Crispări

la uma urmei poți înjura de toți sfinții
înjurătura face parte din peisaj
ai putea spune că are o funcție artistică
terapeutică
nimic nu-i mai plăcut decât să dai vina pe sfinții apostoli
să-ți bagi picioarele în ea viață
apoi să te duci la biserică
Prefericitul e și el om
afurisirea păcătosului e un fel de înjurătură avangardistă
cea a polițistului o întoarcere la clasici
„circulați, morții mamelor voastre! ”
iar trecătorii circulă scrâșnind
”fir-ai tu al dracului cu toată circulația mă-tii!” -
Cărtărescu își bagă p… în regina Angliei
în Juriul Nobel
Manolescu în Ramona
alții în altele
niciodată subconștientul mulțimii n-a fost mai prolific ca acum
nu poți să deschizi gura
să ieși din casă
într-o zi o să ne crească urechile cât frunzele de brustur
mai nou și femeile au dat în patima imprecației
băga-mi-aș p… (spus diafan!)
alegoric
copii din clasa întâia-fumători și preoții
medicii
Crucea roșie
mână birjar
dii, fucking bastards!!!
nici caii nu mai au reacții la asemenea „îndemnuri”
gloabă poate însemna orice
dacă mai adaugi și un pahar de whisky
descoperi peste tot conjurații monstruoase ale femeilor
împotriva bărbaților
încleștări fratricide-ntre sexe
înfrângere
numele tău poate fi exprimat într-un cuvânt:
seducție...

dacă anii noștri ar fi egali cu ai lor

în tot Universul

ar exista

cred

o șansa să ne întâlnim

la o halbă bere în Calea Lactee

noi să facem un pas către ei

ei să facă un pas către noi

simplu

numai că anii lor sunt de mii de ori mai lungi

decât cei tereștri

și nu ne găsim niciodată pe la casele nostre

ei  sosind de fiecare dată prea repede

noi  prea târziu

în concluzie

va fi imposibil să ne ajungem în următoarea mie de ani

dar vom păstra libertatea de a ne căuta veșnic..

ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă

tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet

călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere

încovoiați  de gânduri

umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere

ne zgribulim înfiorați în inimi

printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga

pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune

în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții

căzând precum stropii de ploaie

avem sentimentul că devenim două personaje biazre

într-o pânză a lui Picasso neterminată

niște triunghiuri colțuroase de carne

cu ipotenuzele infipte în nori

ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate

spre o noapte în chinurile nașterii

pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite

parcă încontra nevoii noastre de dragoste

care ne alungase din casă…

verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”

doar mergând poți să zici că exiști

(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )

strivit între ele substantivul comun „lume”

(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),

dă sens substantivului  efemer viață

( definind doar jumătatea care există și merge!)

și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”

( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul  verbului „a fi”,  fără „a merge”!)

o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,

o floare ruptă,

un om la vârsta a treia, după un accident vascular,

încetul cu încetul devenim lucruri

ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,

care înseamnă speranță,

unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²

nu ne ajută prea mult,

fiindcă niciodată energia E a verbului a fi

nu poate fi egală cu masa  m a substantivului viață

de înmulțit cu viteza c²  a speranței, în vid,

unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…

Înotăm încă în fluidul vâscos al sărbătorilor

rămas în urmă

impregnat în tocul pantofilor

și-l resimțim

mai întâi

ca pe o rezistență la curgere

apoi ca pe un lubrefiant miraculos

în rezervorele minții

indispensabil în mecanica mișcării de rotație

a viselor

în reducerea forțelor de frecare

dintre speranțe și percepțiile noastre imediate

în dispariția zgomotului

parcă auzi motorul vieții tarcând la relanti

într-o realitate temporală superfluă

cuantică

care se amestecă impostatic cu visele

și care ți se scurge pe dinaintea ochilor

mai lipsește doar inelul de căsătorie cu diamante

cineva dinăuntru a spus „da”în locul nostru

prima zi din an nu se deosebește de ultima

am visat cu ochii deschiși

ne-am trimis sute și mii de mesaje

încurajări

degeaba

timpul de ieri zace alături de noi într-o baltă de sânge

ceva nu e-n regulă cu gravitația lumii

cu spațiu

asistenta de pe Salvare se declară în cele din urmă învinsă

și ridică nepăsătoare din umeri

„e mort!

nu vedeți că e mort?

de acum va trebui să vă descurcați singuri!”

de fapt, nu știu ce caut

ce mai caut

la anii mei n-ar mai trebui să caut nimic

de-a lungul vieții am strâns tot felul de lucruri

nu mai am loc

debaraua mea e plină de cutii sigilate și de cadavre

nici nu-ți închipui cum e să trăiești într-un asemenea cimitir

clandestin

să ștergi cel puțin o dată pe an

praful de pe schelete

să dai acatiste în fiecare duminică

și pomeni

să păstrezi o relație cordială cu morții

nu

nu mai umblu după nimic

n-am ce să mai caut

zău

am găsit tot ce mi-am dorit

nimic n-a meritat și nu merită atâta efort

uneori aceste lucruri vin și singure

noi însă ne grăbim întodeauna prea mult

încercăm s-o luăm înaintea timpului

îmi ajunge

nu-mi mai doresc decât să rămân singur

cu scheletele mele prăfuite

al meu însumi…

Ochii ei albaștri

Și parul ei de-un cafeniu închis,

Cu ale sale plete-n vânt

Se ascunde-n propriul râs,

Se teme să se arate.

Se ascunde după foile ce cu sutele le scrie

În timp ce răsare luna ruginie...

Povestind în rânduri despre ale dragostei aventuri cutreierate,

Și  nu o vede nimeni, stă sub lună, ascunsă de toți și de toate. 

Învolburat de mii de frici

Asa mi se spunea...

C-aveam prea multe cicatrici 

Doar inima știa.

Însetat de propria ființă,

Pierdută în păcat

Am încercat să iau din viață,

Tot ce tu nu mi-ai dat!

În fața mea se așterne acum

Un pat de trandafiri 

Nu pentru a-mi aduce aminte,

Ci doar să-ți pot oferi spini. 

adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.

atent la detalii

scorțos

cu morgă

și să fii cel lăsat de mama Natură

care înjură

vorbește trivial

râgâie

își soarbe zgomotos cafeaua

e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine

estetic

și să nu dai o raită prin Subconștient

eliberat de constrângeri autoimpuse

fiindcă ele nu există în OM

la un moment dat nici nu-ți mai pasă

când constați că vecinul de la parter

își bate nevasta

și-i doctor docent

dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri

aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții

că viața în cuplu e ceva perimat

și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri

ca la-nceput

e un punct de vedere

desigur

eu nu n-am mers cu gândul atât de departe

dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…

am încercat să gândesc cât mai puțin

despre ce mi se întâmplă în fiecare zi

când deschid ochii

și când primesc toată lumina orbitoare a dimineții

în inimă

fără să am destul loc pentru atâtea lucruri matinale

începând cu sufletul

izgonit de acolo în ochii somnuroși ai pisicii

amestecat cu mirosul inconfundabil al cafelei

cu parfumul Mariei

care-mi face micul dejun

și tropăitul vieții pe scări

încerc să ignor disconfortul întâlnirii cu ziua de astăzi

după modelul folosit cu amanta

în oglindă

acceptând motivații iraționale

precum vinovăția ancestrală a ființei

de a fi

fără s-o întrebe nimeni

în prealabil…

Asta e tot ce-am vrut...

Să fie liniște-ntr-o seară.

Atât. Nimic mai mult.

Un gând ca să-mi apară 

și să mă duc departe,

Pe-un nor ce stă deasupra vieții,

în care cineva împarte

ideile singurătății.

Si văd cum suflă vântu-n crengi,

în iarba de pe câmp și-n mine...

Singurătatea o-nțelegi,

atunci când te gândești la tine

Îți vine să rămâi...nimic să nu mai spui.

Timpul nu ne aparține,

Chiar de creăm rutine 

Și visuri ce ne motivează,

Să ne gândim la ce urmează..

Pe lângă noi,trece în fugă,

Mascând obrazul sub glugă;

Să se scurgă pe neobservate 

În drum spre eternitate.

Trăim azi, agățându-ne de ieri,

Ne pierdem spre un nicăieri;

Ne dăruim zilei de mâine,

Să ne deschidă uși străine.

Cuprindem cerul și pământul,

Ca să ne poarte vântul 

Spre-a inimii chemare,

Inspirată din izvoare.

Descoperim în noi comori,

Ce tăinuiesc alese valori;

Din noi spirite să nască,

Pt clipa cea firească,

Când clepsidra se oprește 

Și viața -n sine se sfârșește;

Ne soarbe -n al ei pântece 

Țărâna putredă și rece..

Rămân doar amintiri sculptate 

Despre fiecare -n parte

Pt cei ce vor urma,

Să ne cizeleze faima..