud atâtea păsări cântând la un loc,

atâția porumbei fâlfâind din aripile lor albe într-un joc al iubirii,

parcă și lumina se desfăcea în felii înainte de a se atinge de sufletul tău fermecat,

nu-ți mai venea să pleci,

nimic nu se asemăna cu dorința de a trăi și de-a muri acolo,

întotdeauna plecarea era o tristețe fără de margini,

cum să mai trăiești în Sahara existenței tale cu sufletul înghesuit în inimă,

incapabil să se dăruie,

răspândind în juru-i doar otrava letală a zilelor

și gustul amar al nopților, mă întrebam din pragul casei tale cu suflet,

privind înspre „cuibul meu de vultur”, sfâșiat de singurătate , de la etajul cincisprezece,

ca Hanibal de pe ruinele Cartaginei...

Sub cerul vast, cu stele strălucitoare,

Un pământ sfânt, moștenire străbună,

Aici s-au înălțat visuri și rugăciuni,

Și s-au scris pagini de istorie străbună.

Într-un colț de lume, unde râurile curg,

Și vântul șoptește povești de demult,

Trăim cu mândrie, sub același cer,

Un popor unit, cu sufletul neînfruntat.

Naționalismul, flacără ce ne aprinde,

Ne leagă de trecut, de pământ și de neam,

Ne dă putere să visăm și să zidim,

Și să păstrăm vii tradiții și obiceiuri.

Suveranitatea, coroana pe care o purtăm,

Ne face stăpâni pe destinul nostru,

Să ne hotărâm singuri calea pe care o urmăm,

Și să ne construim viitorul luminos.

Dar naționalismul, ca orice foc,

Poate arde și distruge, dacă nu-l stăpânim,

Iar suveranitatea, dacă nu o respectăm,

Ne poate conduce spre prăpastie.

Așadar, să fim uniți, dar și deschiși,

Să iubim țara, dar și pe cei din jur,

Să fim mândri de trecut, dar să privim spre viitor,

Și să construim împreună un viitor mai bun.