Metafore

fie x egal cu necunoscuta zilei de mâine

în care azi = x - 365

(365 reprezentând numărul de zile dintr-un an)

prin urmare  mâine = azi - restul de zile

care nu sunt congruente cu azi

nici cu mâine

putând fi denumite generic timp

cu toate troienele de zăpadă care se vor aduna

până în zori

când va trebui să determin neapărat viteza inițială a vântului

la un moment dat

altitudinea de cădere a fulgului

densitatea aerului

timpul parcurs de acesta

accelerația gravitațională terestră

impactul cu genele curbate și dese ale iubitei

ea îsăși o ecuație de gradul doi

în care timpul și banii reprezintă

condiția necesară și suficientă

de unde descoperim că femeia = timp + bani

știm însă că timpul înseamnă bani

și aflăm că banii sunt fața nevăzută a mulțimilor de iluzii

iraționale

rămâne doar să extragem rădăcina pătrată

din relația femeie = bani la puterea x²

descoperind în final că femeia este cauza tuturor dezastrelor

sentimentale

iar banii efectul...

Instalat la bordul unui Mercedes E-Classe, ultimul model, Graţian Potlogea se întorcea ostenit la biroul său de pe Aleea Armoniei după o zi infernală de confruntări cu debitorii, vreo zece-cincisprezece “baştani” gălăgioşi şi agresivi. Câţiva dintre ei îşi băgaseră femeile şi progeniturile “la înaintare”, făcând necesară intervenţia brutală a jandarmilor, preluată imediat de agenţiile de ştiri in lipsa altor evenimente. Se văzu şi el pe ecranul televizorului din bordul maşinii bruscând o femeie care încerca să-l apuce de boaşe sub privirile extaziate ale ziariştilor şi ale cameramanilor de la principalele televiziuni sau cotidiane naţionale. Chiar in clipa aceea auzi telefonul sunând şi recunoscu vocea logodnicei sale, Sonia, care avea nişte inflexiuni ciudate.

     - Te uiţi la televizor ?

     - Atât cât poţi să te uiţi conducând o maşină ! Dar de ce mă întrebi?

     - Din curiozitate, zise ea, fiindcă aş vrea să aflu dacă eşti mândru de ceea ce vezi ?

     - Tu ce crezi ?

     - Bănuiesc că eşti extrem de încântat să apari la ştiri agresând o femeie ! Vor urma şi altele presupun !!!

     - Nu-i exclus deloc într-o asemenea junglă !

     - Înseamnă că decizia mea de a te părăsi a fost înţeleaptă ! adăugă femeia şi închise.

     Graţian Potlogea abia reuşi să redreseze maşina înainte de a intra sub roţile unui TIR. Blestemă în gând şi formă numărul logodnicei sale, la care răspunse, surprinzător, căsuţa vocală : « Abonatul nu este momentan disponibil ! Lăsaţi un mesaj sau mai încercaţi peste câteva minute ! ». Închise, dar în clipa următoare telefonul sună din nou. De data asta era Loredana, secretara sa.

     -  Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Potlogea ! Am aici un domn care nu recunoaşte cheltuielile menţionate în somaţie ! Susţine că nu pleacă pănă nu vorbeşte cu dvs. !

     - Ajung imediat.

   Parcă maşina la locul obişnuit, apoi intră în birou, folosind intrarea de serviciu, unde îl aştepta un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, cu faţa palidă şi părul răvăşit.

     - Sunt Teodosie Topoloveanu, se prezentă el rece, fără să se ridice de pe scaun, şi ţin să vă averizez că mă aflau la capătul răbdării ! Debitul meu s-a dublat peste noapte și nu înțeleg nici de-al dracului de ce !

     Potlogea simţi cum îl cuprinde furia, însă se abţinu şi-i întinse dosarul peste masă.

     - Aveţi aici  toată documentaţia ...

    - Nu mă luaţi cu hârţoagele astea blestemate, se burzului bărbatul aruncând dosarul cât colo, fiindcă s-ar putea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare ! Mie să-mi spuneţi cine se află în spatele acestei conjuraţii ?

     - Domnule Topoloveanu, ripostă Potlogea tot mai iritat, eu sunt executor judecătoresc, nu clarvăzător ! Aveţi dreptul să contestaţi cheltuielile în instanţă,  la parchet sau oriunde doriţi dvs., dar eu, în numele Legii, cu l mare, am obligaţia să vă execut, chiar şi fără acordul dvs., dacă până mâine la amiază nu vă achitaţi debitul !

     Bărbatul, ridicat între timp în picioare, rămase câteva clipe perplex, după care deschise încet diplomatul şi scoase de acolo un cuţit înspăimântător.

     - Dacă Legea, cu l mare, îţi dă voie ţie să mă execuţi, concluzionă el apucându-l pe Potlogea de păr şi înfingându-i de mai multe ori cuţitul în burtă, atunci, probabil, îmi dă voie şi mie !!!

într-o aripă a închisorii sunt condamnații la moarte

în cealaltă condamnații la viață

nu-i nicio diferență între ei

până și șobolanii au dificultăți în alegere

eu stau în aripa privilegiaților

unde numărul disperaților evoluează

în progresie geometrică

în timp ce numărul optimiștilor incorigibili

ca mine

crește  în progresie aritmetică

.

soluția lui Malthus la înmulțirea spontană a speciei

concomitent cu scăderea resurselor

este mai actuală aici ca nicăieri

.

exterminarea în masă

desigur

.

genocidul asupra condamnaților din ambele tabere

proporțional cu numărul șobolanilor supraviețuitori

și a gardienilor nemâncați de vii

.

ni s-a spus că facem parte dintr-un experiment științific

din care se vor trage peste ani niște concluzii

în legătură cu rezistența ființei umane la rupere

.

Aiudul  e doar Infernul

un loc de testare a gradului de îndoire a oaselor

și a sufletelor

a degradării morale

sfârșind cu sacralizarea iubirii călăului

.

a urmat arderea închisorilor până la ultima formă de viață

(mai puțin cea a „lazărilor”!)

migrația tăcută prin tunelurile subpământene ale timpului

apoi ocuparea Paradisului de cârtițe…

Se trezise speriată. Nu era nimic adevărat, mulțimea aceea înfiorătoare, care se repezise asupra ei, dispăruse. Fusese un coșmar. Nu putea scăpa de aceste  zvârcoliri nocive ale minții nicicum, visul devenea repetitiv, obsesiv, prefăcându-i noaptea în țăndări și urmărind-o de-a lungul întregii zile. În ultima lună se confruntase aproape zilnic cu asemenea stări de anxietate, care căpătau dimensiuni exagerate în imaginația sa, de la un sentiment de frică față de o primejdie la fel de neverosimilă și exagerată ca și frica aceasta imaginară, la o senzație apăsătoare de nesiguranță, cum ar fi aceea de complot, de conjurație a oamenilor, în general, având drept finalitate distrugerea ei fizică. Deși mai avea două ore până să-și înceapă programul de lucru, se îmbrăcă la repezeală și se precipită pe scări spre a prinde momentul acela matinal de vânzoleală de la supermaketul din colț, unde obișnuia să-și ia micul dejun. Lucrând și ea într-un supermaket știa cu precizie unde erau amplasate camerele de luat vederi și, mai ales, locurile neacoperite de sistemul de supraveghere, care o fereau de ochii atenți ai agenților de pază. Nici acum nu întâmpinase greutăți . Își savură în liniște, chiar cu o anumită degajare, cotidiana doză de energizant Red Bull, pe care o puse înapoi, în frigider, goală, felia de pâine cu șuncă și nelipsita sticla din plastic cu iaurt grecesc. Ieșise printre zecile de elevi de la liceul de peste drum, care veniseră să-și cumpere covrigi calzi, trecând neobservată, fără să-și achite consumația, așa cum făcea de săptămâni bune. O învățase un fost prieten de-al ei, Igor,IT-ist de meserie, care-i „prelucrase” și cartela de metrou, nemaifiind necesar s-o încarce săptămânal sau lunar și care o mai învățase multe alte „tactici” de supraviețuire.

Ajunsese la serviciu cu jumătate de oră mai devreme. Merse în vestiar să se schimbe, dar nu mai apucă. Sefa de schimb o văzuse și venise după ea.

- Am să-ți comunic o veste proastă! o informă aceasta. De azi nu mai lucrezi aici!

Avem înregistrări cu tine când sustrăgeai un milion de lei vechi din Casă și o sticlă de whisky de la un client! Scrie o cerere de demisie, dacă nu vrei să anunțăm Poliția!

Alexia luă coala de hârtie, fără să comenteze nimic. Își scrise demisia, o semnă și i-o întinse șefei.

- Oricum mă gândeam să plec! Pot să văd și eu înregistrările?

Sefa aprobă din cap și o conduse în biroul său. Imaginile nu erau concludente, cum bănuise, fiindcă procedase ca la carte, dar nu mai conta. Trânti un pumn în fața șefei, părăsind în fugă supermarketul prin ieșirea din spate, pustie la ora aceea. De acolo plecă țintă spre metrou, simțind nevoia să bea ceva, să se facă pulbere.

Intră pe peron dezorientată. Sute de oameni așteptă tăcuți să apară garnitura de tren. Printre aceștia o zări pe Valeria, femeia care i-l răpise pe Igor, IT-istul. Vorbea la telefon foarte  aproape de marginea peronului. „Dacă vrei să scapi de cineva, îi spusese cândva Igor, aștepți să apară garnitura de tren în stație și-i dai brânci! Oamenii nu prea sunt atenți în asemenea momente, așa că nu riști nimic. Mai greu e să te păzești de camere, dar există ac și de cojocul lor!”Se apropiase la mai puțin de un metru de ea, îi puse mâinile pe spate și-i făcu vânt. În mod curios, femeia nu numai că nu căzu, dar se ținu bine pe picioare, ca o handbalistă în semicerc, apoi fandă la dreapta și-o rupse speriată la fugă. Socul fusese la fel de mare și pentru Alexia, care nu se așteptase la așa ceva, fiind nevoită, la rându-i, s-o ștergă din loc. Nu se oprise din mers până la supermarketul din apropierea locuinței sale, unde dăduse pe gât două Red Bull-uri.„ Tot răul e înspre bine!”, se gândi ea. Valeria îi va spune cu siguranță lui Igor ce pățise, iar Igor își va da seama cine era în spatele acțiunii și, poate, o va căuta într-o bună zi. Nu era genul lui să stea lângă o femeie mai mult de un an. Important, până la urmă, era că-i trimisese un mesaj!

De la supermarket dădu o raită până acasă, ca să-și schimbe hainele, după care reveni la metrou. Admosfera de acolo nu se schimbase deloc,Valeria nu reclamase întâmplarea la Poliție, mulțumindu-se, pesemne, că scăpase cu viața, iar la știri nu se făcuse nicio referire la incident. Telefonul sună ascuțit, intrând în vibrații, și răspunse.

- Alo, da!

- Salut! auzi vocea inconfundabilă a lui Igor.Uitasem de tine! Convenisem să ne vedem fiecare d-ale noastre! Ce dracu`ți-a venit cu Valeria?

- N-am s-o iert niciodată că s-a băgat între noi!

- Nu-i cam târziu? Si apoi, trebuia să mă întrebi și pe mine!

- Voi bărbații sunteți niște proști!

- Da, cunosc placa! Numai că eu nu mă mai întorc la tine!

-?!

- Pentru binele tău, continuă el, te previn că Valeria a depus plângere la Poliție!

Probabil că acum te căută, așa că ai grijă ce faci! Nu conta pe faptul că ești sărită de pe fix, asta nu te ajută prea mult... dacă repeți schema! Tot la pușcărie ajungi! Hai, pa!

Închise enervată la maxim. „ Dobitocul! scrâșni ea printre dinți. Las că ți-o coc eu și ție!”

În clipa următoare o zări pe fosta ei șefă de la supermarket,„doamna Pusi”, cum îi spunea tot personalul, așteptând sosirea garniturii de metro și având o vânătaie urâtă în jurul ochiului drept, de la pumnul pe care i-l administrase cu câteva ore înainte. Trecu în viteză pe lângă dânsa și o lovi din mers cu șoldul. De data aceasta nu mai ratase. „ Doamna Pusi”, care era și destul de corpolentă se prăbuși între șine cu un țipăt înfundat, pe care nu-l auzi nimeni din cauza gălăgiei și a garniturii de tren, oprite intempestiv.

Fără să stea prea mult pe gânduri, Alexia ieși din stația de metrou și se urcă într-un taxi până la stația dinainte. Voia să treacă pe acolo și să afle dacă „grăsanca” murise. Observă repede că peronul era plin de polițiști și jandarmi, care legitimau în stânga și în dreapta, ca și când ar fi căutat pe cineva. Își trase un șal albastru peste cap, reușind să se strecoare printre oameni și era pregătită să urce în garnitura care se apropia. La un moment dat simți pe cineva în spatele ei, apoi o mână puternică de bărbat înfiptă în șale, care o împingea inexorabil înaintea trenului. Nu apucase nici măcar să țipe, reușise doar să întoarcă o fracțiune de secundă capul și să recunoască fața batjocoritoare a lui Igor.

- Ai pus-o, fraiero!

la început erai vie

alergai fericită printre zilele însorite din viața mea

în rochia ta roșie cu cercuri albe

ca un fluture

apoi

nu știu ce s-a întâmplat

într-o dimineață somnoroasă de Mai

îmbrăcată în verdele cel mai crud

al ierbii și mușchiului

ai devenit umbră

o formă abstractă

din care cineva storsese și ultimul strop de lumina

până la negru

ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui

obediența cârtiței

murisei fără să știi

în dreptul călcâiului meu

din care sângera noaptea…

astăzi merg să-mi iau porţia de dreptate pe pâine

am numărul treisprezece pe o listă cu multe numere

care

de fapt

sunt oameni

dar aici funcţionează regula de trei simple

în care un om se înmulţeşte cu o sută

apoi se împarte la treisprezece

iar ca să poţi înmulţi şi împărţi un om

la ceva

îi dai mai întâi valoare de număr

păstrând regula virgulei

pentru că toate numerele încep de la zero

iar zero nu are valoare de număr decât lângă o virgulă

îmi explică aprodul

zero virgulă treisprezece, hi-hi-hi,

înseamnă de o sută de ori mai puţin decât treisprezece

în timp ce treisprezece virgulă zero

rămâne tot treisprezece

o simplă virgulă trage mai greu decât toate numerele

depinde şi cine pune virgula, zic

fiindcă pe lista aceasta eu mă regăsesc între un treisprezece anemic şi un punct

care poate deveni virgulă, râde aprodul

dar asta ţine de alinierea planetelor

de felul în care mişti d-ta lucrurile

întâmpinările

nu e destul să vrei,

trebuie să urmezi şi regula celor trei-spre-zece

în care trei este numărul impar al unităților dintr-un complet,

iar zece numărul variabilelor

a celor care te îndrumă pe calea virgulei

aprozii, grefierii, curvele, avocaţii,

nu-i prea mult pentru o amendă? întreb

nu

amendă sau crimă e totuna

dosarele astea se mai încurcă

se mai amestecă

până se lămuresc lucrurile, hi-hi-hi

bea Grigore aghiasmă

şi atunci ce-i de făcut?

simplu

să urmezi regula celor trei-spre-zece daruri

în care primele trei se înmulţesc cu o sută

iar următoarele zece

se împart la treisprezece şi-o virgulă…

Dulce amăgire, repetiție sumbră, ce sufletul mi-l perturbă
Așteptări și decizii eronate, ce în subconștient ele rămân amplasate
Întorceți-vă la mine, trecut ce se manifestă ca o umbră
Prin rezistență să vă dobor cu o diferită mentalitate
Până voi fi convins că am ajuns la libertate

Singurătate, în noapte, ce mai mult mi-aș dori?
Să pot să cunosc să-nțeleg ce va fi
Tu, puterea mi-o dai și o iei cum tu vrei,
Greșeala-mi e-nminte când mă-ncred în idei și-n cuvinte

Ipocrit poate sunt, asta încerc să ascund ?
Să ma-fund în ceva ce nu cred și nu sunt
Irelevant sau real, abundent sau discret
Ce-ai de spus, spune-mi, dar fă-o-nsecret...

pictograma- 

de pe muchia, încă roșiatică,

a răsăritului,

e amprenta unui tril de ciocârlie

rotit in torul veșniciei.

mi-am acoperit ochii

cu rugăciuni 

șoptite doar

în inimă

totu-i la liber în viața aceasta

ai nevoie de puțină nefericire

îți iei sufletul de braț și intri în primul magazin  fashion/beauty

raionul  „femei fără inimă”

de exemplu

sau cu fructe de cactus

plătești cu propria-ți viață

desigur

introduci  cardul personal fără limită de credit

în cititorul de așteptări 

și-ți  iei porția ta consistentă de nefericire

la jumătate de preț

(dacă ai noroc și prinzi o ofertă!)

găsești de toate în viața aceasta

de la iluzii în stare latentă

la dragoste

ambalate frumos

nu se dau garanții ca la alte produse

din păcate

uzinele vieții  produc la cele mai înalte standarde

cunoscute

dacă nu crezi

cumperi  încredere

eșecul

de pildă

e garantat din fabricație

a trăi înseamnă să cumperi totul la risc

doar moartea e sigură..

Zburam pe drumul drept ce duce către soare,
În trup eliberat de-a minții crâncenă strânsoare, 
Cine sunt eu să-ntreb a câta mia oară, 
Mai trebuie să-ndur a sufletului meu povară? 

În zori de zi, am plâns cu lacrimile-amare, 
Simțindu-mă prea plin de frumusețea lumii, 
Nu sunt decât un val pe țărmul zdrențuit de mare, 
Un nor ce s-a trecut ușor pe tâmpla sură-a lunii... 

Iar mai apoi, în pragul serilor de iarnă, la amurg, 
Mă prăbușesc în mine, tihnă și în pace, 
Să simt acut, final, cum ore-ntregi se scurg, 
În ticăit nebun de orologiu care nu mai tace... 

Așa că dragul meu prieten, acuma-ți scriu, 
Un ultim gând, o ultimă scrisoare, 
Cu mâna tremurândă pe tocul încă viu, 
Am să te-aștept, pe drumul lin spre soare... 

Nu știu dacă ai să citesti vreodată ceva din ce aș putea scrie eu... nici nu știu dacă îmi doresc să te ajungă vreodată aceste rânduri... am simțit de fiecare dată când nu ți-a păsat, dar azi simt nevoia să las toate gândurile să cadă în cuvinte, exact așa cum cad unele seri peste mine, grele și fără să întrebe nimic...

Ți-am dus dorul în atâtea feluri încât parcă m-am obișnuit să trăiesc cu el ca și cum ar fi o parte din mine... E în respirația mea, în felul în care mă opresc uneori din mers fără motiv în liniștea pe care o simt, când nu ar trebui să fie liniște. 

Dorul de tine a devenit un fel de umbră care merge lângă mine, atunci când încerc să fiu bine, când sunt bine, chiar și atunci când îmi spun că nu mai contezi... 

N-ai idee câte conversații am purtat cu tine doar în gând. Câte răspunsuri mi-ai dat în tăcere, pentru că am dreptul să primesc si eu răspunsuri, nu doar promisiuni și vorbe deșarte... câte nopți te-am lăsat să mă doară... 

Poate că ți-am permis prea mult, poate că te-am ținut acolo unde nu meritai să fii... dar adevărul e simplu... meritai să fii. 

Te-am simțit ca pe ceva ce nu se poate repeta și asta e partea pe care nu pot s-o vindec... am simțit ceva puternic pentru cineva care n-a rămas nici măcar pentru un rămas bun decent... un vin, o îmbrățișare...

Mi-am pus sufletul într-o poveste pe care nu ai vrut să o închei cu adevărat.... sau nu ai știut...poate pentru că pur și simplu n-ai știut cât ar fi însemnat pentru mine o încheiere sănătoasă... sau poate ai știut și n-ai vrut... nu ți-a păsat ce ai putea lăsa în urmă...

... Și-am învățat singură, în timp, printre iluzii, speranțe, așteptări și șanse acordate, că unele persoane nu sunt făcute ca să rămână, sunt făcute doar să treacă prin viața ta, să lase câteva urme și apoi să dispară ca și cum n-au fost niciodată. Am învățat că fiecare dăruiește ce poartă în suflet... 

Cu toate astea tu ai rămas în mine și poate că asta e greșeala mea.

Azi, când scriu aceste rânduri, nu mai cer nimic... sunt fără de așteptări, fără de speranță, vreau doar să las în urmă tot ce n-am spus, chiar de e mult, în van și de prisos...

Destul te-am gândit mai mult decât te-am trăit... poate pentru că uneori oamenii rămân în noi mai mult prin ceea ce au trezit decât prin ceea ce au făcut, iar tu ai fost exact așa. Ai trăit puțin în viața mea, dar ai locuit mult în gândurile mele, în felul în care mi-am imaginat cine puteai fi, nu cine ai fost cu adevărat...

Poate de asta mă doare uneori povestea neterminată, pentru că în lipsa faptelor inima inventează continuări, îndulcește tot și creează un ,,noi" care n-a apucat niciodată să dea formă unui sfârșit... așa funcţionează sufletul, se agață de posibilităţi, lăsând  rațiunea neputincioasă.

.... Și-am înțeles că nu te-am iubit pentru ce ai fost, ci pentru ce a sperat partea mea cea mai curată și naivă că puteai fi, că puteai rămâne.

Și poate că în asta stă frumusețea și tristeţea acestei povești... că uneori trăim mai intens o absență decât o prezenţă și ținem mai strâns de o iluzie decât de o mână adevărată. 

Știu însă că, odată ce ai trecut prin mine, ceva s-a schimbat. Nu regret nimic... poate că nu te-am trăit îndeajuns, dar m-ai învățat să mă aleg pe mine mai des, iar asta e tot un fel de iubire... doar că una care nu mai are nevoie să te aștepte...

Poate că într-o altă viață ne-am fi întâlnit altfel. Poate că în alt timp ai fi avut curaj, răbdare, timp.. orice ți-a lipsit aici... Dar, în viața asta, ai fost lecția pe care am învățat-o greu și în ciuda tuturor lucrurilor, îți mulțumesc. 

Pentru ce am simțit, pentru ce m-ai făcut să sper, pentru ce m-ai învățat fără să știi, să vrei... cum e să pierzi timpul cu cineva nepotrivit, pentru toate promisiunile în vânt, chiar și pentru durere.. pentru că, durerea asta m-a făcut mai clară, mai puternică, mai atentă cu cine las să îmi atingă sufletul...

Nu știu dacă am să te uit vreodată cu adevărat, dar știu că am învățat să trăiesc cu toate și poate că într-o zi am să pot să îmi amintesc fără să simt nodul ăsta în piept.

Până atunci... rămâi o amintire, una frumoasă, una rea, una care doare, dar a mea...

Rămâi dorul pe care l-am ales să poarte numele tău. Nu mai doare ca la început, dar nici nu trece. E genul acela de gol pe care înveți să-l cari, nu să-l vindeci... să-l scrii în sute de poezii, să-l eliberezi in lume...

Și oricât m-aș preface că m-am obișnuit, adevărul e altul...încă tresar când aud un glas asemănător cu al tău, când aud vorbele tale pe buzele altora...

Știu că nu mai are sens, știu că nu mai e nimic de reparat, dar nu pot controla sentimentul acesta nenorocit care se aprinde în mine ori de câte ori îmi amintesc cum era, cum mi-aș fi dorit să fie... să rămânem... și ce suntem azi.

Poate că asta e cea mai tristă parte a poveștii... nu s-a terminat odată cu plecarea ta. A rămas... s-a agățat... m-a urmărit....rămânând, la rândul meu, să fiu tăcerea care scrie...

Să scriu, să tac și să las timpul să treacă, să simt ce nu se poate exprima și chiar dacă pare că nu contează, contează... Fiecare clipă fără cuvinte a fost tot ce am putut să dau. Uneori e greu să recunoști asta și să accepţi că unele sentimente nu au nevoie de cuvinte, explicații, de validări... trebuie doar să le lași să fie...

Atâta gând de îndată mă cuprinde
Cu un imbold de ne mai cunoscut
Îmi zic că astăzi este mai bine,
Că încă totul nu a fost pierdut

Pășesc de parcă n-am avut nimic
Și încetinesc,cred că va fi bine
Dar uit că inima-mi bate ritmic,
Până când stările vor fi străine!

Cuprinsă de o nedumerire totală,
Mă pierd printre mii de mulțimi
Și aceasta nu-i problemă fatală
Mi-ar lua timp pentru a le numi...