ERAM...

Spală ploaie tot ce mă mai doare

Spală-mi rănile nevindecate

Și cheamă să-ți fie ajutoare

Furtuna, vântul și nopțile întunecate!

Prindeți-mă în a voastră vâltoare

Tot ce doare să uite al meu nume

Faceți cu mine calamitate naturală 

Să scap de neputința ce zace în mine.

Spală ploaie de primăvară timpurie

Amintirea ce mi-a rămas doar mie

Șterge urma celui ce mi-a zâmbit 

Și-n final a uitat .... că exist!...

Nu plânge, mamă!... doar știi bine, 

Că-n ceruri el acum zâmbește.

Un astru mic, plin de lumină 

Ce-i steaua ta și te păzește.

Ți-e greu, ți-e frig și te dărâmă, 

Că azi mamă de înger ești 

Și sufletul ți se închină 

Durerii crunte pământești. 

Privești cum brațele ți-s goale

Și le mângâie numai vântul 

Dar nu mai plânge mamă 

Copilul tău azi, ți-e un înger!...

Vei rămâne visul meu tăcut 

Un fior tremurând pe mut,

...Finalul ce nu l-am trăit 

De suflet atât de dorit...

Ultima îmbrățisare 

Va naște din călimară,

Când îmi va fi dor

În versuri am s-o port...

Vinul ce mi l-ai promis

Cu roșu rămâne scris,

În gânduri de neatins,

Ca cel mai dulce vis...

Sărutul ce mi l-ai dat

Cel mai frumos păcat, 

Rămâne pe buze gravat

Dovadă că ne-am întâmplat...

Vei rămâne a mea iubire

Într-o carte de poezii,

Scrisă cu zâmbete și lacrimi

În nopțile reci și pustii...

Scriu pentru amintirile vii

Deși îmi ești atât de departe

Ai locul tău in inima mea

Scriu...și cuvântul te ține aproape.

Fac pași spre tine în fiecare seară 

Și te îmbrățișez în poezie caldă 

C-un ochi te scriu în dulce cuvânt 

Cu altul oftez și mai... plâng.

Scriu pentru că mi-ai rămas viu

Pe sufletu-mi ți-ai lăsat amprentă 

Să-mi rămâi povestea veșnică 

Până dincolo de Lună și...încă...

Si azi te port în suflet ca pe-o rază,

Deși știu bine că nu-i drept,

Ești visul meu ce nu se-așează,

Și nici nu vreau să plece cu regret.

Îți caut ochii negri printre stele,

Și-n orice pas, și-n orice gând.,

Dar drumurile noastre sunt rebele.

Ne țin departe, rând pe rând...

Și totusi, chiar de nu se poate, 

Visul meu nu vrea a pieri,

Rămâne taină-n zeci de șoapte,

Un dor ce-n suflet vesnic va trăi.

Nu ştiu cuvinte, să spun cât îmi lipsești 

Dar știu că mereu, în vis te găsesc 

La un vin în brațele mele te oprești 

Finalului o altă șansă-i dăruiesc...

Închid ochii si îl simt

Îl simt adânc în mine

Papilele nu se dezmint 

Simt gust de fericire...

Un dor de vin imi vine

Năvalnic mă-mpresoară

Nu l-aș pierde vreodată 

E dulcea mea povară.

Închid ochii și îl simt

Sa plâng imi vine de-al său dor

Un dor ce nu piere nicicând 

Doar zace intr-un pahar gol.

Ii simt mirosul...o dulce adiere

Se pitește în sufletul ce îl dorește 

Îmi umple paharul de poezie 

De-un an visul mi-l hrănește...

Gânduri târzii..

Tăcerea mă sfâșie 

Din tot ce am fost 

Azi a rămas un simplu "n-are rost"

Gânduri târzii 

Mai știi când vedeam în culori vii?

Azi e doar negru peste tot

Nici măcar albul nu mai are loc

Ne iubeam ca într-un vis 

Nu știam că vom ajunge la sfârșit 

Și acum mă înec în amintiri 

Ce vin și pleacă, fără opriri 

Am rămas cu gândurile mele 

Târziu,scriu, despre durere

Căci iubirea,am înțeles,e complicată 

Te face să zbori și

să cazi, deodată 

Mă strânge pieptul, greu de-atâta „mâine”,

În palme simt doar ceară și pământ,

Niciun ecou în urmă nu rămâne,

Iar zborul meu a fost doar un cuvânt.

Eram copilul cu priviri de aștri,

Purtam coroana unui vis precoce,

Dar m-am pierdut în norii gri, sihaștri,

Sub cerul ce-a devenit tăcere și reci voci.

Aud cum plouă... stropii bat în mine

Ca niște cuie-n aripi de demult,

Mă doare tot ce-am fost și mi-e rușine

De glasul minții care-acum e mut.

Am obosit să fiu „cel cu potențial”,

Un soclu gol sub care lumea trece,

Sunt doar un Icar prins în naufragiul social,

Cu fruntea arsă și cu inima rece.

Urcam atât de sus, fără efort,

Păream stăpân pe vânt și pe lumină,

Dar azi, un munte de speranțe port

Ce mă strivește fără nicio vină.

S-au dus culmile-acelea, sunt departe,

Sunt doar reflexii-n bălți de pe trotuar,

Citesc eșecul ca pe-o veche carte

Și sorb din ploaie-al deznădejdii har.

Mă prăbușesc, dar nu cu vâlvătaie,

Ci lent, discret, sub ceruri de-antracit,

O primăvară crudă, în ploaie,

Mă lasă singur, frânt și sleit.

Și-n balta de pe marginea de drum,

Mă văd întreg, fragil și solitar,

Un Icar ce învață chiar acum

Să meargă prin ploaie pe trotuar.

Aleargă pașii mei grăbiți

Prin mintea rătăcită

Dar umezi ochii obosiți

Pierduți îs pe orbită.

Am patul însă ca un beci

Cu ușa ferecată

 Înunecat ,cu rafturi reci

Să fug aș vrea îndată.

Mi-e greu departe și nu pot

Decât a te visa

Să te ating și să te văd

O Doamne cât aș vrea.

Imagini vii în somnul meu

Și amintiri cu tine

Mă obosesc ,dar sunt al tău

Și tu ești doar cu mine.

Refugiul chinului de zi

Eu mi-l găsesc în noapte

Pe patul rece de aș fi

Cu tine pân la moarte.

Dormii un pic sau poate nu

Visam îmbrățișat

Parfumul tău mi se păru

Pe pernă și pe pat.

Delirul minții luptă

La vis nu îi dă pace

Speranța e pierdută

Sau poate se întoarce.

Izvor al nemuriririi

Cu ape tremurânde

Inspiri doar teamă firii

Sevă gândirii strâmbe.

Tu harul cel divin

Ți-ai nimicit menirea

Când cupa cu venin 

Ți-a contemplat privirea.

Ai devenit securea

Copacului cel falnic

Privești cum luptă crusta

Să-l țină ,chiar ești jalnic.

Ești spinul cel de plumb

Așa ai devenit

Te-ai poticnit în trup

Când vârful ai înfipt.

În haină muritoare

Te zbați dar în zadar

Pășești în viață oare?

Ori stai de veghe doar?

Cărări întunecate

La adăpost târziu

Exiști dar fugi prin noapte

În urmă lași pustiu.

E golul ce te umple

Pe scurtul drum ales

Speranța lasă urme

Pe spiritul tău șters.

Te uiti la mine si nu mă mai vezi,

Esti doar o umbră ce stă la masă

Din tot ce-am fost si tot ce crezi,

A mai rămas o goală casă.

Vorbesc cu ziduri si cu tăceri

Răspunsul tău e doar o privire,

Un simplu astăzi" lipsit de ieri",

O rece si lentă despărtire.

Nu te mai judec.

Nu te mai întreb de ce ai plecat, de ce ai tăcut, de ce ai schimbat tot ce eram.

Dar nici nu te mai înțeleg.

Și, sincer?

Nu mai trebuie.

Nu mai stau noaptea să-mi explic de ce tăcerile tale sună a răspuns.

Nu mai caut în mine greșelile tale.

Nu mai port în piept golurile pe care le-ai lăsat și le-ai numit „scuze”.

Am obosit să dau explicații în locul tău.

Să scriu povești frumoase din tăceri care, de fapt, erau dispreț.

Mi-a fost dor de tine în timp ce tu erai acolo, dar nu erai.

Mi-a fost frig deși erai „alături”.

Mi-am strâns lacrimile cu zâmbete, ca să nu te fac să te simți vinovat.

Dar acum... nu mai vreau să te protejez de ceea ce ești.

Ești o amintire.

Una care a știut cândva să mă facă să râd,

Și care azi... mă face să spun doar atât:

Nu mai trebuie să te înțeleg.

Nu mai trebuie să rămân.