Umbre în interior

Sunt ploaia ce cade pe geamuri tăcute,

o lume de gânduri, de vise pierdute.

Un pas fără urme, un drum fără hartă,

o ușă deschisă spre-o cameră goală.

Sunt ce n-am știut că voi deveni,

o umbră ce-și caută sensul în zi.

O clipă întinsă pe marginea serii,

un gest amânat la chemarea durerii.

Sunt lacul ce pare adânc, dar nu cheamă,

o pagină albă, uitată în teamă.

Sunt vocea ce cântă doar în gândul meu,

un cer ce nu plânge, dar pare mereu.

Mă plimb printre clipe ca-ntr-un vis străveziu,

cu ochii deschiși, dar privirea-n pustiu.

Nimic nu mă strigă, nimic nu mă ține,

și totuși rămân, într-o lume din mine.

Sunt tot ce n-am spus și ce n-am întrebat,

un vers care tace, un timp dezlegat.

Sunt poate un nume ce-a fost doar o dată,

și care azi umblă prin vreme curată.

Nu-mi cer să înțeleg, nici să-mi răspund,

căci uneori viața se trăiește pe fund.

Pe fund de tăcere, de vis, de uitare 

și chiar și-așa are o formă de soare

Mă sting încet, dar nu cu flăcări,

Ci cu zâmbete tăcute, adunate din greșeli.

Râd și glumesc ,dar numai noaptea

Știe cât dor port în piept 

Moartea mea nu vine cu coasa,

Ea vine când mă privesc în oglindă,

Și văd o fată care zice „sunt bine”,

Dar inima îi e plină de tăcere 

Mă uit la lume de parcă-s străină,

Parcă nici locul meu n-a mai fost scris.

Toți văd culori, eu le port în tăcere,

Pe interiorul unui cer ars și deschis.

Dar știi ce-i mai ciudat la toată treaba?

Că încă iubesc, că încă sper.

Chiar și când moartea dansează prin mine,

Îi dau o îmbrățișare

și-o fac partener.

În palmele tale a crescut liniștea mea,

ca o lumină păstrată pentru zile grele.

Tu ai știut mereu

să faci din tăceri adăpost

și din durere… stele.

Când lumea părea prea mare pentru mine,

tu o micșorai

cu un singur „va fi bine”.

Și, fără să ceri nimic,

mi-ai dăruit totul:

Coordonare, iubire, răbdare 

Și-n fiecare pas pe care îl fac,

găsesc urmele tale tăcute,

lecții lăsate în gesturi mărunte,

în griji nerostite, dar știute.

Dacă aș putea strânge într-un vers

tot ce înseamnă „acasă”,

n-ar fi de ajuns.

Pentru că acasă nu e un loc

acasă ești tu.

Ai fost... altfel.

Nu pot să explic.

Te-am iubit cu un fel de foc pe care nici măcar eu nu știu cum l-am ținut aprins.

Și uneori mă ardea, dar nu-mi venea să-l sting.

Încă mă gândesc la tine în mijlocul melodiilor. Încă îți asociez versuri care mi-au rupt sufletul.

Și totuși...

Ieri, nu m-a durut.

Ieri te-am putut iubi fără să sufăr.

Poate pentru prima dată.

Poate pentru că am învățat să te port altfel.

Poate pentru că în loc să aștept îmbrățișarea ta, am știut că mi-o  pot imagina și e de ajuns.

Ți-ai luat zâmbetul și-ai plecat,

Ca și cum nu mi-ai fost nimic.

Eu rămân cu un „ce s-a întâmplat?”,

Tu rămâi cu un „nu mai zic”.

Ți-ai luat și glasul, și-ntregul cer,

Și nu ți-a fost rușine

Să mă lași să ard singură-n ger,

Să mor cu gândul la un bine.

N-ai dat nici „scuze”, nici „rămas bun”,

Doar ochii tăi goi, trișori.

Eu? Mă zbăteam, făceam tot, vreun drum,

Tu? Te uitai la alți fluturi, zori.

Ai tăiat cuvinte fără remușcare 

Ai mințit zâmbind, fără glas.

Ți-am dat totul,ție, dintre toate.

Ai zis „mereu”… și-ai fost doar ceas.

Acum, te plimbi prin vieți străine,

De parcă n-ai fost focul meu.

Dar noaptea... o să vin la tine 

Nu eu. Vin ce-ai ucis tu-n „eu”.

Dacă aș fi știut că era ultima dată...

Aș fi tăcut mai puțin.

Aș fi spus că doare.

Aș fi spus că am nevoie. Că nu-s bine. Că nu mai pot.

Că nu e în regulă să mă port ca și cum n-am nimic,

Când înăuntru e haos.

Dacă aș fi știut...

Nu m-aș fi lăsat pe mine la urmă.

N-aș fi fost atât de atentă cu sentimentele altora,

În timp ce pe ale mele le călcam în picioare ca să nu deranjeze.

Regret că am iertat prea repede.

Că am dat explicații în loc să primesc.

Că am ținut oameni care n-au știut să mă țină.

Că am rămas tăcută când tot ce voiam era să fiu înțeleasă.

Și poate cel mai tare...

Regret că am fost bună

Cu cine n-a fost niciodată sincer.

Eram frumoasă și-ți plăceam

Pe-o aripă de vis pluteam

Și Doamne!... cât mai adoram

Să am din vinul tău în pahar!

...............................................

Eram frumoasă și-ţi plăceam

Părea să-ți fiu ceva aparte,

Sufletu-mi râdea când te-auzea

Și își dorea să-l ţii în brațe.

În părul meu plângea o lună

Eu, dinadins mereu zâmbeam

Când te vedeam ochi-mi erau furtună

Eram "nebună"... și-ți plăcea!

Cu dorul meu am spart tipare

Gândirea mea cumva te-a depășit..

Dar știi.. când dorul îmi era prea mare

Mereu cu al tău vin I-am potolit!

Mi-e dor de mine indiscutabil

Sufletul mi-i trist ...nefericit,

Că orice gest mi I-ai făcut condamnabil

De ce???..că doar m-ai plắcut și eu am iubit?

Am suportat mulți km de tăcere

Și "adevăruri" spuse printre rânduri,

Mi te-amintesc adesea cu durere

Când dorurile toate se deshumă!

Buzele incă îmi ard ca focul

Cu-n vin ar vrea să le săruti,

Încă îi simt mirosul, îi simt gustul

De luni întregi însă..tu mi-l refuzi!..

Aștept să ne mai treacă vremea,

Gândul ca vinul să ți se limpezească...

De te-ai grăbi un pic că trece vara!

Vreau fericirea să mă mai găsească!

N-am somn...mereu îmi zic răbdare

Am insomnii..stres, multă oboseală,

Nimic n-ajută.. e bezna-n a mea minte

Dar nu renunț...vreau să mai fiu ca înainte!

Azi timpu-mi trece atât de greu

Sunt mai mereu tristă... stingheră,

Să-ți spun de ce am teamă eu?

Că-mi vei rămâne o veșnică durere!... 

............................

Eram frumoasă și te-adoram 

Când vinul tău umplea al meu pahar...

Mână grea,  

tată, cu a ta mână grea  

muncești lucrând fier.  

Lumea spune, dar eu sper  

să n-ai mână de fier  

și-n suflet ger.  

Iar mama din cer  

sper să nu ierte  

a ta mână de fier.  

Iar eu doar pot să sper  

ca a ta mână de fier  

să nu-mi frângă trupul efemer.

Trec zilele și orele, minut cu minut, secundă cu secundă,

Femeia cu părul blond a rămas îndrăgostită de-a bijutierului umbră

Îndrăgostită de un bijutier divin... Al ei mare nenoroc...

L-ar fi iubit atât de mult...până la lună și-napoi.

Dar ea pentru el..n-a fost decât o uşă deschisă fără rost,

Doi ochi căprui ce-n inimắ strắină..n-au putut să găsească loc...

Și-au trecut negreșit anii...el un bijutier divin ce mereu,

Hoinăreşte grăbit prin zilele din anotimpuri

Sperând a nu se întâlni vreodată instantaneu,

Cu cea ce l-a îmbrățișat și vinul i l-a adorat în alte timpuri.

Ea...îndrăgostită a rămas de-a bijutierului umbră

Încă se luptă cu dorul din suflet...cu neputința lugubră

Poartă cu demnnitate la gât al durerii veninos colier

Amintire prețioasă a celui mai iscusit, al vinului... bijutier..

Îmi spui că nu ai putea trăi fără ceea ce numești tu „viață”

Și vii la mine când te doare.

Dar de ce nu mergi la ea în brațe?

De ce mă ții numai la greu?

Parcă sunt o jucărie

Care-i bună doar odată,

Iar apoi rămâne uitată

Într-un timp nedefinit, desigur... până când te doare.

Aștepți să îți vindec rănile,

Spunându-mi că nu poți fără ea.

Dar eu cum pot fără tine?

Eu la cine merg când lumea-i rea?

Vrei iubire, dar nici nu o cunoști.

Toxicitatea o pui pe primul loc.

Ai probleme? Ce păcat...

Nu știu dacă să-ți mai spun că-i vina ta.

Mă iubești?

Cred că nu o mai faci demult.

Sunt doar pansamentul ce-l folosești și-l arunci.

Ții la mine? Nu se vede... par doar un chat

Folosit pentru zilele grele.

Și crezi că mă mai poți răni?

După ce te-am iubit cel mai mult, dar nu o știi.

Să fi fost stea, și nu te veneram așa

Cum am făcut-o cândva.

Dar tu iubești altcumva,

Iar eu poate nu ți-am înțeles iubirea.

Eu la greu, ea la tot ce ai mai bun de dat.

Parcă e un mecanism greu de oprit.

Eu la greu, iar ea la bine,

Eu la plâns, iar ea la râs,

Eu la nori, iar ea la soare.

Eu sunt mică,

Ea e mare...

Valoarea mea pentru ai mei?

Echivalentul a cinci lei!

Desigur la valoare e adăugată

și prețul pentru o ciocolată!

 

De ce-am ajuns fără valoare?

Fiindcă mă clatin pe picioare,

în plus cine mai ia în serios,

un pensionar sărac, bolnăvicios?

 

Da, experiență am întreaga viață,

dar nimeni de la mine nu învață,

toți vor să înfrunte răul personal,

chiar dacă riscul poate fi fatal!

 

Valoarea mea astăzi în lume?

Nici cât o mână de alune!

Un pensionar e o povară socială

și toți îl vor cenușe ... într-o oală!

 

Dar cu valoare, sau lipsit de ea,

din viața eu promit că voi pleca

nu când dorește cineva străin,

ci când îmi spune Dumnezeu să vin!

 

20.01.2026

Erai în mine o scânteie gata să zboare

Un suflet ce n-a mai văzut raza de soare...

În gând un nume care mândră să-l porți 

Acum ești înger zburând spre ale Raiului porți.

Nu vor mai fi piciorușe mici care să alerge

Și nici guriță dulce care "mama" să strige

Doar un chip să-l imaginez iar și iar 

Umbre, vise și un dor amar.

Așteptam să te strâng, să te ocrotesc,

Să-ți cânt un cântec, să te îndrum corect,

Dar timpul s-a oprit înainte să înceapă 

Lăsând în brațe gol...o rană care sapă.

Azi ești o stea ce luminează pe cerul tăcut 

Un vis neîmplinit pe acest pământ 

Iubire îți voi purta dincolo de veci

Sufletul meu micuț , ce în ceruri petreci.