DECIZII

Izvoarele privirii sunt secate
Iluzii de om rătăcit
Mă reazăm de-o bornă,
Piatră de hotar fără cărare
Rece, umedă și ternă.

Las teaca cuvintelor
Fără valoare
Lângă  piatra pilastru
Ce nu știe a lăcrima
Când, fruntea  aplecată
Pe zidul din mine
Susține tăcerea-n cuvânt
Povară de suflet fără veșmânt
Sub cupola cerului albastru.

Din urmă m-ajung în surdină
Timpul și tăcerea,
Le dau un popas lângă bornă
Îmbrățișez cu privirea
O stelă uitată-n nevăzut
Scrijelez  cifra zero
Lângă semnul infinit
Întrebându-mă  încotro
Este  alt loc nedefinit
Fără urma celui ce - a scrijelit.

S-a coborât peste pernă
Liniștea
Jocurile - s răvășite
Să alunge o mie de ani
tristețea.
E ziua când copilăria
Culege prima dată
Tinerețea.

E dimineață, toată frumusețea ei aruncă vălul peste noaptea ce a trecut. Traversez  parcul care se află în proximitatea locuinței,  pentru a ajunge în desfășurarea urbei. De câteva zile remarc în parc,  prezența unei doamne pe aceeași bancă la o oră mult prea matinală, alături de ea o sacoșă. Și azi era acolo ,iar un domn cu o vârstă onorabilă, pas sprijinit într-un baston, se îndreaptă spre bancă, ridică pălăria de vară și cu un glas răsunător salută: Bună dimineața doamnă învățătoare!Tot aici?!Tot aici?! Răspunsul nu l-am auzit. Tumultul problemelor de rezolvat au înlocuit imaginea din parc . Mă întorc pe aceeași alee în timp ce  la intrarea în parc este mașina de salvare, observ numai mânerele unei tărgi, ușa s-a închis, mașina a demarat fără semnalul de urgență. Un gând fugar mă îndreaptă spre banca pe care stătea ,, doamna învățătoare,,. Un grup de doamne, câțiva copii,  voci agitate, diferite păreri și cineva spune ,, Dumnezeu să o ierte!,,. Mă opresc, rămân lângă grupul ,, vecinele știu tot,,, văd pe bancă cum stă înlăcrimat, cu privirea spre nicăieri, domnul care o salutase pe doamna învățătoare. Nu pun nici o întrebare,  zgomotoase și încrucișate curgeau informațiile una câte una:-

Sărmana, era singură/avea un cățel dar nu își plătea datoriile la asociație, la apă, cred că și lumina era tăiată/ cățelușul este la mine,  l-a dat copilului meu  înainte de a fi evacuată, tare blândă și înțeleaptă era doamna învățătoare/ avea datorii și la o bancă/ frumos povestea copiilor in parc, le împrumuta cărți, era mereu înconjurată de ei și copiii o iubeau/ce zici tu vecină oare baba asta nu juca la Păcănele  de avea atâtea datorii?/taci tu , nu vorbi cu păcat, doamna a avut  multe necazuri, a fost și operată la inimă, o mai ajuta pe vecina de la parter …/ eu,  merg acasă, Dumnezeu să o ierte!/ Cățelul de când doamna a fost evacuată stă pe preșul de la ușă apartamentului,nu vrea nici să mănânce/ sărmanul/ oare ce avea în sacoșa  cu care a plecat din apartament când a venit executorul  judecătoresc?/ cărți tu, cărți avea și o păturică , bastonul și atât/ oare ce se va face cu biblioteca, lucrurile din casă…/i-a spus executorul, un fost elev, așa s-a recomandat, că atunci când își va găsi o locuință o va ajuta să recupereze din bunuri/ ce locuință să își mai găsească?/ haideți vecinelor  să plecăm. Au plecat vorbind între ele.

Trocul de informații s-a terminat și grupul vecinilor s-a risipit. Bătrânul a rămas pe bancă, se chinuia să tragă cu bastonul o carte care căzuse din sacoșă și cineva o împinse cu piciorul. Mă ofer să-l ajut,ridic  cartea ,, Viața pe un peron,, Octavian Paler;mă așez lângă bătrân  pe bancă, convinsă că tăcerea lui deține adevăruri… Cu vocea tremurândă îl aud :

Eleonora, ,,doamna învățătoare,, a fost o renumită profesoară la liceu, eram vecini în copilărie, apoi colegi de școală , de serviciu. Ea considera  cadrele didactice ca fiind ,,învățători,, de aceea vroia să i se spună învățătoare și considera ziua ei de naștere prima zi de școală a fiecărui an.   Adică, zic eu, 15 septembrie cum era înainte, acum nu mai știu cum este…Mâine, mâine ar fi fost ziua ei. Bătrânul continuă: era singură,fiul i-a murit împușcat la revoluție, împușcat în cap. La puțin timp soțul doborât de supărare s-a îmbolnăvit și a murit. Sunt doi, trei ani de când un anunț umanitar în ziar solicita un ajutor material pentru salvarea vieții unui tânăr grav bolnav.  Doamna Eleonora , ,, învățătoarea,, constată cu mare tristețe că tânărul grav bolnav îi fusese elev .Neavând altă posibilitate face împrumut la bancă și donează banii pentru însănătoșirea acelui tânăr. Dobânzile la bancă costisitoare, boala ei care necesita o medicație permanentă o solicită financiar...Era foarte altruistă, empatiza cu durerea celorlalți sacrificându-și starea fizică, materială și psihică..Și așa s-au acumulat datoriile. Am auzit abia ieri că a fost evacuată, că stă de câteva zile pe o bancă în parc. Am dat telefoane să obțin o rezolvare pentru a avea un acoperiș. După multe telefoane am avut o vagă promisiune că va veni o echipă în parc(?) să facă ancheta socială și de aceea am venit la prima oră să-i spun speranța și să-i fiu alături. Dar ,,trop tard,, cum ar spune francezul, cum a spus ultimele cuvinte doamna învățătoare . Îi plăcea să recite din Ch. Baudelaire,  Esenin. Am găsit-o abia vorbind, in noapte a avut probleme cu inima, medicamente nu mai avea, am sunat la 112 , au venit în grabă  dar deja inima încetase…      

Îi mulțumesc că mi-a vorbit, îmi mulțumește că l-am ascultat .A doua zi  traversez parcul, e 15 septembrie,o persoană de la urban-serv mătura pe lângă bancă . O filă de carte rătăcită se ridică cerând parcă, îndurare să nu ajungă la coș .O iau.. Persoana ce mătura se uită uimită la mine..De pe o alee un copil alergă spre bancă cu o carte și un trandafir în mână strigând: ,, Doamna învățătoare,,! Doamna învățătoare,,! Mi se adresează rugându-mă  să-i spun  unde este doamna învățătore. Cuvintele îmi sunt tremurate spunându-i că doamna a plecat să predea altor copii undeva departe, departe de această bancă. Păstrează cartea ca amintire și trandafirul lasă-l pe bancă, îi zic eu. Cartea era ,, Poezii,, Mihai Eminescu. .Copilul întristat mai strigă o dată :DOAMNA ÎNVATATOARE UNDE EȘTI !!  Apoi așează trandafirul pe bancă, lipește cartea de cămășuța nouă și pleacă printre alei. Citesc paginile filei ridicată de jos, nu a fost greu să  constat că aparține din cartea ,,CEL MAI IUBIT DINTRE PAMNATENI ,, Marin Preda. Iau  din    bibliotecă aceeași carte și pun în ea fila rătăcită,  cândva era într-o carte pe un raft de bibliotecă ,apoi a căzut dintr-o sacoșă lângă o bancă…Mă aud spunând: Doamna învățătoare unde ești?Unde am fost noi?...Totu-i tăcere.

Îmi este dor, de ultimul tău dor oftat  ,, MAI AM UN SINGUR DOR,, și de scrisorile tale îmi este dor, caut  pe cer ,, LUCEAFARUL,, și la lumina lui  să-ți recitesc ,, SCRISOPRILE,,  una câte una de la prima   ,, SCRISOARE,, până la a cincea scrisoare, să las gândurile să adune din înaltul cerului versurile tale ca pe niște stele căzătoare pe pământ , pe-al tău mormânt…

Te caut EMINESCU, te caut  mereu,  printre gândurile mele, printre cărțile tale îl caut pe ,, SĂRMANUL DIONIS,,. Cuprinsă într-un fior de,, MELANCOLIE,, se face seară, recitându-mi ,, SEARA PE DEAL,,, căutând cu privirea prin geam ,, MISTERELE NOPȚII,, privind totodată ,, LA STEAUA,,.. la steaua ta privind.

,, SI DACĂ…,, ,, TRECUT- AU ANII,, ,, UN LUCEAFAR,, și ,, NOAPTEA ,, și ziua rămâne pe cer.

,, NUMAI POETUL,, : ,, Ca pasări ce zboară

                                         Deasupra valurilor

                                         Trece peste nemărginirea timpului,,.

,, O RĂMÂI..,, ,   rămâi la mine EMINESCU și în cărțile de pa raft și în sufletul meu :   ,, Cu mâine zilele-ți adaogi

                             Cu ieri viața ta o scazi

                             Și ai cu toate astea-n față

                            De-a pururi ziua ta de azi  ,,

    Sfântă zi românească : 15 ianuarie 1850.

Privire! Ochii îmi sunt însetați de frumos

Tu fugi ,fugi de la mine spre un loc luminos

Coboară în natură ca-ntr-un comod decor

Și răsplătește-mă c-un tablou fermecător

Hoinărește-te până la depărtata zare

Din când în când culegându-mi raze de soare

Colindă câmpul cu florile roșii de maci

Ciulinii in margarete albe să-i prefaci

Întoarce-te înflorită precum o doamnă

Împreună s-așteptăm brândușa de toamnă

Privire! Mereu de frumos ești însetată…

Aș vrea să împart cu tine viață din tot cea-a fost , a fost prea multă ceață.

Aș vrea să nu mai visez în ritmul orologiului ce bate zi și noapte…un timp fără timp.

Aș vrea să fac un bulgăre de zăpadă  din gândurile mele, apoi să-l ascund printre troiene și iarna să rămână albă.

Aș vrea o rochie  nouă să-mi croiesc, nici prea decoltată, nici prea lungă, atât cât să-mi sugereze ce mi-am dorit în anii când purtam uniformă..

Aș vrea să fie apă în deșert și mult nisip la malul mării, aș vrea un pic de mister în  frumusețea inelului cu perlă.

Aș vrea să am o casă și sub ștablon să se adune vrăbii, grădina să fie mare, iar  lângă gard pe-o frunză de podbal melcul să se odihnească.

Aș vrea  multe straturi cu flori , printre care s-alerge cățelul,   șugubăț cu lesa  să se joace.

Aș vrea  o corabie mare să-mi construiesc,  mult mai mare, să iau  toate animalele pe corabie, chiar și cobaii din laboratoare.
Aș vrea să fiu EU, să nu mi se spună când să fac semnul crucii, ce să mănânc , cu ce să mă îmbrac și când,… când să mă privesc în oglindă.

Aș vrea …
Aș vrea să-mi văd păcatul, umbra și destinul..
,,Sufletul este singurul care are puterea să întruchipeze toate dorințele,, - Honoré de Balzac .

Prima mea poezie,

Care sper să mă învie

Din mintea mea sumbră,

Care nu dă să pătrundă

În exteriorul ei.

An de an, tot sper,

An de an, disper

Să tot scap de aici,

Unde am doar mici,

Mici-mari speranțe.

Speranțe la viitor,

Speranțe la un dor

De ce nu am cum,

De ce nu voi avea

Vreodată.

Pentru ca sunt tot aici,

Unde acum nu am nici

Nimic altceva,

Decat prima, ea,

Poezie a mea.

**Suflet rătăcit**

În al iubirii dulce nectar  

Eu sunt cuprins de-amar,  

Căci inima mi-e acum plecată  

Spre îmbrățișarea-i caldă, curată.  

Și strigă cu nerăbdare,  

Uitând de tot ce-o doare,  

Evitând tot ce-o apasă,  

Ieșind din a sa crevasă.  

Iar când întâmpină vreo piedică,  

Cade jos, iar mai apoi se ridică.  

Mantaua și-o scutură cu agonie,  

De praful trecutului ce-o bântuie.  

Dar se străduie neîncetat  

Să-și spovedească al său păcat,  

Ce fericirea-i macină din plin,  

Neputând fugi de acest destin.  

Neputând să-l uite vreodată,  

Amintirea fiind încătușată,  

Și dorindu-și să plece grăbit,  

A lăsat în urmă tot ce-a iubit.

Când cazi in abisul tristeții 

Suflete frumoase te îmbrățișeaza,

Prin strălucirea lor minunata vibreaza sublim,

Dar putini ochi le vad..

Sunt precum obiectele vechi,valoroase,

Ascunse printre nimicuri sclipitoare,

Precum o rază  apărând de după nori,

In lumea aceasta întunecată aduc zori,

Ele viseaza-n culori,ascuns strălucesc,

Te-mbratiseaza cu căldură lor,ca un soare..

Când lacrima cade,când inima doare,

Înțelegi ce neprețuită valoare 

Au oamenii buni, cu cu sufletul mare..

(Monica)

Visam că acasă este casa mea

Și că voi fii în cerul al nouălea

Visam că totul e bine și sunt fericită

Că n-am să plâng mereu în viața asta nenorocită

Visam că totul e roz așa cum îmi doream

Și că-n loc să mă ofilesc în casa mea, înfloream

Visam că familia mea îi familie

Nu că vor fi doar țipete și melancolie

Visam că tatăl meu mă iubește

Nu că ridică pumnul și mă izbește

Visam că trăim în casa mea în liniște

Și că tot greul ne unește

Visam că sunt înțeleasă și iubită

Nu că voi sta în genunchi cu inima zdrobită

Dar totul e doar un vis nerealist

Că toti sunt egoiști și e atât de trist

Visez că poate cândva o să am casa mea

Și voi fi fericită în ea

Visez cum bărbatul pe care-l iubesc mă iubește

Și liniștea din casa mea nu mai lipsește

Visez că totul nu-i doar un vis neîmplinit

Că-n casa noastră fericiți am devenit

Când se lasă seara si orasul încetineste, iar luminile se sting rând pe rând, gândurile se întâlnesc ca stelle pierdute care se recunosc de departe si se ating fără să se atingă.

lubirea nu cere luminä, ea'träieste si în umbre, in clipele nescrise într-o îmbrățișare in momentele când  cuvântul nu este rostit. Este acolo în ecoul unei priviri, în adâncul unui sűspin, în legătura invizibilă care transcende distanța și timpul. Poate că aşa înţelegem misterul existenței: nu prin prezenţă, ci prin absentă; nu prin posesie, ci prin comuniune. lar sufletele care se întâlnesc în această liniste stiu că adevărata apropiere nu cere gesturi. ci doar să fie simtită, chiar si de departe.

Domn poet, te apuci de scris? Crezi că poți? Ia pixu'-n mână!

Etalează-ți bătăturile, cănd stai p-un vers o săptămână.

Ochii dor, coloana-i strâmbă, capu' bubuie, te face psihic,

Ia o pauză, amână, mai citește...când revi, ai tot nimic.

Ai strâns idei, da' nu se leagă,

Mai rapid te legi în beci,

Fiind alergic la progres, parcă inspirația pleacă,

Ai o strofă, vers cu vers, fie ea și slabă,

C-ai găsit o altă rimă nasoală, în afară de: ,,veci".

Las-o moartă, însfârsit foaia-i pătată,

Ai trecut Tabula Rasa, acum la următoarea treci!

Capu' de-ntrebări îl seci: Cum începi? Și cui-i pasă?

Că tu ai lilieci în casă, 

La cum cauți prin cuvinte, ai în minte biblioteci.

Iar te-ntorci de-la-nceput dinnou,

Ș-acum urmează continuarea,

A doua strofă, a trei-a patra, devastarea-ți schimbă starea.

Vezi că: prima nu mai are sens, a doua are alt subiect,

A treia-i scrisă prea complex, și abia ce-ai terminat a patra,

Când observi c-ai intelectu' gata, macarale sunt destule!

Bagă FIFA, lasă arta! Că la cât de rea e,

La scăriile viitoare, mai bine ratează treapta!

Hai mai bine să: Calmează-te!

Că te văd că-ncerci întruna...

Lasă gluma, lasă arfele, dacă vrei ca să fi bun:

Ia-l de creangă p-Eminescu, și zi-ne în ce fază-i luna!

Fă eseu de zece pagini! Explicând ce anotimp e,

Umple foaia cu adjective, lasă arborii-n paragini,

Plebii n-au de un'-să știe, n-o mai nins la ei în casă,

Ca să aibă imaginații!

Epitete fără noimă, presărate cu limbaj arhaic,

,,Ai dracu' pungașii naibii!

Mă uit în dex, ca să par doxă,

Ș-ăstia cred că-s văr cu Stalin!"

Zi-le despre noi doi goi, într-o zi de joi!

Și că de la-atât banal în rime, mă doare puțin la...ploi...

Să dea bine la ureche, forțează și niște cuvinte,

Relochează-n texte verbe, fiindcă merge... zic ce știi?

Totul pentru: să rimeze!

,,N-am făcut degeaba școală, sensu' e direcție!

Cade foaia-n verticală, și ce dacă?

Nu se-aplică atunci când scri!!"

Și pentru orgoliu' tău, crede-te spuma din spume!

Spune-le la toți pe nume, că tu ești pe vers dulău,

Că tu scrii pe-o piesă, cât alții pe albume,

Și nimeni nu-ți poate spune, dacă ești, sau nu capabil,

Ei bine...uite-un adevăr:

Oribil cu felicitări! Penibil cu steluță!

Mediocru în cele mai rele stări! Ia ca premiu-o săniuță!

Cringe-u' a devenit palpabil,

Stai potol cu mintea-ți sumbră!

Ce? Te-ai fript cu limba-n supă-n vis

Și hata, te-ai trezit valabil?

Minus doi, acum stai jos! Ș-alunecă te rog din loc!

Până-n vale-n primu' gard... te oprești când auzi: POC!

Treci de el, pe stânga-i grajdiu', acol' se cere validare!

Patrupezi, cu ochii-n soare, care simt rodaj poetic,

Și devin experți în toate.

Nu te pun io să fi bun; lafel cum nimeni nu te-obligă, 

Unde banu' nu contează,

Masele-ți dau viață... elita te ține-n priză,

Să critici e o invitare, d-aia multora l-e frică, 

Nu vreau jocu', vreau schimbare, aroganța strică.

Mă oftic, că din păcate: mumia avea dreptate!

,,Ușor de scris, când n-ai nimic de zis",

Și așa e! Cu mult nimic, și foiile decorate,

Somitate cu cantitate lirică și castitate critică în spate,

A setat, si mulți ca el, un trend de haine deja-purtate.

Așa... și eu cum sunt? De-mi permit să critic...

Eu cu fiecare pas făcut, îmi vine tot mai greu să scriu,

Fac varice la degetul scurt, și ăl' mare-i mijlociu.

O fi foaia figurantă, sau face figuri de stil,

C-am desfigurat pixu',

Doar un click, fără cerneală,

Întâi cărbuni, după substanță,

Fiind metaforat de viu...

Mii de creiere spălate, ascunse de-o perdea de fum,

Inspiră siguranță de la fumuri expirate;

Cu buzele uscate, și cu oxigen în rate,

Cenzurează filmele deja rulate,

Să-și facă colier din filtru.

Ce vreau să zic e că:

Puțini își iau timp să asculte,

Ăia care-o fac, defapt nu înțeleg prea multe, 

Ăia care ințeleg, simt nevoia să-te-ajute, cu păreri,

Tu le iei ca și insulte...

Blocat în cerc cu capete pătrate, nu vezi bine cum ești TU!

Oameni critică, aplaudă... indiferent, apreciază gestu'!

Ieșind în largul poeziei, dai de valuri cu cuvinte reci!

Și când geniu' nu-i de treabă, treaba e să tot încerci...!

Denis Poetu' - ,,Tot încerci..." 2024