Legământ la Prut

Voi în turnuri, noi în noroi,

Voi vindeți țara și râdeți de noi.

Nepotism și bani, legea e de prisos,

Poporul plânge, voi tot mai frumos.

Funcții pentru rude, averi sub masă,

Cei ce luptă jos, nu primesc nicio speranță.

Cuvinte goale, promisiuni murdare,

Așa țineți puterea: prin minciuni amare.

10.11.2025

Andrei Guțu

Nu cu veste mare,

nici cu porți deschise,

Nu cu lume adunată

și clopote aprinse.

S-a născut într-un loc mic,

unde tăcerea aducea har,

Mai mult decât orice foc aprins,

Sau lumina unui altar.

Un copil fragil,

între doi oameni simpli,

Cerul s-a plecat blând,

Și îngerii i-au ținut pașii limpezi.

Mântuirea n-a cerut nimic,

A venit să rămână pură,

Prin iubire și har divin,

Nu prin glorie sau armură.

Păstorii au venit încet,

Cu pași de teamă și uimire,

Și-au simțit, fără să știe,

Că nu mai sunt singuri în fire.

În noaptea aceea sfântă,

Nu s-a schimbat lumea deodată,

Dar s-a aprins o lumină vie,

Care în veci nu va fi stinsă niciodată.

18.12.2025

Andrei GUȚU

Pe-o potecă printre flori,

Fata mergea, vis de zori.

Părul negru, lung, lucios,

Ochii calzi, zâmbet frumos.

Vântul lin o mângâia,

Soarele se bucura.

El venea din drumul lui,

Cu inima-n pas de cui.

Când privirea i-a zărit,

Tot în jur a înflorit.

„Ce frumoasă ești,” i-a spus,

Cu glas moale, puțin dus.

Ea a râs și-a spus încet:

„E primăvară — e perfect!”

Au pornit ușor, încet,

Fără teamă, fără gând, fără regret.

Și de-atunci, sub pomii plini,

Se întâlnesc zi de zi,

Fără planuri, fără grabă —

Doar iubire și o plimbare dragă.

În umbra serii, intru liniștit în casă, 

o casă pustie, cu mult fungus în colțuri, 

în față se vede portretul măicuței mele frumoase. 

Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer, 

Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,

Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.

Privirea ei pătrunsă de lumină,

Părea dintr-o poveste fără vină.

În lumea ei, e farmec pe-alese,

Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.

Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,

Într-un colț de paradis strălucind.

  Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.

  Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.

  Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.

  Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.

  Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.

Stai nemișcat într-un loc senin,

Cu gândul la neamul tău divin.

Fii ctitor al vechii catedrale,

Păstrând în suflet istoria măreață a țării tale.

Soarele răsare și-apune la fel,

Încântând privirile sub același cer.

Frumusețea aceasta e a tuturor,

Iar unindu-ne inimile vom vedea neamul în splendor.

Nu uitați, români, de lanțurile grele,
De zilele-n genunchi, în întuneric greu,
Când pâinea și cuvântul, sfinte între ele,
Erau strivite-n mâna unui om ateu.

Nu uitați, români, de teama care plângea,
În case reci, sub ochiul ce veghea tăcut,
Când frica de o șoaptă orice suflet frângea
Și adevărul nostru fusese prefăcut.

În Decembrie, sub ploaia de gloanțe,
La Timișoara s-a aprins lumina,
Cei tineri au ieșit, cu piepturi sfărâmate,
Să stingă jugul ce-ngrozea grădina.

Și la București, curajul s-a născut,
Cu sânge scris pe caldarâm fierbinte,
Pe steagul nostru gaura din centru
Spunea o rugă pentru cele sfinte.

Nu uitați, români, cum a căzut tiranul,
Cu glasuri mii strigând: „Jos! Libertate!”
Și cum sub cer, chiar în Ajun, neamul
A rupt o haină grea de nedreptate.

Dar n-a fost pace, ci praf și înșelare,
Cu bâtele venind să spele „vina,”
Minerii din adânc aduseră uitare,
Dar noi știm bine ce-a fost lumina.

Strigați, români, să știe cei ce vin,
Că sângele din piept nu s-a vărsat degeaba!
Pământul nostru-i sacru, cu dor divin,
Și-n amintire arde vie flacăra.

Să nu uitați ce-a fost! Să nu lăsați tăcerea
Să pună iarăși lacăt peste noi!
Să țineți vie-n voi mereu puterea
De-a spune adevărul, fie ce-o fi apoi!

Căci libertatea n-are preț mai mare
Decât un suflet care e curat,
Ea nu-i moștenire ușor de dat,
Ci e o cruce-n timp, dar necesară.

Români, vegheați să nu-și ia loc minciuna,
Să nu se-ntoarcă umbrele din ieri,
E cerul nostru liber, e tot fortuna,
Dar cheia-i doar în voi, spre alte seri.

Dragi barbati din lumea intreaga,

Explicati voi cum se poate...

Dintr-un cumul de femei,

Tot voi sa le stiti pe toate.

Multe-s faine si destepte,

Harnice din cale afara

Dar uitandu-va-n ograda 

Nu-i priveliste normala.

Lucrurile - s repezite, 

Vrem de toate intr-o zi

Si uitam ca perfectiunea, 

Sta pitita intre copii.

Societatea s-a schimbat, 

Avem gadget uri moderne

Dar interiorul nostru,

Duce lipsa de poeme.

Nu mai stim sa dam o floare, 

Celor ce ne-au educat

Si nici multumesc sa spunem

Unui chip induiosat.

Ne grabim s-ajungem iute

La un job ce il uram

Banii mai ca ne rapeste

Moftul de a fi stapan.

Libertatea-i o fantoma

Ce apare cand si cand

Cu catuse benevole

Stam legati pan'la mormant.

Iesi pe strada si-ti dai seama

Ca nimic nu-i cum era,

Azi dreptatea si onoarea

Sunt virtuti anapoda.

Vrem o lume ca afara

Dar corutia-i printesa,

Rautatea si prostia

Sunt piese de rezistenta.

Daca mai avem cutume

Hai sa coloram o parte,

Astfel din aceasta lume

Sa iubim macar jumate!

05. FEB. 2024

Troian cârmaci,

Crezu că viața-i piatră,

Românu’ nu-i trupeț,

Nici roi de apă.

Hâd să stea pe mal de apă,

Și nici brâu, și nici dușman,

Nu-i ca hatâr,

Trăit în obște.

Și nici rânduri de alee,

Nu cârti trece iară,

Căci ei înnebunii,

Și în jurul lor se transformase

Teamă.

Iar din iar croi de rai,

Și se osândă în prisos,

Cum călău zicând răutăcios,

Că nici din viață nu-i viață,

Și nici anii de speranță,

Nu-i ca banii fără viață.

Și nici rude din rude de oștire,

De ostași purtați de plumb,

Amărât călcat trecând.

Și zavistie de leat,

Și boierii ce calcă

Lumea spunând că-i har,

Român trăind greu de leac,

și plecă în lume să-și găsească veac.

Bun e vinul ghiurghiuliu,

Cules toamna pe târziu,

Mai pe brumă, mai pe-omăt,

Mult mai beu şi nu mă-mbăt.

M-am jurat că n-oi mai be,

Dar eu nu mă pot ţine,

Bun îi vinul, bine-mi place,

Nu ştiu viei ce i-oi face.

Vinişor de poamă rară

Se suie-n cap făr' de scară,

Vinişor de boghi verzi

Face pe om de nu-l vezi.

Bun e vinul şi gustos,

Când îl bei cu om frumos.

Dar de-l bei cu om urât,

Se opreşte vinu-n gât.

Lätt rött vin är gott

Lätt rött vin är gott,

Skördas på senhösten,

Mer om frosten, mer om mannen,

Jag dricker mycket mer och blir inte full.

Jag svor att jag aldrig skulle dricka igen

Men jag kan inte hålla mig

Gott vin, gott jag gillar det,

Jag vet inte vad de kommer att göra med honom.

Sällsynt äppelvin

Han klättrar in i huvudet utan stege,

Vinesor av gröna boggier

Gör mannen osynlig.

Vinet är gott och gott,

När du dricker det med en snygg man.

Men om du dricker det med en ful man,

Vinet stannar i halsen.

Secată de sărăcie,

De boală și anarhie,

C-o justiție  beteagă

Un popor ,o țară întreagă

Osândit la moarte lentă...

De corupție și șpagă.

Cremator pentru bătrâni 

Într-o lume de nebuni.

Era frig și totul gri,

Și trăiau cu ochii-n patru;

Glas uitat în colivii,

Fratele-l trăda pe altu;

Și uitându-se în spate

Au văzut în urma lor,

Pâlcuri, pâlcuri de armate:

Sângele străbunilor;

Și-adunându-se cu toții,

"Tatăl Nostru" ca să-l cânte,

Și-au strigat, plângând, și morții

Să se scoale din morminte;

Și cu piepturile goale,

Cum au fost mai înainte,

Au ieșit cu mic, cu mare;

Inima zbătea fierbinte;

Și cerându-și toți în cântec,

LIBERTATEA lor pierdută,

Le-au trimis în ochi și-n pântec,

Gloanțe; Moartea fiindu-le redută;

Și-au crezut, prin moartea lor,

Cei rămași în libertate,

C-or sădi un viitor

Să-l trăiască-n demnitate;

Dar mișei și trădători

În picioare au călcat,

SÂNGELE EROILOR,

Si-asta e de NEIERTAT..