Gânduri 6
Gândirea unui copil
Liberă de constrângeri,
Descoperă viața abil
În drumul plin de disjungeri.
Tot ce-n afară privește
Îl interesează și captează.
Flori, copaci, animale iubește
Și-n suflet le sculptează.
Sunetele muzicii îl provoacă
La ritmul minunat al vieții.
Jocurile inteligente-s cojoacă,
Iar bucuria, spiritul tinereții.
Când adolescența capătă
Aripi cu avânt spre majorat,
Gândurile mărețe îl poartă
Uimit pe un teren nearat.
Maturitatea oare îl va învăța
Dacă semințele vor rodi.
Iar ziua de mâine-l va răsfăța,
Sau îl va iscodi, îmbrobodi.
Fascinația succeselor dorite
Va schimba inima de copil?
Va amorți tărâmurile bătătorite
Și va stopa amintirea în ostil?
Poems in the same category
Si dacă e moartă?
n-ai mai ieșit de miercuri din casă
privesc abătut spre ușa încremenită
și simt nevoia să fac o cruce
mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela
cu pastile alb-roșii
de inimă
merg printre oameni posaci
cu fețe căzute
ce le pasă lor de grijile noastre
homo homini lupus
mă rog în gând să nu fie ce cred eu
mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction
pesemne scrii
în ultima vreme visezi mereu monștri
extratereștri minusculi
care-ți umblă prin creier
sau îți rumegi tristețea… pe ascuns
să nu te vadă nimeni
„ tu numești asta iubire?”
m-ai întrebat ultima oară
„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste
e mai mult”
acum înțeleg
dacă te-aș pierde cumva
s-ar prăbuși cerul
aș rămâne la fel de singur
precum Sirius în mijlocul Universului
m-aș stinge încetul cu încetul
mi s-ar albi sângele
„de ce nu spargi ușa
sau nu suni la Poliție?”
mă-ntreabă infanta
a doua mea prietenă
iar eu ridic năucit din umeri
și dacă e moartă?
Am luat-o iar ca la-nceput
Am luat-o iar ca la-nceput
Iar fac aceleași greșeli
Cum de tine mi-a placut
Dar noi suntem paraleli
Am incercat și n-am putut
Si nu cred c-aș mai putea
Cum eu pe tine te-am placut
Dar inima dinnou te vrea
Ai fost tot ce am avut mai drag
Te-am simțit atat de-aproape
Dar poate am fost mult prea vag
Ca eu sa cred ca , chiar se poate
Nici-o șansa n-am avut,
N-am știut cum trece timpul
Noi nici macar n-am început
Dar el a fost mereu primul
Nu i corect , te am ajutat
Cu toate ca și mie mi-a fost greu
Dar tu de fraier m-ai luat
N-ai simțit sufletul meu
Dar nici macar când ai aflat
De parcă nici nu ți-a păsat
Te-ai făcut dinnou ca plouă
Iubirea mea a fost ca nouă
Dar tu tot n-ai încercat
Oare cand vei invăța
Pe cine merită sa iubești
Dar tu știi doar a lua
Și nu știi sa prețuiești
Floare de colț
iubirea ta îmbrățișează tot infinitul
așezat între noi
.
e singurul loc de pe Pământ în care dispare gravitația
.
unde infinitezimalele particule de materie cuantică
adunate în jurul inimilor noastre
se amestecă omogen
.
transformându-se într-o singură particulă Higgs
fără sarcină
.
indestructibilă și umedă
.
ca o lacrimă
.
ca un fluviu de lavă care topește stânca
.
trezește urșii din hibernarie
.
reconfigurează toate graficele existenței
.
legile fizicii
.
reflexia ochilor tăi n-are un termen de comparație
.
e ceva inefabil
.
precum albastrul de Voroneț
.
întunericul impenetrabil în care înoată Universul acesta
.
ochii Papei Francisc
.
din care se revarsă un ocean de iubire
.
singurătatea tulburătoare a florii de colț
.
cândva o pasăre a dragostei
împietrită în zbor…
Pastel
Încerc să surpind toamna pe șevalet
am multe acuarele, tempera și pensule
vopselele în ulei sunt rigide și se combină necontrolat
prin uscare
pentru o toamnă-femeie cu nazuri
acuarelele sunt mai potrivite
o surprind dis-de-dimineța zâmbind
la amiază amestecând norii
seara dezlegând vânturile reci dinspre răsărit
și am nevoie de o marjă de mișcare
pentru ca nuanțele de verde și cenușiu să se piardă subtil unele în altele
să se completeze
arțarii roșii să respire lângă mestecenii galbeni
nucii arămii să picure culoare peste paltiinii stacojii
pe șevaletul ei toamna stoarce culorile arse în cuptoarele verii
mereu aceleași
roşu, maro, portocaliu, galben, și ruginiu
și le așează aleatoriu pe funze
pe trunchiurile și crengile pomilor
pe fructe și iarbă
apoi le aruncă înăuntru aestui caleidoscop mirific
în care culorile se intersectează contondent creând alte culori și nuanțe
contrariind ochiul
în noianul de galben şi maroniu doar bradul din vale rămâne verde
smarald
în rest totul se transformă într-o aglomerare de crengi ruginii
de iarbă și tufe uscate
iubito
hai să culegem ultimii struguri nemâncați de grauri
și cele două gutui galbene rămase în gutuiul bătrân
nu știu cum
apoi să rămânem îmbrățișați într-un sărut voluptos
până la iarnă...
Amurg de Dimineață
Ești roșu-aprins precum acel Apus de Soare ce se ascunde prin văile de umbre, și-ascunzi în ochi doar nopțile de Toamnă dar și tăcerile profunde. Cui tu zîmbești, nici tu nu știi. Dar fugi, te pierzi, te-ascunzi mereu printre aceiași pixeli și speri mereu că totul are-un scop Divin ce te îndreaptă spre acele Dimineți rîvnite.
În cîte nopți și cîte trepte împletite în mănunchi de stele ai vrut să urci?! Și cîte, și mai mult, fărîme au căzut?! Mai este socoteala înscrisă pe vreo foaie? E doar o pată de culoare, în permanente amintiri.
Ma-ntreb cu oarecare nostalgie de ce mai scriu tăcerii, dar și tacerea își spune o poveste - povestea infinită de gînduri infinite și adîncuri de ape neliniștite. Te vezi, te cauți, te pierzi, te regăsești pentru o clipă și mori ca sa renaști tu iară. Precum efemerida dansezi pe firul invizibil. Și fiecare dans îl faci tot mai tăcut în sunetele mute făcute-n pași, cu grijă, sperînd să nu se rupă. Tu încă poți zbura de vei avea curajul. Fii liberă în zbor și nu în pași rătăcitori.
Si dacă e moartă?
n-ai mai ieșit de miercuri din casă
privesc abătut spre ușa încremenită
și simt nevoia să fac o cruce
mi-e frică să nu fi luat tot flaconul acela
cu pastile alb-roșii
de inimă
merg printre oameni posaci
cu fețe căzute
ce le pasă lor de grijile noastre
homo homini lupus
mă rog în gând să nu fie ce cred eu
mintea mea face tot timpul scenarii science-fiction
pesemne scrii
în ultima vreme visezi mereu monștri
extratereștri minusculi
care-ți umblă prin creier
sau îți rumegi tristețea… pe ascuns
să nu te vadă nimeni
„ tu numești asta iubire?”
m-ai întrebat ultima oară
„iubirea nu înseamnă numai să faci dragoste
e mai mult”
acum înțeleg
dacă te-aș pierde cumva
s-ar prăbuși cerul
aș rămâne la fel de singur
precum Sirius în mijlocul Universului
m-aș stinge încetul cu încetul
mi s-ar albi sângele
„de ce nu spargi ușa
sau nu suni la Poliție?”
mă-ntreabă infanta
a doua mea prietenă
iar eu ridic năucit din umeri
și dacă e moartă?
Am luat-o iar ca la-nceput
Am luat-o iar ca la-nceput
Iar fac aceleași greșeli
Cum de tine mi-a placut
Dar noi suntem paraleli
Am incercat și n-am putut
Si nu cred c-aș mai putea
Cum eu pe tine te-am placut
Dar inima dinnou te vrea
Ai fost tot ce am avut mai drag
Te-am simțit atat de-aproape
Dar poate am fost mult prea vag
Ca eu sa cred ca , chiar se poate
Nici-o șansa n-am avut,
N-am știut cum trece timpul
Noi nici macar n-am început
Dar el a fost mereu primul
Nu i corect , te am ajutat
Cu toate ca și mie mi-a fost greu
Dar tu de fraier m-ai luat
N-ai simțit sufletul meu
Dar nici macar când ai aflat
De parcă nici nu ți-a păsat
Te-ai făcut dinnou ca plouă
Iubirea mea a fost ca nouă
Dar tu tot n-ai încercat
Oare cand vei invăța
Pe cine merită sa iubești
Dar tu știi doar a lua
Și nu știi sa prețuiești
Floare de colț
iubirea ta îmbrățișează tot infinitul
așezat între noi
.
e singurul loc de pe Pământ în care dispare gravitația
.
unde infinitezimalele particule de materie cuantică
adunate în jurul inimilor noastre
se amestecă omogen
.
transformându-se într-o singură particulă Higgs
fără sarcină
.
indestructibilă și umedă
.
ca o lacrimă
.
ca un fluviu de lavă care topește stânca
.
trezește urșii din hibernarie
.
reconfigurează toate graficele existenței
.
legile fizicii
.
reflexia ochilor tăi n-are un termen de comparație
.
e ceva inefabil
.
precum albastrul de Voroneț
.
întunericul impenetrabil în care înoată Universul acesta
.
ochii Papei Francisc
.
din care se revarsă un ocean de iubire
.
singurătatea tulburătoare a florii de colț
.
cândva o pasăre a dragostei
împietrită în zbor…
Pastel
Încerc să surpind toamna pe șevalet
am multe acuarele, tempera și pensule
vopselele în ulei sunt rigide și se combină necontrolat
prin uscare
pentru o toamnă-femeie cu nazuri
acuarelele sunt mai potrivite
o surprind dis-de-dimineța zâmbind
la amiază amestecând norii
seara dezlegând vânturile reci dinspre răsărit
și am nevoie de o marjă de mișcare
pentru ca nuanțele de verde și cenușiu să se piardă subtil unele în altele
să se completeze
arțarii roșii să respire lângă mestecenii galbeni
nucii arămii să picure culoare peste paltiinii stacojii
pe șevaletul ei toamna stoarce culorile arse în cuptoarele verii
mereu aceleași
roşu, maro, portocaliu, galben, și ruginiu
și le așează aleatoriu pe funze
pe trunchiurile și crengile pomilor
pe fructe și iarbă
apoi le aruncă înăuntru aestui caleidoscop mirific
în care culorile se intersectează contondent creând alte culori și nuanțe
contrariind ochiul
în noianul de galben şi maroniu doar bradul din vale rămâne verde
smarald
în rest totul se transformă într-o aglomerare de crengi ruginii
de iarbă și tufe uscate
iubito
hai să culegem ultimii struguri nemâncați de grauri
și cele două gutui galbene rămase în gutuiul bătrân
nu știu cum
apoi să rămânem îmbrățișați într-un sărut voluptos
până la iarnă...
Amurg de Dimineață
Ești roșu-aprins precum acel Apus de Soare ce se ascunde prin văile de umbre, și-ascunzi în ochi doar nopțile de Toamnă dar și tăcerile profunde. Cui tu zîmbești, nici tu nu știi. Dar fugi, te pierzi, te-ascunzi mereu printre aceiași pixeli și speri mereu că totul are-un scop Divin ce te îndreaptă spre acele Dimineți rîvnite.
În cîte nopți și cîte trepte împletite în mănunchi de stele ai vrut să urci?! Și cîte, și mai mult, fărîme au căzut?! Mai este socoteala înscrisă pe vreo foaie? E doar o pată de culoare, în permanente amintiri.
Ma-ntreb cu oarecare nostalgie de ce mai scriu tăcerii, dar și tacerea își spune o poveste - povestea infinită de gînduri infinite și adîncuri de ape neliniștite. Te vezi, te cauți, te pierzi, te regăsești pentru o clipă și mori ca sa renaști tu iară. Precum efemerida dansezi pe firul invizibil. Și fiecare dans îl faci tot mai tăcut în sunetele mute făcute-n pași, cu grijă, sperînd să nu se rupă. Tu încă poți zbura de vei avea curajul. Fii liberă în zbor și nu în pași rătăcitori.
Other poems by the author
Beauty in soul
Let me see your face
It is a smile for a grace.
Happy moments to remind
To keep them in your soul and mind.
A window wide open to sky
An opportunity given to eye,
To look deeply into the haven
Without being a craven.
The rainbow after the rain
It is crowning your brain.
And your thoughts aim
To a silent song as a claim.
Gânduri din noapte
Râzi nebună viață,
Râzi de fericire.
Râzi nebună viață,
Râzi de clocotire.
Este-al vieții dar
Plin de desfătare.
Este-al vieții har
Plin de căutare.
Să dai mâna cu viața
Îți dăruiește în mosor ața.
La fel ca și-o cadână
Dorești ca să rămână.
De nu te ții de viață,
Totul devine ghiață.
Te lasă, te-abandonează
Și-n cale totul îți frânează.
Așa sfârșește individul
Cu sfânta, dulce viață,
Pământul înghițindu-l,
Rupând-ui-se firul de firavă ață.
Viața drumețului
Drumețule din calea vieții
Ce porți pelerina bătrâneții,
Și pe umeri multe primăveri,
Să nu gândești că sunt poveri.
Semnele destinului cel hărăzit
Pe drumul ce-ai fost călăuzit,
Îți va aduce un dulce strop auriu
Și seri tandre cu parfum purpuriu.
Speranța în toți anii care vor veni
Sufletește-n bucurie ți s-ar cuveni.
Iară gândul sincer cu drag împletit
În buchet de cuvinte este adăpostit.
Plăcutul sentiment ce nutrești
Când pe cerul vieții privești,
Accepți mișcarea mirifică a norilor
Și trecerea uluitoare a anilor.
Mântuirea
Așa senină, calmă și duioasă,
Stai toată ziua închisă-n casă.
Tu nu ieși decât când e soare,
Și când vântul împrăștie boare.
Te-așezi dimineața pe prag,
Și-n taină gândești la cel drag.
Cu o carte în mână, visezi
La sentimentele ce le posezi.
Și așa gânditoare tu stai,
Până ce-ncet după plai,
Soarele roșiatic s-ascunde,
Și Luna cum iese din unde.
Și tot gândind cu ochii-n zări,
În pieptu-ți mic svâcnesc cântări.
Și cântecu-ți de dor e plin
Și-n inimă-ți înfipt un spin.
Ce dor nebun de el îți este.
Ai vrea să-l vezi săltând pe creste,
Și vântul și ploaia-nfruntând,
Doar dorul să-l aducă-n curând.
Dar vise sunt toate și fum.
Departe-i de tine acum.
Tu-ncearcă cât poți ca să uiți
De ochii căprui cei tăcuți.
Cândva regret
Clipe reci și triste se duc,
Floarea vieții se-ofilește.
Chibzuiesc ce drum s-apuc!
De ce inima-mi iubește?
Pe tine un chip de lut
Ce râvnești numai plăcutul,
Chinuind o floare, mut
Când tăcut este trecutul.
Nu vrei floarea din fereastră,
Ci glastra în care ea doarme.
Nu-i vrei zborul de măiastră,
Și nici parfumul unei karme.
Dar ajunge-va într-un timp
Apa din glastră să se scurgă,
Și-mpinsă parcă de-un înghimp
Glastra cioburi să se spargă.
Vei rămâne ca un pustnic.
Glastra, apa s-au sfârșit.
Ce să faci, acum ești vârstnic,
Iară floarea, păcat s-a ofilit.
Ce vei mai alege oare
Dintr-o viață, din nimic?
Vei rămâne cu ochii-n soare,
Un suflet îndurerat și-anemic.
Ființa
Atunci când o lacrimă
Spală un sentiment de mâhnire,
Un oftat adânc din inimă
Eliberează din suflet o jignire.
Sensibila fibră umană
Vibrează de pumnale lovită,
Dorind din căutarea-i vană
Să-nlăture clipa ivită.
Ale vieții firave spice
Crescute-n pământul omeniei,
Bătute-s de vânt ca de bice
În lin legănat al soliei.
Alunecă privirea pe o formă,
Pătrunde gândirea într-un fond,
În labirint fără noimă
Totul se învârte în rond.
Beauty in soul
Let me see your face
It is a smile for a grace.
Happy moments to remind
To keep them in your soul and mind.
A window wide open to sky
An opportunity given to eye,
To look deeply into the haven
Without being a craven.
The rainbow after the rain
It is crowning your brain.
And your thoughts aim
To a silent song as a claim.
Gânduri din noapte
Râzi nebună viață,
Râzi de fericire.
Râzi nebună viață,
Râzi de clocotire.
Este-al vieții dar
Plin de desfătare.
Este-al vieții har
Plin de căutare.
Să dai mâna cu viața
Îți dăruiește în mosor ața.
La fel ca și-o cadână
Dorești ca să rămână.
De nu te ții de viață,
Totul devine ghiață.
Te lasă, te-abandonează
Și-n cale totul îți frânează.
Așa sfârșește individul
Cu sfânta, dulce viață,
Pământul înghițindu-l,
Rupând-ui-se firul de firavă ață.
Viața drumețului
Drumețule din calea vieții
Ce porți pelerina bătrâneții,
Și pe umeri multe primăveri,
Să nu gândești că sunt poveri.
Semnele destinului cel hărăzit
Pe drumul ce-ai fost călăuzit,
Îți va aduce un dulce strop auriu
Și seri tandre cu parfum purpuriu.
Speranța în toți anii care vor veni
Sufletește-n bucurie ți s-ar cuveni.
Iară gândul sincer cu drag împletit
În buchet de cuvinte este adăpostit.
Plăcutul sentiment ce nutrești
Când pe cerul vieții privești,
Accepți mișcarea mirifică a norilor
Și trecerea uluitoare a anilor.
Mântuirea
Așa senină, calmă și duioasă,
Stai toată ziua închisă-n casă.
Tu nu ieși decât când e soare,
Și când vântul împrăștie boare.
Te-așezi dimineața pe prag,
Și-n taină gândești la cel drag.
Cu o carte în mână, visezi
La sentimentele ce le posezi.
Și așa gânditoare tu stai,
Până ce-ncet după plai,
Soarele roșiatic s-ascunde,
Și Luna cum iese din unde.
Și tot gândind cu ochii-n zări,
În pieptu-ți mic svâcnesc cântări.
Și cântecu-ți de dor e plin
Și-n inimă-ți înfipt un spin.
Ce dor nebun de el îți este.
Ai vrea să-l vezi săltând pe creste,
Și vântul și ploaia-nfruntând,
Doar dorul să-l aducă-n curând.
Dar vise sunt toate și fum.
Departe-i de tine acum.
Tu-ncearcă cât poți ca să uiți
De ochii căprui cei tăcuți.
Cândva regret
Clipe reci și triste se duc,
Floarea vieții se-ofilește.
Chibzuiesc ce drum s-apuc!
De ce inima-mi iubește?
Pe tine un chip de lut
Ce râvnești numai plăcutul,
Chinuind o floare, mut
Când tăcut este trecutul.
Nu vrei floarea din fereastră,
Ci glastra în care ea doarme.
Nu-i vrei zborul de măiastră,
Și nici parfumul unei karme.
Dar ajunge-va într-un timp
Apa din glastră să se scurgă,
Și-mpinsă parcă de-un înghimp
Glastra cioburi să se spargă.
Vei rămâne ca un pustnic.
Glastra, apa s-au sfârșit.
Ce să faci, acum ești vârstnic,
Iară floarea, păcat s-a ofilit.
Ce vei mai alege oare
Dintr-o viață, din nimic?
Vei rămâne cu ochii-n soare,
Un suflet îndurerat și-anemic.
Ființa
Atunci când o lacrimă
Spală un sentiment de mâhnire,
Un oftat adânc din inimă
Eliberează din suflet o jignire.
Sensibila fibră umană
Vibrează de pumnale lovită,
Dorind din căutarea-i vană
Să-nlăture clipa ivită.
Ale vieții firave spice
Crescute-n pământul omeniei,
Bătute-s de vânt ca de bice
În lin legănat al soliei.
Alunecă privirea pe o formă,
Pătrunde gândirea într-un fond,
În labirint fără noimă
Totul se învârte în rond.