Troianul boierului

Trusa mea de natură

Vreau asfințituri de iulie

peste casa mea de mai,

să stau la umbra terasei mele,

vorbind cu natura:

pomii să-mi știe numele—

să mă răsfăț prin menta din grădină

ce-mi usucă rănile tăioase,

și-amintirile merilor

să le culeg—

Sculptează razele-n terasă —

Pe-o ceașcă călduță:

De cafea ori de ceai;

Nu mai am nevoie de nimic.

Flori de amurg…

Împietresc stelele din soare

Din cer se coboară,

Alba de vanilie pe petale;

C-un amurg roșu-închis.

Flori de amurg…

Lumina ta albă,

Culcată pe-un pat de ață;

Tricotează feblețea veștmântului,

— Cu-n aer de albăstrui-violet: —

Flori de amurg…

Îngheață munții de sub lună

Căzând răsăritul la picioare,

Cu-n traseu pierdut spre tine

Cu-o lumină ca-o lumânare.

*Dacă ai citit până aici, mi-ar face mare plăcere să știu ce ai simțit sau ce ți-a plăcut la poezie. Lasă un comentariu, orice gând contează!*

Steaua mea privind de sus,

Dulce a ta port vină,

Din dragoste ce-am de spus,

De ce nu vii, Tu vină?

Să te strâng la piept în noapte,

În iubire să m-adun,

Purtând cu mine doruri oarbe,

Numai una, să-mi aduci.

Ramurile mele duse,

De prăpăd iubire mare,

Ochii tăi culori închiși,

Buzele tale calde..

Privind tremurător,

Cerul gri ca de cenușă,

În izbândă triumfător,

Palma ta ca o mănușă.

Și focul meu nestins,

Se aprindea mai tare,

Ca-n apa cea de mir,

Luptând cu mâinile goale…

Și-și răguși chipul,

Ca o noapte caldă,

Tu să vii să mă cunoști,

Să-ți amintesc de-o seamă..

Aș da orice să mai vii,

Cum veneai odată,

Aș da orice să te întorci,

Să te mai clipesc odată..

Și din codru gri deschis,

Voi merge în tălpi goale,

Spre cer să te revăd,

Cu iubirea mea în spate..

În ceaiul meu mai gri ca viața,

Mi-e dor să te revăd,

În sufletul tău speranța,

Nu a murit, eu încă o văd..

Iubirea nu-i povară,

Steaua mea de-o viață,

Dragostea mea față de tine,

O vei găsi plină de ceață..

Și columne de florii,

Stelele privii de-acuma,

Se coborâ din al ei somn,

Privind razele de numa.

Iar în al ei palate,

Se trezi în noapte,

Cu ochii mari și greu deschiși,

Cu părul lin și moale..

Cobori tu,

Lin de ploaie,

Privind numa una,

Căci eu sunt mort,

Iar tu ești vie,

Iar muma mea e truda..

Din falnici celor doi,

Eu te urmez acuma,

Să cobori pe al tău senin,

Să-mi dai o sărutare,

Numai una…

Și din suspin auzi frunziș,

Chemarea de acuma,

Prin iubirea mea frumoaso,

Te iubesc atât de mult.

Agonie de moarte blândă,

Curge pe piele rugină neagră,

Cuget altar umbrar,

Sub mantră genunchi ați de aripi îngerești.

“Vin spre voi cu ipocrizia voastră,

De a manipula ce vă stă în jur,

Ca ma apoi să vă strivesc și să vă blestem în ceas”

Idioți amăgirea vă stă în trup,

Sângele vostru sfărmat în har al umbrei înspăimântate.

Rătăcirea vă poartă rugina ce cutremurător iluzionați,

Iar eu vă voi veni cu aceiași monedă, dar cu o piatră sub.

Veșmânt al damnării ce prin tâmple otrăvește,

Nebunul sunt eu din mormântul viu cu sticle de argint și blestem de paie.

Înger pustiu pierdut în trup spovedit în moarte.

Religii zăbovite mortal de har otrăvit,

Ruga voastră oarbă croiește prostie sacră.

Jeleau sicriele în rând,

Coroanele luându-se de mână prin vânt,

Candele aprinse cu foc de veac,

Pământ uscat căzând pe mine.

Fir cu fir, lacrimă cu ani, îmi cresc anii ne-având ce să fac.

Tămâie ofilită prinsă pe trupul meu,

Chipul îmi zâmbi de nefericire,

Iar inima se înspăimânta de bucurie.

Ne venii clipa la toți, să ne luăm rămas bun, nu de la cei dragi, ci de la cei ce-i jigneam.

Se acoperă capacul pe trup,

Iar pe mormânt scriind,

“Își dorea doar un zâmbet, dar zâmbetul la costat”.

Amintiri săpate prin noroi și izmene,

Nopți mult prea albe de fum și alcool,

Construite fiind numite vitor.

Pe pașii mei goi lăsând în gol chipul,

Îmi mai revăd doar umbra ce se plimbă în zori.

Fericită-i lumea, da fericită va fii când eu mă voi întoarce, iar pe toți cei ce m-au înspăimântat îi voi blestema.

Feriți-vă de cuvântul meu de odraslă,

Căci cuvântul meu este văzut de cel ce mă veghează.

Clipa va venii când îmi veți plăti prin rugăciuni, prin pomenire.. prin parastas..

Dar iertat de mine va fii doar cel ce m-ia dorit fericirea, doar eu.

Printre mănunchi pribegi

C-un cojoc de soare

— Șede muma în prispă; —

rugându-se la icoane.

Se zbuciumă răzvrătit timpul

Pe sub cetini ce-l zvântă;

Și pe plaiuri se avântă

Albi miei cărunți în tâmplă.

Prin desagi călare-i cărarea

Printre porțile de brumă

Unde vântul se așterne

C-un moșneag pierdut prin turmă;

Dormi adânc bătrâne neam

Fie-ți somnul cel mai calm

Perna stâlp la poarta minții

Căci în strajă's toți corupții

Te-nvățară vechii regi

Taine multe-n care fugi

Fie și în somnul tău

Te ivești de alte cruci

Ai să vezi când te trezești

Minciuni frumoase în povești

Armate întregi de izgoniți

Și tot mai rar cei nou veniți

Iar eu țip că-s pui de-al tău

Șireteniei pe nume 

Nu uita când te trezești

Să te miri de ori și care

Nu sunt aici destui aiceia 

Ce de copii nu au nici nume 

Ori părinți făr de copii? 

Preoți cei din alt cuvânt 

Și iubirea-i cu de-a sila 

Nu găsești pe drum nici mila

Niciun drum nu-i cel promis

Multe sunt în lume care

Din ce au zis nu s-a mai scris

Ziua de 1 Decembrie, nu-i  una oarecare. Ea ne amintește 

câte sacrificii au făcut strămoșii noștri  și căt sănge au vărsat, ca 

urmașii să trăiască în libertate și unire, Provincii mai mari,mai mici

s-au unit: - unde-i unul nu-i putere, unde-s mai mulți putrea crește-

ne bănuind că printre urmași vor fi trădători, care au uitat ce greu 

se consolidează un stat. Uniți-vă frați Români, cât nu-i prea târziu.

           Trăiască România  Mare!!!!!!!

Floare de Fier,

Ce-i dai din cer?

Floare-de-colț,

Și-n cale-o scoți.

Poartă în piept,

Pulsul incert.

Nu-i trebe’ scut,

Nici jurământ!

Nu se destramă,

Nu îi e teamă!

Nu cere drum,

Arde cu fum!

Cu pielea-n vânt,

Și pasu-i sfânt!

Calcă pe jar,

N-are habar!

Din spini își coase

Zile frumoase!

Nu plânge stele,

Plânge cu jele!

Pe câmp cu dor,

Sub cerul lor,

A scris cu sânge,

Ce inima-nfrânge!

......................................

Și-a luptat, mai ceva ca un bărbat, Ecaterina Teodoroiu, nume nemuritor al poporului român!

Inspirație:

„Floare de Fier" - E-an-na

„Floare de colț" - Ducu Bertzi

Au luptat vitejește 

Românii cu uitătura lungă ,

I-a prins dujmanul într-un clește 

De luptă surdă. 

De gloanțe ori asfixianți 

Cădeau cu miile-ntranșee, 

Românii venit-au după frați 

Fără libertate să nu steie. 

Poporul ăsta urgisit 

De rele ursitoare, 

Nu fusese încă izbăvit 

De cei ce îi doreau o istorică pierzare. 

Luptau întâi și -n tâi ,

Să scape de obejdii 

Țara lor de căpătâi, 

Trecând prin mari prmejdii. 

În țara noastră ciopârțită 

Veneau dujmanii mulți -sodom 

,, România trebui împărțită 

Omorand ficare om!"

S-a auzit un strămoșesc demând:

,, Uniți al țării pămînt!" -

În românescul suflet cu răsunet:

,, Ne trebuie, ne trebuie Ardealul, și de-o fi să ne-ngropăm de vii-n pământ!"

Dujmanii, cu tehnici grele, 

Aveau curaj numai în fiare:

Avioane, tancuri, milioane de gloanțe, obuziere-

Ținteau români ca să omoare. 

Au mers cu fețele neșterse 

De lacrimi sfinte, de părinți 

Ce le-au spus:,, Țara română vă iubește 

Și veți fi puși drept temelia ei, ca niște sfinți!"

I-au crezut românii cu mintea luminată de vechime 

În demnitatea de urmași;

Și-n fața morții o mulțime 

A făcut spre unire, sau spre moarte, primii pași. 

De gloanțe ori bombe,

Tinerii români au fost sfârtecați-

Ridicânduse-n albe trombe 

Sufletele luptătorilor, încă tineri, pe Altarul țării lor sacrificați. 

În a războiului nemțească " măiestrie ",

Sute de mii de români au murit- 

Nu vroiau vecinii dujmani să fie 

Pământul dac urmașilor sortit.

A Golgotei Mărășeștilor poveste 

Istoria o spune, 

Dar la hotar încă mai pândește 

Vecinul poftelor nebune!

Preda Marian 

Apa lin curge prin izvoare

si ne ajuta la corecta informare.

Dar noi *prostilor* ne conformam

si lasam paganii peste ale noi hotare.

Dar il vad cum vine din departare,

pe Calin il vad calare,

Pe un cal alb frumos si mare,

Cu planul lui de infrumusetare,

Tara Noastra el o va salva,

stai linistit, nu te ingrijora.

Cu abilitati combinate,

ca el stie si sa inoate,

cu mandrie o sa poarte,

tricolorul pe spinare.

Pe Iisus si Eminescu CEI mai mari Periculosi ii va indeparta

si mintile noastre, el le va indrepta.

Dar de fapt el in secret,

el se uita la tineret,

si devine un magnet.

Desigur ca daca zice el ceva,

noi tot credem cumva

ca el mereu inova,

si nu ne asiguram

ca ceea ce noi vazuram,

este ceea ce-i corect

si noi sarim direct,

si credem ca el zice ce-i drept.

Desigur ca omu' nu-i prost,

el stie ce face,

ii atrage pe cei prosti.

El vrea sa controleze,

ca un rege flamand dupa putere.

Dar stie ca omu destep e greu de controlat,

asa ca, pentru ceilalti el e ca un imparat.

Si pentru el, din acest motiv 

orice om destept e negativ,

Un om periculos,

chiar daca de fapt a fost miraculos.

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”