În Ajunul Sfânt
În noaptea sfântă, când colinde răsună,
Și luminițe scânteiază-n întuneric,
Gândul meu zboară-n lumi îndepărtate,
Unde tristețea-și lasă-n suflet semn.
La cei ce-n sărăcie trăiesc amar,
Fără pâine, fără-un acoperiş,
La cei bolnavi, în patul de spital,
Ce visează la o viață mai fericită și mai blândă.
La cei ce-și plâng morții, în război pierduți,
Și-și aduc aminte de zile mai bune,
La copiii ce-și caută un refugiu,
Unde frica să nu-i mai chinuie.
Dar în noaptea asta, o speranță se naște,
O scânteie de iubire, caldă și pură,
Să le aducă alinare și pace,
Și să-i umple de bucurie, măcar un pic, în jur.
Haideți să fim uniți, în gând și-n faptă,
Să împărtășim din ceea ce avem,
Și să le oferim o rază de lumină,
Ca să le încălzească sufletul, să-l facă să înflorească.
Poems in the same category
stihuri diamantine //6
lumină
fremătătoare empatică
deslușind fraternizând vibrând
la suferința celor năpăstuiți-
oscilând viclenind mascând
ademenitoare ambiguă
umbră
Mamaie
Bre mamaie,
Tu ca o mamă pentru mine ai fost,
M-ai ingrijit şi spălat
M-ai hranit şi educat,
Cu palmele tale bătătorite de muncă, m-ai mangâiat
Cu umorul tău m-ai inveselit.
Aşa brusc ai plecat,
Cand nimeni nu se astepta.
Ai lasat in urma o familie incompleta
Rănită de plecarea ta
Plângând de dorul tau.
M-am obişnuit cu tine cât ai fost acasă.
Cum stăteai pe scaun şi te uitai să vezi cine intră pe poartă,
Cum ne strigai fără oprire, pânâ venea cineva,
Cum mă rugai sa merg cu tine la biserică sau sa fac paste sau paine sau sa-ți iau ceva de la magazin
Cum stăteai, aşa, pe scaun şi-mi spuneai ce bine m-am îmbrăcat
Cum ii spuneai mamei "De ce nu vine Ana să mai stea cu mine?".
Vreau să-ti spun că-mi pare rau
Că am fost prea leneşă ca să vin să te vad
Şi să-mi povesteşti ce ai făcut azi.
Că puteam să vin să stau cu tine şi să-ti zic "Noapte bună,bre"
Dar n-am făcut-o
N-am venit, poate, să-mi iau rămas bun.
Am zis că te văd maine şi stăm de vorbă
Doar că, mâine am vorbit doar eu...
Mâine am stat la căpătâiul unui corp care, cu o ora în urma era plin de viață,
Mâine am stat plângând lângă femeia..,pe care, dacă o rugam să-mi aducă luna de pe cer, ea imi aducea şi soarele,
Mâine am regretat că n-am venit ieri să văd ce faci, cum esti...
Azi te-ngroapă şi eu nu-o să te mai văd
Iar să mă împac cu gândul mi-e tare greu.
Imi pare rău că n-am venit ieri să te văd
Şi că ți-am promis paste şi nu ți-am făcut
Şi că n-am stat cu tine mai mult
Şi că m-am răstit la tine când m-ai supărat...
Acum singura voce care se aude la "Rămas bun", e a mea, îndurerată de moartea ta.
Să mă ierți mamaie că n-am venit ieri să văd ce faci...
Dar amintirea ta va fi veşnic în inima mea.❤
Break a leg
decorul
un graffiti întins pe un perete întreg
reprezintă o pânză uriașă de păianjen
piesa de teatru nu are nume
nici text
actrița
o femeie în vârstă
ridată ca o stafidă uitată la Soare
îmbrăcată strident
improvizează liber
precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic
un fel de commedia dell`arte
de prost gust
.
sunt singurul spectator care asist la spectacol
din primul rând
îngrețoșat până la lacrimi
.
dar aplaud
.
lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi peste umbra femeii
și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete
din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă
femeia stafidă
Văduva neagră la ananghie
desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd
.
simt tot spectrul cromatic în șira spinării
e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre
transformate-n păianjeni
sau să fug printre rânduri cu oasele
în pantofi
sunt prins în propriu-mi coșmar al minții
.
tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă
proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor
peste ei
țânțarii își înfig trompele în inima mea
deja sfârtecată de păsări
lăsată undeva la intrare
cu telefonul mobil și pachetul de Kent
.
Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei
nu mai are scăpare de-acum
își ia capul de pe umeri în mâini
surâde spre public
(adică spre mine!)
și declamă melodramatic:
„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…
Scrisoare de apoi
Când cavoul devine casă
Ai să fii uitat de lume,
Vei sta singur, lor nu le pasă
Că la piatra cu-al tău nume
Lumânarea este stinsă,
Și-ai buruiene lângă cruce,
Crezi că îți vor face masă
Dar ei știu doar să se spurce.
Ești vorbit de rău și-acum
Chiar de tu le-ai vrut doar bine,
Pentru ei ai fost un fum
Iar ei se cred roi de albine.
Presupun că i-ai rănit
Dar cu toții au uitat
Când pentru ei păreai fericit
Și n-aveai drept la oftat.
,, Ce griji ai tu?"
,, În locul tău eu nu m-aș plânge"
Vorbe pe care sufletu'
Le-a clătit în lacrimi de sânge.
Altele chiar nu-și au rostul,
Prejudecăți și vorbe-n vânt,
Acum c-ai liniște, ai totul,
N-auzi vorbe din pământ.
stihuri diamantine //6
lumină
fremătătoare empatică
deslușind fraternizând vibrând
la suferința celor năpăstuiți-
oscilând viclenind mascând
ademenitoare ambiguă
umbră
Mamaie
Bre mamaie,
Tu ca o mamă pentru mine ai fost,
M-ai ingrijit şi spălat
M-ai hranit şi educat,
Cu palmele tale bătătorite de muncă, m-ai mangâiat
Cu umorul tău m-ai inveselit.
Aşa brusc ai plecat,
Cand nimeni nu se astepta.
Ai lasat in urma o familie incompleta
Rănită de plecarea ta
Plângând de dorul tau.
M-am obişnuit cu tine cât ai fost acasă.
Cum stăteai pe scaun şi te uitai să vezi cine intră pe poartă,
Cum ne strigai fără oprire, pânâ venea cineva,
Cum mă rugai sa merg cu tine la biserică sau sa fac paste sau paine sau sa-ți iau ceva de la magazin
Cum stăteai, aşa, pe scaun şi-mi spuneai ce bine m-am îmbrăcat
Cum ii spuneai mamei "De ce nu vine Ana să mai stea cu mine?".
Vreau să-ti spun că-mi pare rau
Că am fost prea leneşă ca să vin să te vad
Şi să-mi povesteşti ce ai făcut azi.
Că puteam să vin să stau cu tine şi să-ti zic "Noapte bună,bre"
Dar n-am făcut-o
N-am venit, poate, să-mi iau rămas bun.
Am zis că te văd maine şi stăm de vorbă
Doar că, mâine am vorbit doar eu...
Mâine am stat la căpătâiul unui corp care, cu o ora în urma era plin de viață,
Mâine am stat plângând lângă femeia..,pe care, dacă o rugam să-mi aducă luna de pe cer, ea imi aducea şi soarele,
Mâine am regretat că n-am venit ieri să văd ce faci, cum esti...
Azi te-ngroapă şi eu nu-o să te mai văd
Iar să mă împac cu gândul mi-e tare greu.
Imi pare rău că n-am venit ieri să te văd
Şi că ți-am promis paste şi nu ți-am făcut
Şi că n-am stat cu tine mai mult
Şi că m-am răstit la tine când m-ai supărat...
Acum singura voce care se aude la "Rămas bun", e a mea, îndurerată de moartea ta.
Să mă ierți mamaie că n-am venit ieri să văd ce faci...
Dar amintirea ta va fi veşnic în inima mea.❤
Break a leg
decorul
un graffiti întins pe un perete întreg
reprezintă o pânză uriașă de păianjen
piesa de teatru nu are nume
nici text
actrița
o femeie în vârstă
ridată ca o stafidă uitată la Soare
îmbrăcată strident
improvizează liber
precum se-ntâmpla odinioară în teatru antic
un fel de commedia dell`arte
de prost gust
.
sunt singurul spectator care asist la spectacol
din primul rând
îngrețoșat până la lacrimi
.
dar aplaud
.
lumina se scurge ca puroiul dintr-un buboi peste umbra femeii
și-aceasta peste pânza cleioasă de păianjen de pe perete
din jocul acesta halucinant al luminii apare femeia muscă
femeia stafidă
Văduva neagră la ananghie
desprinsă parcă dintr-o piesă de teatru absurd
.
simt tot spectrul cromatic în șira spinării
e prea târziu s-opresc asaltul furibund al scaunelor negre
transformate-n păianjeni
sau să fug printre rânduri cu oasele
în pantofi
sunt prins în propriu-mi coșmar al minții
.
tavanul e plini de fluturi cu aripi de sticlă
proiectoarele scuipă lumini colorate năucitor
peste ei
țânțarii își înfig trompele în inima mea
deja sfârtecată de păsări
lăsată undeva la intrare
cu telefonul mobil și pachetul de Kent
.
Femeia muscă nu se mai zbate între firele pânzei
nu mai are scăpare de-acum
își ia capul de pe umeri în mâini
surâde spre public
(adică spre mine!)
și declamă melodramatic:
„Dă-ți singur replica shakesperiană, sărmane Yorick!”…
Scrisoare de apoi
Când cavoul devine casă
Ai să fii uitat de lume,
Vei sta singur, lor nu le pasă
Că la piatra cu-al tău nume
Lumânarea este stinsă,
Și-ai buruiene lângă cruce,
Crezi că îți vor face masă
Dar ei știu doar să se spurce.
Ești vorbit de rău și-acum
Chiar de tu le-ai vrut doar bine,
Pentru ei ai fost un fum
Iar ei se cred roi de albine.
Presupun că i-ai rănit
Dar cu toții au uitat
Când pentru ei păreai fericit
Și n-aveai drept la oftat.
,, Ce griji ai tu?"
,, În locul tău eu nu m-aș plânge"
Vorbe pe care sufletu'
Le-a clătit în lacrimi de sânge.
Altele chiar nu-și au rostul,
Prejudecăți și vorbe-n vânt,
Acum c-ai liniște, ai totul,
N-auzi vorbe din pământ.
Other poems by the author
Gemenii tăi
Două steluțe-n cerul vieții mele,
Au aprins o scânteie de bucurie.
Gemenii tăi, fiică dragă, au ales,
Să-mi aducă-n suflet o melodie.
Bunic voi fi, un rol nou, minunat,
Să-i cresc, să-i învăț, să-i iubesc mereu.
Două inimi mici, ce bat în unison,
Vor fi lumina mea în orice crepuscul.
Voi fi acolo, să le văd primele pași,
Să le citesc povești și să-i ascult.
Să le construiesc castele din nisip,
Și să-i învăț să zboare, să nu se-ncurce.
Un dar ceresc, un vis ce s-a împlinit,
Două suflete pure, ce-mi vor umple viața.
Împreună vom scrie o poveste frumoasă,
O familie unită, plină de viață.
Martie nebun
Martie, luna capricioasă,
Ne-a adus o vară năstrușnică,
Soarele arde ca un foc,
Păsările ciripesc cu foc.
Florile s-au grăbit să înflorească,
Copacii s-au trezit din hibernare,
Miroase a iarbă verde și proaspătă,
Natura e o explozie de viață.
Dar parcă e prea devreme,
Inima mea nu e pregătită,
Vreau primăvara blândă și gingașă,
Cu ploi mărunte și flori delicate.
Vara asta bruscă mă sperie,
Mă face să mă simt pierdută,
E ca un vis care se desfașoară prea repede,
Și nu pot să-l prind din urmă.
Doamne, dă-ne o primăvară adevărată,
Cu tot ce are ea mai frumos,
Lasă vara să vină la timpul ei,
Să ne bucurăm de fiecare anotimp.
Lantul
Când ura-i zid de neclintit,
Și dreptul, șoaptă ce-a murit,
Când lanțul strânge, sufocând,
Doar un ecou, un gând, un zvon:
Revolta, flacără-n noapte,
Să rupă-n două orice șoapte,
Să-nfrunte frica, pas cu pas,
Să-nalțe glasul, demn și las.
Căci inima, sub jug tăcut,
Nu poate veșnic să se-nfrunte,
Și libertatea, vis pierdut,
Se naște-n zori, din grele fructe
.
Când ura-i lege, iar puterea,
Un zeu ce-și cere-nchinarea,
Doar lupta-i cale, mângâierea,
Spre-un mâine-n care speranța-i floare.
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
In asteptarea wekendului
În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,
Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.
Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,
Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.
În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,
Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.
Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,
Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.
În așteptarea weekendului, visele prind aripi,
Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.
Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,
Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.
De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.
Gemenii tăi
Două steluțe-n cerul vieții mele,
Au aprins o scânteie de bucurie.
Gemenii tăi, fiică dragă, au ales,
Să-mi aducă-n suflet o melodie.
Bunic voi fi, un rol nou, minunat,
Să-i cresc, să-i învăț, să-i iubesc mereu.
Două inimi mici, ce bat în unison,
Vor fi lumina mea în orice crepuscul.
Voi fi acolo, să le văd primele pași,
Să le citesc povești și să-i ascult.
Să le construiesc castele din nisip,
Și să-i învăț să zboare, să nu se-ncurce.
Un dar ceresc, un vis ce s-a împlinit,
Două suflete pure, ce-mi vor umple viața.
Împreună vom scrie o poveste frumoasă,
O familie unită, plină de viață.
Martie nebun
Martie, luna capricioasă,
Ne-a adus o vară năstrușnică,
Soarele arde ca un foc,
Păsările ciripesc cu foc.
Florile s-au grăbit să înflorească,
Copacii s-au trezit din hibernare,
Miroase a iarbă verde și proaspătă,
Natura e o explozie de viață.
Dar parcă e prea devreme,
Inima mea nu e pregătită,
Vreau primăvara blândă și gingașă,
Cu ploi mărunte și flori delicate.
Vara asta bruscă mă sperie,
Mă face să mă simt pierdută,
E ca un vis care se desfașoară prea repede,
Și nu pot să-l prind din urmă.
Doamne, dă-ne o primăvară adevărată,
Cu tot ce are ea mai frumos,
Lasă vara să vină la timpul ei,
Să ne bucurăm de fiecare anotimp.
Lantul
Când ura-i zid de neclintit,
Și dreptul, șoaptă ce-a murit,
Când lanțul strânge, sufocând,
Doar un ecou, un gând, un zvon:
Revolta, flacără-n noapte,
Să rupă-n două orice șoapte,
Să-nfrunte frica, pas cu pas,
Să-nalțe glasul, demn și las.
Căci inima, sub jug tăcut,
Nu poate veșnic să se-nfrunte,
Și libertatea, vis pierdut,
Se naște-n zori, din grele fructe
.
Când ura-i lege, iar puterea,
Un zeu ce-și cere-nchinarea,
Doar lupta-i cale, mângâierea,
Spre-un mâine-n care speranța-i floare.
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
In asteptarea wekendului
În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,
Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.
Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,
Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.
În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,
Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.
Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,
Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.
În așteptarea weekendului, visele prind aripi,
Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.
Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,
Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.
De ce eu?
De ce eu, de ce mereu eu?
Toate problemele par să mă caute mereu.
Un ghinion după altul, o furtună ce nu se mai sfârșește,
Mă simt ca o corabie pierdută, în largul mării, fără de veste.
De ce eu, de ce toate mi se-ntâmplă mie?
E ca și cum universul e împotriva mea, o ironie.
Vreau doar o zi liniștită, o rază de soare,
Dar norii negri mă înconjoară, mă țin sub o ploaie torențială, tare.
Am încercat tot ce am putut, am luptat din greu,
Dar parcă nu e de ajuns, destinul e mereu potrivnic mereu.
Mă simt obosit, epuizat, de atâta luptă,
Vreau doar să scap, să fug, să găsesc o altă poartă.