Apel
În ziua de azi, când prețurile cresc,
Și portofelul geme, seacă,
O decizie am luat, un protest,
Azi nu cumpărăm nimic, deloc!
Nici din magazine, nici online,
Nicio plată nu facem, nimic,
E o grevă a consumului, un semn,
Că nu acceptăm orice preț, oricât!
Ne unim cu toți cei ce gândesc la fel,
Și spunem "Stop!" la scumpiri,
Azi nu cumpărăm, e un apel,
La un preț corect, la echilibru!
E ziua în care economisim,
Și stăm departe de tentații,
Azi nu cumpărăm, ne odihnim,
De goana după achiziții!
Azi nu cumpărăm, dar nu uităm,
Că mâine poate fi la fel,
Dar luptăm, nu ne lăsăm,
Pentru un trai decent, un preț rezonabil!
Poems in the same category
Creștini doar cu numele
Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,
Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".
Vorbesc de iubire, dar ură învinse
Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.
Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,
Se cred mai presus, judecă orbește,
Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit
Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".
Îi vezi duminica, curați și smeriți,
Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,
Dar luni sunt la colț, râzând fericiți
De omul căzut, de viața lui "depravă".
Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,
Doar pentru că iubește altfel decât tine?
Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,
Că nu-ți împărtășește dogmele pline?
Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,
Nici să împarți lumea pe calea urii,
Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre
Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.
Hristos a iubit pe cel lepădat,
A stat la masă cu păcătoșii,
Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,
Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.
Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,
Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!
Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,
Ci iubire ce spală orice rană umilă.
Rutina
Aceeasi rutina ce te omoara
Aceleasi ganduri ce te infioara
Aceleasi situatii din care parca n-ai scapare
Cand simti doar gol sub picioare
Aceleasi ore si aceeasi alarma
Acasa mereu aceeasi drama
Mereu pe fuga ,obosesti
Esti viu dar nu mai traiesti
De ani buni nici nu mai zambesti
Ca nu mai stii ce inseamna sa iubesti
Sau sa fii iubit sau apreciat
Ca lumea e rea,e de c***t
Si vor sa te faca sa crezi ca esti ca ei
Dar ce zice lumea in seama sa nu iei
Ca esti mai bun ca astia toti
Care ti-au furat sufletul ca niste hoti
Aruncandu-te intr-o rutina bolnava
Ca o plaga,o boala grava….
Aminteste-ti cine esti si ce poti face
Ca sufletul pierdut prin rutina iti zace
Aminteste-ti cum zambeai odata
Si cand ai fost fericit ultima data
Aminteste-ti cand te lasai condus de un vis
Capul sus,incredere in tine si zero compromis
Aminteste-ti cum erai
Nu mai fugi,o clipa stai
Si gandeste-te ce inseamna de fapt
Sa-ti traiesti viata cu adevarat!
Ganduri
Timid este gândul
Cu care ai descoperit
Tainele din priviri.
Frumos este visul
Cu care ai dezvăluit
Subconstient din adâncuri.
Credul este sufletul
Ce speră intr-un sfârșit
Al suferinței din corpuri.
Umil este trupul
Lovit si vlăguit
Sub grele poveri.
Plăpând este spiritul
Ce nu s-a dezlănțuit
Din liana de ocări.
Liniștitor este fumul
Ce se-nalță în infinit
Ducând mii de gânduri.
Mister este destinul
Ce nu l-ai deslușit
Ascuns în căutări.
Disecții
cu ochiul stâng arunc o privire rebelă
printr-o lentilă,
așez o felie de pământ pe lamelă
și-ascult,
privirea se zbate, devine febrilă,
cumva nu-nțelege și nu poate concepe mai mult.
țărâna amorfă arată ca un fagure într-un stup
cu mii de romburi și mii de striații,
percep peste tot mișcări de-a valma și-n grup
și aud, mai ales, respirații.
adaug o picătură de sânge pe lamă subțire,
mai pun și-un bob de lumină,
aceleași forme bizare mi se-nfing în privire
și se prind ca niște magneți de retină.
încerc să-nțeleg și deschid ochiul drept,
mirajul dispare subit, ca o imagine sumbră,
lentila își lasă fruntea de sticlă în piept
într-un amestec caleidoscopic de lumină și umbră.
Creștini doar cu numele
Strigă "Amin" cu palmele-ntinse,
Dar scuipă venin pe-oricine e "diferit".
Vorbesc de iubire, dar ură învinse
Orice urmă de har ce-n suflet a fost zidit.
Se-nchină la cruce, dar cu vorbe ucid,
Se cred mai presus, judecă orbește,
Ca și cum Dumnezeu le-a dat un vestit
Drept de-a hotărî cine "merită" și cine "greșește".
Îi vezi duminica, curați și smeriți,
Cu Biblia-n mână, sfinți de fațadă,
Dar luni sunt la colț, râzând fericiți
De omul căzut, de viața lui "depravă".
Nu-ți pasă că suferă, că plânge-n tăcere,
Doar pentru că iubește altfel decât tine?
Că poartă alt nume, alt crez, altă vrere,
Că nu-ți împărtășește dogmele pline?
Dumnezeu nu ți-a zis să arunci cu pietre,
Nici să împarți lumea pe calea urii,
Dar ți-e mai ușor să ridici ziduri negre
Decât să-ți vezi propria umbră a minciunii.
Hristos a iubit pe cel lepădat,
A stat la masă cu păcătoșii,
Dar tu, creștinule fals, l-ai fi alungat,
Fiindcă nu-ți respecta legile și obiceiurile voastre.
Mai bine păcătos, dar cu suflet curat,
Decât sfânt de carton, fără urmă de milă!
Căci Dumnezeu nu-i un zid îngrădit de păcat,
Ci iubire ce spală orice rană umilă.
Rutina
Aceeasi rutina ce te omoara
Aceleasi ganduri ce te infioara
Aceleasi situatii din care parca n-ai scapare
Cand simti doar gol sub picioare
Aceleasi ore si aceeasi alarma
Acasa mereu aceeasi drama
Mereu pe fuga ,obosesti
Esti viu dar nu mai traiesti
De ani buni nici nu mai zambesti
Ca nu mai stii ce inseamna sa iubesti
Sau sa fii iubit sau apreciat
Ca lumea e rea,e de c***t
Si vor sa te faca sa crezi ca esti ca ei
Dar ce zice lumea in seama sa nu iei
Ca esti mai bun ca astia toti
Care ti-au furat sufletul ca niste hoti
Aruncandu-te intr-o rutina bolnava
Ca o plaga,o boala grava….
Aminteste-ti cine esti si ce poti face
Ca sufletul pierdut prin rutina iti zace
Aminteste-ti cum zambeai odata
Si cand ai fost fericit ultima data
Aminteste-ti cand te lasai condus de un vis
Capul sus,incredere in tine si zero compromis
Aminteste-ti cum erai
Nu mai fugi,o clipa stai
Si gandeste-te ce inseamna de fapt
Sa-ti traiesti viata cu adevarat!
Ganduri
Timid este gândul
Cu care ai descoperit
Tainele din priviri.
Frumos este visul
Cu care ai dezvăluit
Subconstient din adâncuri.
Credul este sufletul
Ce speră intr-un sfârșit
Al suferinței din corpuri.
Umil este trupul
Lovit si vlăguit
Sub grele poveri.
Plăpând este spiritul
Ce nu s-a dezlănțuit
Din liana de ocări.
Liniștitor este fumul
Ce se-nalță în infinit
Ducând mii de gânduri.
Mister este destinul
Ce nu l-ai deslușit
Ascuns în căutări.
Disecții
cu ochiul stâng arunc o privire rebelă
printr-o lentilă,
așez o felie de pământ pe lamelă
și-ascult,
privirea se zbate, devine febrilă,
cumva nu-nțelege și nu poate concepe mai mult.
țărâna amorfă arată ca un fagure într-un stup
cu mii de romburi și mii de striații,
percep peste tot mișcări de-a valma și-n grup
și aud, mai ales, respirații.
adaug o picătură de sânge pe lamă subțire,
mai pun și-un bob de lumină,
aceleași forme bizare mi se-nfing în privire
și se prind ca niște magneți de retină.
încerc să-nțeleg și deschid ochiul drept,
mirajul dispare subit, ca o imagine sumbră,
lentila își lasă fruntea de sticlă în piept
într-un amestec caleidoscopic de lumină și umbră.
Other poems by the author
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
Bunavestire
Un crin alb înflorește,
Un cer senin s-a-ntins,
Un înger coboară lin,
Cu vestea minunată ce-a prins.
Fecioara Maria, pură și blândă,
Ascultă cuvintele sfinte,
O taină în suflet i se aprinde,
Un miracol se naște-n minte.
Un prunc va veni pe lume,
Fiul lui Dumnezeu,
Să aducă pacea și iubirea,
Să ne scape de păcatul greu.
Bucuria mamei se revarsă,
O dragoste necuprinsă o cuprinde,
Inima de fericire îi tresare,
Un nou destin se-ncinge.
Copiii, ca florile-n grădină,
Se adună în jurul ei,
Ascultând povestea divină,
Cu suflete pline de speranță și temei.
Tradiția se împletește cu credința,
Oamenii se adună la biserică,
Lumina sfântă le luminează ființa,
Și sufletele se umplu de dorință.
Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,
Un moment de bucurie și lumină,
O celebrare a vieții și a credinței,
O promisiune de mântuire divină.
In fiecare zi
În fiecare zi, în lumea mea cu grijă,
Gândurile dansează, o veșnică călătorie.
Sub soarele blând al unei zile obișnuite,
Pășesc cu hotărâre, pe drumul făcut cu grijă.
Glicemia, un cifru ce bate la ușă,
O ecoare discretă, voce a sănătății noastre.
În inima mea, ca un cântec ce zboară,
Gânduri împletite, îmi țes o poveste deschisă.
La micul dejun, când ziua prinde culoare,
Fructe și cereale, un început cu soare.
Insulină și zâmbet, în combinație fină,
Pentru a începe ziua, în armonie și lumină.
Prânzul aduce bucate colorate,
Legume proaspete și arome adunate.
Gândul la glicemie, o umbră blândă,
Îmi călăuzește pașii, într-o lume sănătoasă și tandră.
La cină, sub stele, gândurile se așează,
Proteine sănătoase, așezate cu grijă.
Monitorizez drumul, cu pași măsurați,
Glicemia, o prietenă veșnică, îmbrăcată în raze.
Și când se lasă seara, în liniștea serii,
Gândurile mele, o lanternă ce luminează.
Reflectând asupra zilei, a alegerilor mele,
Păstrez controlul, ca un călător ce veghează.
În vise și odihnă, mă regăsesc pe mine,
Cu gândurile blânde, sub cerul senin.
Controlul glicemiei, o grijă înțeleaptă,
În fiecare zi, în dansul vieții mele curată.
Deci, în gândurile mele, zâmbetul se aprinde,
Cu pași măsurați, încrederea crește în mine.
Glicemia sub control, un partener de drum,
În fiecare zi, spre o sănătate plină de har și fum.
Lagarele mortii
Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,
Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.
În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,
De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.
În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,
Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.
Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,
Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.
Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,
Omenirea ține în memorie aceste răni amare.
În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,
Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.
În numele unei ideologii odioase și reci,
Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.
Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,
Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.
Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,
Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.
Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,
Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.
Gandurile mele la inceput de an
În prag de an, când vechiul se retrage,
Gânduri ca stele în minte dansează.
Clipele trecute se sting în amintire,
În inima noastră, speranța suspină.
În zori de ianuarie, anul își deschide ușa,
Cu promisiuni noi și visuri frumoase.
În gândurile noastre, se desfășoară povești,
Ca pagini albe ce-ncep să prindă rost.
Privim către viitor cu ochi strălucitori,
Cu dorințe sincere și visuri călăuzitoare.
Regretul se pierde în umbrele trecutului,
Iar optimismul răsare ca un soare adorabil.
Ne gândim la ce-am fost și la ce vom deveni,
La drumul pe care inimile noastre îl vor străbate.
Cu fiecare clipă, oportunități se ivește,
Ca petale de flori ce se desprind din viață.
Fiecare gând aduce cu el speranța,
Și visele noastre sunt aripi către cer.
La început de an, în suflete se aprinde,
Făclia speranței, lumina ce ne va ghida.
Decembrie se retrage, iar ianuarie vine,
Cu promisiuni noi și vise ce strălucesc.
În gândurile noastre, se aștern aripi de visare,
La început de an, viața devine poezie.
Corabia
Pe mări învolburate, o corabie plutea,
Cu pânze sus, mândria ei se arăta.
Dar sub covertă, uneltiri și hoții,
Rodeau din ea, ca niște șobolani.
Când valurile crescură și furtuna s-aprinsese,
Corabia, lovită, începu să se scufunde.
Atunci, hoții, cuprinși de spaimă și teamă,
Au sărit în luntre, lăsând-o-n urmă.
Căpitanul, cu ochii plini de amărăciune,
Și-a văzut nava cum se duce la fund.
Dar nu s-a dat bătut, ci a strigat cu putere:
"Nu vă temeți, oameni! Vom lupta împreună!"
Și cei rămași, uniți de un dor nestins,
Au reparat corabia, cu trudă și credință.
Au aruncat hoții în mare, fără milă,
Și-au ridicat din nou pânzele, cu bucurie.
Corabia, renăscută din propria-i cenușă,
A navigat din nou, spre zări neatinse.
Iar hoții, rătăcind pe mare, înfrigurați,
Au învățat că lașitatea nu duce nicăieri.
Când hoții părăsesc corabia, nu dispera,
Căci cei curajoși, uniți, o pot salva.
Nu lăsa teama să te cuprindă, ci luptă,
Și vei vedea cum răul se va preface-n scrum.
esecul dascalilor
Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,
O clasă întreagă bântuită de un har
Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,
Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.
Profesori, voi, mentori, luminători,
Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?
Cum ați putut să greșiți atât de mult,
Să lăsați atâtea minți în tumult?
Salariul vostru, o recompensă a muncii,
Dar când munca eșuează, ce merit mai are?
Cincizeci și șapte la sută, o rușine,
O oglindă crudă a incompetenței voastre.
Nu e vina elevilor, nu e vina lor,
Căci ei sunt doar niște copii, în floare,
Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,
Nu de note proaste și de un destin trist.
Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,
Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.
Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,
Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.
Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,
Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.
Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,
Și să transformați eșecul în lumină și speranță.
Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,
E o poezie dură, o oglindă crudă,
O realitate tristă, o lecție dureroasă,
Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.
Bunavestire
Un crin alb înflorește,
Un cer senin s-a-ntins,
Un înger coboară lin,
Cu vestea minunată ce-a prins.
Fecioara Maria, pură și blândă,
Ascultă cuvintele sfinte,
O taină în suflet i se aprinde,
Un miracol se naște-n minte.
Un prunc va veni pe lume,
Fiul lui Dumnezeu,
Să aducă pacea și iubirea,
Să ne scape de păcatul greu.
Bucuria mamei se revarsă,
O dragoste necuprinsă o cuprinde,
Inima de fericire îi tresare,
Un nou destin se-ncinge.
Copiii, ca florile-n grădină,
Se adună în jurul ei,
Ascultând povestea divină,
Cu suflete pline de speranță și temei.
Tradiția se împletește cu credința,
Oamenii se adună la biserică,
Lumina sfântă le luminează ființa,
Și sufletele se umplu de dorință.
Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,
Un moment de bucurie și lumină,
O celebrare a vieții și a credinței,
O promisiune de mântuire divină.
In fiecare zi
În fiecare zi, în lumea mea cu grijă,
Gândurile dansează, o veșnică călătorie.
Sub soarele blând al unei zile obișnuite,
Pășesc cu hotărâre, pe drumul făcut cu grijă.
Glicemia, un cifru ce bate la ușă,
O ecoare discretă, voce a sănătății noastre.
În inima mea, ca un cântec ce zboară,
Gânduri împletite, îmi țes o poveste deschisă.
La micul dejun, când ziua prinde culoare,
Fructe și cereale, un început cu soare.
Insulină și zâmbet, în combinație fină,
Pentru a începe ziua, în armonie și lumină.
Prânzul aduce bucate colorate,
Legume proaspete și arome adunate.
Gândul la glicemie, o umbră blândă,
Îmi călăuzește pașii, într-o lume sănătoasă și tandră.
La cină, sub stele, gândurile se așează,
Proteine sănătoase, așezate cu grijă.
Monitorizez drumul, cu pași măsurați,
Glicemia, o prietenă veșnică, îmbrăcată în raze.
Și când se lasă seara, în liniștea serii,
Gândurile mele, o lanternă ce luminează.
Reflectând asupra zilei, a alegerilor mele,
Păstrez controlul, ca un călător ce veghează.
În vise și odihnă, mă regăsesc pe mine,
Cu gândurile blânde, sub cerul senin.
Controlul glicemiei, o grijă înțeleaptă,
În fiecare zi, în dansul vieții mele curată.
Deci, în gândurile mele, zâmbetul se aprinde,
Cu pași măsurați, încrederea crește în mine.
Glicemia sub control, un partener de drum,
În fiecare zi, spre o sănătate plină de har și fum.
Lagarele mortii
Masacrele naziste, o pată neagră în istorie,
Un rău nemilos, o rană adâncă și pustie.
În inimi rămâne amintirea, durere înăbușită,
De vieți curmate, de suferință neînțeleasă și nerostită.
În umbra crucilor sinistre, morminte fără nume,
Se ascund povești de groază, un întuneric de brume.
Auschwitz, Sobibor, Bergen-Belsen - nume de coșmar,
Unde inima umanității a fost aruncată într-un jar.
Trenuri întunecate către nesfârșitele lagăre,
Omenirea ține în memorie aceste răni amare.
În ochii orfanilor, strigătul neputincios al durerei,
Masacre naziste, într-o lume plină de greșeli și rele.
În numele unei ideologii odioase și reci,
Oameni au devenit victime, destinul lor tragic.
Cu lacrimi stropind pământul, sperăm la înțelegere,
Să păstrăm vie amintirea, ca o avertizare și lecție.
Să nu uităm visele spulberate și sufletele pierdute,
Masacrele naziste, lecție dureroasă, dar necrutătoare-n chip de lupte.
Să căutăm lumină în întuneric, să construim pace,
Și să ne amintim mereu că umanitatea nu-și permite să uite-n nicio clipă ce a fost.
Gandurile mele la inceput de an
În prag de an, când vechiul se retrage,
Gânduri ca stele în minte dansează.
Clipele trecute se sting în amintire,
În inima noastră, speranța suspină.
În zori de ianuarie, anul își deschide ușa,
Cu promisiuni noi și visuri frumoase.
În gândurile noastre, se desfășoară povești,
Ca pagini albe ce-ncep să prindă rost.
Privim către viitor cu ochi strălucitori,
Cu dorințe sincere și visuri călăuzitoare.
Regretul se pierde în umbrele trecutului,
Iar optimismul răsare ca un soare adorabil.
Ne gândim la ce-am fost și la ce vom deveni,
La drumul pe care inimile noastre îl vor străbate.
Cu fiecare clipă, oportunități se ivește,
Ca petale de flori ce se desprind din viață.
Fiecare gând aduce cu el speranța,
Și visele noastre sunt aripi către cer.
La început de an, în suflete se aprinde,
Făclia speranței, lumina ce ne va ghida.
Decembrie se retrage, iar ianuarie vine,
Cu promisiuni noi și vise ce strălucesc.
În gândurile noastre, se aștern aripi de visare,
La început de an, viața devine poezie.