plastic

În cer imagini de metal

Acorduri calde de coral

Un râs de vis diametral,

Cuprins în fiecare stal.

Viciu sau moral

E cert, în cer nu e scandal.

Acolo totu-i tropical,

Aici, zodiacal.

Doar omul este imoral

Speriat de tot ce e normal,

de orice lucru colosal,

el este doar banal.

Traieste in material

isi face haine din tantal

si zeii strigă clar Halal!

la' cest spectacol mondial!

 Ape, ape, pline de argint

Își varsă în lume cântul sfânt

Se aud sirenele cum zic

Că nu se va întâmpla nimic.

Dar glasul lor e specios,

Și totul este fără rost.

Să ai încredere în stele,

Dar nu în gândul de himere.

Și vântul mi se pare zău,

Că se mișcă într-un hău.

Până la cer se ridică,

Orice inimă și frică.

Nimic nu e de înțeles,

Într-o lume fără sens.

Dați-i voi un tâlc! Au zis

Cei ce de ea s-au dezis.

A venit vremea înțelepților!

A copiilor și a desenelor animate!

Întoarceți-vă destinul cu fața spre trecut

și lăsați inocența și naivitatea să ne conducă.

Nu a zis Dumnezeu să fim blânzi ca porumbeii?

Nu a zis președintele ales al poporului să fim înțelepți ca Lorax?

Glasul Domnului se aude prin unsul său

Vor veni prințese de gheață și stăpâni ai inelelor 

care să ne ducă sufletele spre calea Nirvanei

Țeava unirii dacice a poporului pizmuit de străini

e aproape!

Sfârșitul suferinței noastre își aude ecoul în cântecele de leagăn ale 

Cristelei, tanara Dochia a vulgului românesc,

căci bătrâna nu poate fi tămăduitoarea sufletelor

ridurile și obrazul zbârcit sunt semne ale potențialității 

După cum zicea un mare filosof, în ființă se află virtualitatea pură

un om de treabă care într-o zi mergea să zălogească un ceas de aur,

a jurat că a văzut cum un copac se chinuia să dea naștere diafanei

și cum după ce a ieșit din trunchiul său,

a mai văzut încă 100 de Cristele

toate cântând cirip-cirip

Atunci bărbatul-ales a sărit dintr-un tufiș,

a prins-o de braț și a dus-o să se adape la izvorul neumurii

Se-nțelege, nefiind de pe-aici, femeia s-a apucat să se certe cu o junică tânără

al cărei bou, ce să vezi? tot nemurirea i-o promise

Văzând dialogul dintre cele două mame ale naturii,

fu cuprins de Ideea absolutului și înțelese că graiul omului și al dobitocului

sunt totuna

deci ce rost are să separi, ce natura n-a vrut să despartă?

Te-am desenat pe o foaie pierdută

într-un colț al minții mele, 

desenat și el de alții

de vreun pictor, arhitect... sau poate cine știe,

de instalatorul care cu atâta precizie potrivește priza în perete.

Deși esti imagine vie și clară

Eu nu te recunosc

Poate, pentru că alții te-au desenat

sau, poate, pentru că eu nu îi cunosc pe ei

Dar ești acolo, simt 

așa cum copacul își simte coroana datorită rădăcinii,

iar funza știe că există - urmare a vântului care-i gâdilă pielea

sau o ia de acasă și o duce departe într-un budoar depărtat

în care roșul aprins al bujurilor e stăpânul grădinii

Mi se pare că simt mirosul eo ipso 

și încerc să-l prind într-o sticluță

luată demult de pe o corabie a morții și a vieții

în care s-au prins destinele fiecarei petale-iris

Un înger mi-a bătut în geam

Avea pe chipu-i flori de ram,

de măr sau de cireș aprins,

iar eu de visu-i m-am cuprins.

Blândețea caldă-i mă privea

și mii de zâmbete-mi cerea.

Dar albul său mă înfiora

Iar ochiu-i dur mă îngrozea.

În gândul unui porumbel

se ascunde gândul unui copil.

În inima unui copil 

bate vântul aprig al batranului

care piveste spre cer cu ochii in pamant.

Totul in jur e bataie 

de aripi, de ganduri, de inimi

care se vor intoarce la fâlfâitul suprem

la o mica horă de păsări

jucată pe crengile rupte din cer.

De la balustrada unui foaier
Încins cu cămașă de catifea și cu aur la guler,
Mândru în piept și ochii scânteie de stea,
Fiul unui boier, cu ochii spre în jos, stătea.

Pe când acesta se-nfrupta cu nesaț dintr-un ecler,
Pe scara spartă a vajnicului său castel
Ședea, împietrită, cu țoale jerpelite,
Cu codițele încâlcite
Și cu cârpele cele mai de preț îmbrobodite după gât,
O amărâtă înfometată, cu copilu-i amărât.

Freamătul vieții din jurul pieței
Acoperea geamătul precupeței,
Ce se frământa încă de dimineață
Cum mai strângă o monedă în păhărelul de carton din mâna sa de gheață...

Din care, într-o zi însorită, la un ecler sorbea
Dulce amărăciune de cafea,
Dar acum și picătura ultimă de pe-a sa buză s-a prelins,
Când amărăciunea de lacrima sa dulce s-a atins.

Se uita deznădăjduită în zare,
Cum tot în jur e doar asfalt sărac,
Ce n-are măcar o groapă de-o floare să răsară,
Pe care să-și culce, istovită, capul și să moară.

Nici lacrimi, nici disperare
Nu mai sunt bunuri de vânzare.
Figurile ce-n cerc aleargă sunt profund falimentare,
În penurie de raze în suflete și de arginți în buzunare.

Iată, peste biata mamă
Ninge — oare, dar cu ce...?
Cu firimiturile bogatului de la mansardă,
Ce devorează avid eclerele.

Fericirea lui e doar de-o stație,
Apoi sufletul îl va lăsa fără benzină,
Având nevoie de mai mult de un ecler
Să urce drumul lung spre tainica lumină.

Cufundă-te în etern, femeie dragă,
Cu fiul tău la piept strângând;
Vedea-vei omul cu atâtea ajunsuri neajungând
Să intre-ntr-a ta lume, în care biletul l-ai plătit plângând.

E mult de-atunci dar încă-ţi ştiu adresa

Și-mi amintesc și numărul de interfon

Strada şi blocul și piesa de la televizor.

Nu îți plăcea deloc să bei tărie

Vinul născut din tine iți era preferat

Azi erai cald ..mâine rece, echilibrat

Și "baby" îmi spuneai tu mie...

Îţi plăceau serile cu lună plină

Odată o poză cu luna mi-ai trimis.

Parfumul tu mi l-ai ghicit din prima

Când cu-n sărut tu m-ai surprins.

Găteai fantastic si îmi spuneai glume

Şi ne-auzeam cu drag în fiecare zi

Eram "clientul premium"..ce mândrie!

Azi scriu poeme de dorul vinului promis...

Anii se scurg pe nesimțite,

Am îmbătrânt fără să știu

Câteodată uit zilele când am fost fericit

Și tot îmi pare in viață un pustiu.        

Bătrâneța să știți că doare

Știm că mai avem un singur drum

Ziua fuge grabnic spre înserare

Dar, ce simt ,nu am cui să spun.

E tăcerea neagră ce mă apasă,

Seara somnul fuge și ne lasă ,

Ne trăim amintirile, în gând

Tot ce-a fost și mă trezesc plângând.

E greu să fii bătrân și uitat?

Însă neputința-i cea mai grea,

Când vezi ce ruină lași în urma ta

Geamuri sparte, un perete dărâmat.

Ași vrea s-mi văd casa văruită ,

Cărările ascuse de iarbă,unde erau flori

Faptul că nu mai ești bun la nimic,

Și încă ce va mai urma, îmi dă fiori.

Bătrânețe,haine grele,se spune mereu

Numai dacă o trăiești, știi cât este de greu

Și pe toți ,asta ne așteaptă, nu spun eu,

Așa a hotărât soarta, sau poate Dumnezeu? 

Mereu aceeași Renunțare o tot simt
Si-ncremenit mă ține, fără de putință 
Nu știu ce văd, nu știu alt chin
Când nu contează nici de-i neființă 

Mereu Revine cu un nesfârșit venin
In gât, si-n piept, și-n ochii uzi
Si ce spurcat mă simt în râsul fin
Al judecății voastre, ca de surzi

Chiar ce mirați mă mai studiați la-ncheieturi
Și ce dispreț și ce spurcate semne
Imi arătati de parcă a-ți știi cumva
Cum sufletul se sparge ca de lemne

Mereu aceeași Renunțare o tot simt 
Și nu știu cât s-o mai amân
De ce-i Păcat dacă e chin?
De ce ar trebui să mai rămân?

Descreierații încearcă ades, unii,

să surpe ceea ce au construit

bătrânii noștrii, ca și cum bunii

n-au prea știut cum au trăit.

Aproape tot din vechea lor povață

pe la ureche le-a trecut, în van s-a dus.

Au mai rămas meschinării spuse pe față

de noii noștrii învățați... suspuși.

Grăbiți s-au cocoțat mai nou conducătorii,

cu trâmbițe prin media se laudă de fiță.

Ne vor doar bine - pentru ei, pro-făcătorii.

Ba chiar au devenit din neam de vițâ.

Vai câtă lașitate pentru un os de ros

și câtă trudă să urzești, să scormonești

prin orice mijloace s-ajungi la scop, prin dos.

Să vrei și mama să ți-o vinzi, să te ferești

de vechile și sacrele porunci lumești.

28 februarie 2026

Înc-o lacrimă curge,
Înc-o inimă se străpunge,
Încă un sentiment ucis
Și un scenariu interzis.

Interzis propriei persoane
Închis undeva în miile de gânduri,
Să nu fie găsit și amintit
Din nou simțit ca și retrăit.

Te minți că n-ai pățit
Sperând că nu vei mai simți nimic,
Chiar dacă totu-i nimicit
Și momentu-i încontinuu regândit.

Cauți raza dintre nori
Tot crezând că-și va reveni,
Dar încetează, nu te mai minți
Tot mereu cu basme de copii.