Un omagiu !

Pe drumul desfundat de apa

Văzduhului deslănțuit

Șuvoaile se duc la vale

Cu tot ce în viață am avut .

De câte ori mă încearcă soarta ,

Destinul greu, de zeci de ani

Că pierd pe rând tot ce adun,

Recoltele-s făcute scrum.

Din norii grei ne cade piatră

Sfărâmă tot pe unde cade,

Mă doare sufletul ce văd

Că nu a mai rămas din casă.

Sătenii mei sunt năuciții

De ce Doamne ne tot loviți ?

Noi și așa o ducem prost ,

Învățați ,să ținem post!...

Ce foamete va fi la noi !...

Recoltele-s toate în noroi

Ce vom mai pune oare-n oală?

E cineva căruia îi pasă

De așa soartă nemiloasă?

Ziua de 1 Decembrie, nu-i  una oarecare. Ea ne amintește 

câte sacrificii au făcut strămoșii noștri  și căt sănge au vărsat, ca 

urmașii să trăiască în libertate și unire, Provincii mai mari,mai mici

s-au unit: - unde-i unul nu-i putere, unde-s mai mulți putrea crește-

ne bănuind că printre urmași vor fi trădători, care au uitat ce greu 

se consolidează un stat. Uniți-vă frați Români, cât nu-i prea târziu.

           Trăiască România  Mare!!!!!!!

Îmi place să merg la casa copilăriei,

Doar închid  ochii și mama apare,

La vremea ei era ca argintul viu

Mi-ar place, cum era s-o pot descriu.

Primăvara avea un ajutor de bază,

Cu sapa făcea minuni, pe brazda firavă,

Firișoarele eliberate se ridicau  îndrăznețe, 

Scăldate de ploaie, dădeau soarelui binețe.

Când câmpia n-o chema, alță meserie știa,

Năvădea, țesea,floarea pe covor învia

Asemeni florilor de pe iea pe care o purta

Așa de mult îi plăcea ce făcea.

Mama de toate știa să facă: împletea, croia, 

De sărbători cu rochii noi ne gătea, funde în păr

Ne bucuram de datini și de sărbător

Și mai ales de jocuri și de grădina cu flori.

Dar mai ales, ne aduna pe toți la masă

Făcea mâncarea cea mai gustoasă

Și ne spunea căt de mult ne iubește

Și acesta-i rostul, pentru care trăiește 

Rostul nostru-i aă ne amintim, să te pomenim.

S-a scurs de atunci ,o veșnicie ,

De când curtea ,casa e pustie

La ferești perdelele-s lăsate 

În poartă nimeni nu mai bate.

Pe cărări ,cu flori odată 

Crește iarbă înaltă și uscată

Cântă un cuc cu jale-n glas

Casă dragă ce  singură ai rămas.

Plouă-n creștet,într-un fir subțitr

Lacătul la ușă abia se mai ține.

Geamu-i spart și fără de mușcată

Floarea de cireș e scururată.

Cât de triste îmi par azi toate

Gardurile-s știrbe aproape jumătate,

Un umbrar e alunecat pe-o partw

Fructe neculese deși-s coapte,

Mă opresc în prag întrebătoare,

Priveliștea ce-0 văd mă doare...

S-au dus acele vremuri în risipă

Deși mai cred că le am găsit o clipă.

Un  gând  sau un înger îmi spune:

Nu pune la suflet , o vorbă ce doare,

Ei nu au nici un motiv de supărare...

Dar lor ce le pasă?

Că ești mai deșteaptă ? și chiar mai frumoasă?

Că ți se deschid uși ?

Lasă-i șă-și rumege ura...

Tu deschide-ți inima 

Și ai să vezi , câți sunt dornici

Să între în ea !...

Pe cărării necunoscute

Înserarea vine,

Se destramă în depărtări,

Umbre-n valuri fine.

Cerul nopții e înstelat

Vântul încet adie,

Tott în jur e captivat

De-o tristă melodie

Singur sunt

Și parcă nu-s

Ce simt eu ?

E greu de spus!...

Deși-s mic în univers

Viața mea îi la mare preț.

Strâng în brațe

Tot ce-i falnic și măreț.

Pădurea ,lacul din vale,

Omenirea la un loc

Cerul luminat de stele

Cu toate visele mele.

  Pe  Robert îl cunoșteam de ceva vreme.Lucrăm amăndoi  la aceiași  fundație.

Nu știu exact cu ce se ocupă,doar că ne întânlim uneori.A intrat în biroul meu

să mi comunice că trebuie să mergem spre seară să ducem niște materiale ne-

cesare unei fundații.Când l-am văzut intrând, am simțit  o undă de simpatie.

Parcă o rază de lumină îi brăzda chipul.Mi s-a părut că Robert avea ceva special

în privire,un farmec aparte.Înalt și bine  înzestrat de natură, avea ceva magic

în privire De fapt el nu  prea vorbea, asculta apoi răspundea print-un zâmbet cald.

S-a hotărât deci  să plecăm împreună spre fundația Gărgărița cu un transport.

              CONTINUARE

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

Era prima data cind mergeam la tara singur, chiar daca pina-n autogara am fost insotit si mi-am cuparat bilet intreg, da tot simteam importanta misiunii in care eram gata sa pornesc cind am coborit la peron in groapa-n care era asezata autogara, nu departe de malul Bistritei si emotia asteptarii printre oamenii  care erau deja adunati acolo, mai multi cei care venisera cu marfa la piata si acum, la amiaza , se-ntorceau acasa cu ce tirgueli or fi facut, cum pindeau ei poarta garajului asteptind aparitia autobuzului care-a aparut lent condus de-o basca sub care era capul unui sofer care nu era  doar sofer, nu era nici macar nea petrica sau nea soferu, era si nimeni nu-i spunea altfel decit donsofer, pentru ca era ceva mai mult de-un capitan de vas, mai mult de-o capetenie de pirati, era autoritatea  suprema care ordona urcarea, dadea bilete, deschidea la bagaje, hotara ora plecarii si statiile unde oprea, cind s-alegea locul pentru coborirea cuiva sau pentru adunat calatori de pe drum si mai mereu purta un maieu sau un tricou, o camasa sau orice haina ar fi avut tot era destul de scurta ca sa-i arate o halca de burta paroasa ca o felie de pepene subtire, albicioasa, as zice ca purta , cum s-a dovedit mai apoi, simburele unei mode viitoare peste decenii.

Dupa ce-a tremurat din toate puterile masina a tras la peron iar oamenii s-au adunat deodata ca un ghem strins, ca albinele la urdinis, in usa autobuzului, intr-un fel de inclestare disperata cu spaima suprema c-or sa ramina pe jos, ca n-o sa se poata urca-n rata, desi orice ochi invatat cu masurarea ar fi spus usor ca nu erau destui ca s-o umple, da asta n-avea nici o importanta, navala tot a-nceput cind soferul a deschis jumatate din usa din fata care n-avea mai mult de trei palme latime si unde s-a facut imediat un dop pe care donsofer l-a-ndepartat tragind de haine si boccele pe cei care infundasera trecerea, cercetind biletele si impingindu-i pe culoar spre fundul masinii care-n cele din urma a ramas cu trei rinduri din spate  goala chiar dupa ce-am urcat si  eu odata cu cei din urma, care-au pus bagajele-n cala.

La ora plecarii  jumatatea de usa s-a-nchis cu un pufait prelung, ca o sfirseala iar donsofer porneste-ntru-n fel de dans, un fel de balet, o reprezentatie acrobatica, incepind sa calce niste pedale din fier mai mari decit talpa lui aproape de doua ori, icnind el si scirtiind ele, c-o mina rasucind un volan cit roata fintinii si mestecind cu cealalta un fel de melesteu infipt in podeaua autobuzului si care se termina cu un soi de maciuca cit o vinata mare doar ca era dintr-un fel de Plexiglas sculptat pe dinauntru cu fel de  fel de flori si frunze vopsite-n niste culori de care nu-ti puteai lua ochii dar pe care nu le-ai mai vrea vazute iarasi, si cum cauta el ce fel de descintec o fi facut cu melesteul, la o vreme, dupa citeva scrisnete, huruieli, croncanit ca de cioara , rata se smuncea-napoi parasind peronul in timp ce donsofer injura generic, nu anume melesteul nici vreo alta parte a motorului cu-n fel de-njuraturi mai degraba vesele decit razbunatoare, cu-n ochi pe sfert inchis, cel sub care mucul de tigara era lipit de buza rasfinta-n jos, inca fumegind.

Apoi, dupa un ritual identic din melesteu, din pedale, cu acelasi cor de fiare trase la tocila care au primit acelasi tratament verbal, cu tigara inca mai voioasa de-acum, rata se urneste-nainte si urca incet spre sosea, din curtea autogarii, intrind pe podul peste Bistrita,care se leagana ca batut de vint si ne punem pe cale.

Drumul, cum am masurat precis peste ani ,avea 35 de km si de obicei il facem cam in doua ore, rar mai putin, avea trei parti distincte incepind cu partea de drum pavat, partea de-nceput, din oras pina la celalalt pod de peste Siret si pe care tot ce-aveai de facut era sa tii gura deschisa sa nu-ti spargi dintii clantanind, apoi partea de dealuri si paduri care era cea mai usoara desi avea si ea o cumpana, la Glodisoare, ce nume potrivit pentru coasta aia de deal surpat, unde mai mereu, dupa ploi, drumul se rupea si-o lua la vale facind pasajul asta aproape imposibil de trecut si unde donsofer, dupa ce oprea in poala dealului, striga  ragusit, toata lume jos dupa care noi toti, ca un sir de furnici, urmam pe coasta abrupta si rupta  rata care, usurata atit de mult, urca aproape repede spre virful culmii unde donsofer facea o pauza de-o noua tigara si capatul, partea dupa care cautam eliberarea si coboram, tara prafului.

Peste drum de scaunul meu un flacau ,marunt dar destul de vinjos -care n-arata el prea umblat, a-nceput sa se foiasca, sa se suceasca, tot uitindu-se pe geam.

Mai e mult pina la Girla Anei, il intreaba pe mosul din fata mea, ca s-o fi socotit ca eu n-am de unde sa stiu.

Ce Girla Anei, ma…ha ha am trecut demult, trebuia sa cobori inainte de padure…asta fusese   cu vreo citiva kilometri in urma, inainte de-a urca dealul pe care-l coboram acum si de unde intram in alt sat, la moara, unde oprea mereu autobuzul.

Parea asa descumpanit, aproape cu spaima-n ochii cascati si un fel de suierat  deznadajduit….da ce-ti trebe tie la Girla Anei, ma…a cui esti tu din Girla Anei ?

Nu-s…scincind aproape… m-astepta un var, ca stie el o fata care vrea sa se marite si sa ma duc s-o vad...mirie surd a jale…

De baiete…daca dormi…da stii ceva…cum te cheama ?

Ciprian…si citi ani ai ?...25…stii ceva ma Cipriene, ia coboara tu cu mine la moara, c-am eu o nepoata la Poieni care-i de maritat si ea , ia s-o vezi…

Au coborit amindoi la moara, Ciprian cu un pas mai sovaielic  in urma mosului care parea ca-si gasise un rost vesel, calcind hotarit pe cararea care ducea la Poeni, unde, peste multi ani l-am reintilnit pe Ciprian care avea deja patru copii cu Maricica, o fata zdravana si serioasa chit ca mai inalta cu o palma si care-si duceau bine gospodaria din umbra padurii nu departe de locul unde-a coborit      la-ntimplare, fara vreo speranta, cu miinile-n buzunar, din rata.

Da noi ne-am vazut de drum,intrind, cum am mai spus, in ultima parte a drumului, in tara prafului unde drumul nu mai avea de mult vreo urma de pietris alfel decit ingropat adinc sub praf, petrecut in ani prin ierni si ploi intr-un fel de pamint care nu suporta vreo cicatrice si care-si cauta   vindecarea schimbind firul drumului mereu, acolo unde nu-l inghitea cu totul cind trecea prea aproape de piriu, praf care avea parca o putere nemaivazuta, o putere de-a se strecura prin orice crapatura, prin orice loc oricit de mic si de-a se intrupa, cu miros si culoare intr-un fel de prezenta coplesitoare care se aseza, in timp, in straturi groase ca in spatele ultimului rind de scaune din fundul ratei unde-ai fi putut porni o gradina.

De-acum, dupa ce-am oprit la primarie, m-am ridicat si eu tragind de bagajele-n care aveam, pe linga hainele de-o vara si ce provizii mi-or fi pus in ele, apropiindu-ma de usa…coboara la movila…am stigat eu, mai degraba ca o rugaminte, iar donsofer, desi parea ca nu m-a auzit, a oprit in cele din urma, aruncindu-mi o privire cere aproape ca m-a scuipat din rata in drumul pustiu, unde nu era nici o movila, doar un miros greu de praf si balegar si de urzici coapte.

Urcind din drum spre buza dealului, opintind in sacosele grele cu toartele de sfoara care-mi taiau palmele, pe-un fel de trepte taiate cu sapa-n pamint, pornind pe cararea croita cu pasul prin mijlocul lanului de griu, intimpinat de ceea ce contrazicea evident prosteasca idee cu linistea de la sat, vacarmul asurzitor al tuturor fapturilor care se aflau pe-acolo, greieri, lacuste, gindaci de tot felul, toate pasarile cerului, vrabii,porumbei, prigorii, ca sa nu mai spun de zumzetul omniprezent al albinelor, care, aproape toate, veneau din stupii bunicului, toate pareau ca se simteau datoare sa scoata cel mai puternic sunet de care erau capabile intr-un cor sonor sub care, din lanul de griu se ridica un fel de abur sufocant, un miros de frunza verde de mazariche si de spice incinse-n soare si-atunci am stiut c-am ajuns acasa la bunici, stind asa in mijocul cimpului, dar vazind virful plopului din poarta casei cu radacinile-n fintina, sub povara asta, privind departe-n departare  drumul pe care rata se-ndeparta intr-un nor de praf ce parea  o coada de cometa.

        Într-o zi ,pe drumul vieții apare o floare plăpândă ,

firavă,dar minunată .Apare într-o familie iubitoare,devotată.

Pentru părinți este împlinirea cea mult așteptată.Pentru bunici?

Nu au ceva mai scump pe lume,decât această mică minune,

pe care n-o pierd din ochi de dragă.Copii,nepoții,florile vieții;

Pentru ei nici un sacrificiu nu-i prea mare.Drumul vieții e 

deschis,căldură,iubire,susținere,viață de vis.

         Relații părinți- copii ,bunici-copii toate-s bune și frumoase

până  când un virus vătămător ,atacă mintea copiilor:drogurile.

Drogurile fac ravagii în multe familii.Rețelele acestea străbat 

lumea de la un capăt la altul,aduc profituri uriașe ,semânând 

disrugere și moarte .Această otravă îi ademenește,stă la pândă

mai ales în școli ,la colț de stradă...

        Cine ne apără ,copii,viitorul țătii,ai lumii? Noi doar noi părinții ,

bunicii,trebue să declarăm război împotriva traficanților,producătorilor

acestor substanțe.

        Nu zâmbiți când auziți un strigăt de durere,a unui  părinte 

disperat,nici o dată nu știi de unde vine năpasta !

        Cine are interesul să ne distrugă copiii?

        De ce România a devenit o piață de desfacere?

        E -SAT FĂRĂ CÂNI-?

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Projeto de construção mais algumas bobagens

Cecília e o marido planejam se mudar para uma nova casa. Eles continuaram pesquisando na Internet anúncios de agências imobiliárias. Em princípio não é complicado o que eles querem, um apartamento com três quartos, dois banheiros, uma sala, duas varandas, daqueles descobertos, que não têm paredes nem janelas (porque Cecília gosta de sentar ao sol, de se bronzear), uma cozinha, mas também um espaço de arrumação para caixas de sapatos. A maior parte das discussões começa nesse espaço de armazenamento, o marido de Cecília não concorda. Ele acha que o lugar dessas caixas poderia ser na varanda. Além disso, o espaço de armazenamento não permitia que ele ampliasse seu banheiro com uma rede. Praticamente o homem quer um banheiro em espaço aberto.

Olham em volta, à procura de ofertas, notam uma bastante vantajosa, um apartamento de três assoalhadas como queriam, mas não na zona central da cidade, mas sim algures na periferia, na zona noroeste da cidade. A localização não vai satisfazer realmente a necessidade de sol e calor da Cecília, mas o que podemos fazer, não podemos ter todos, ainda temos que abrir mão de alguns critérios de seleção que eles gostariam para a sua futura casa.

Eles vão sair por volta das 9h da quarta-feira para conversar com os construtores. Mas, logo na entrada, Cecília tem uma sensação estranha. O homem pergunta por que não seria bom ficar ali. Ela começa com uma série de razões: que fica longe do jardim de infância do menino, das aulas de piano, da prefeitura, do salão de beleza que ele frequenta, de qualquer loja onde ele pudesse fazer compras.

A tudo isso o marido dá uma resposta muito “inteligente”:,, tem transporte público”. Cecília nervosa:,, Então você não vai me ajudar a mudar de um lugar para outro?”.

O marido de Cecília novamente tem uma fala que nos faz pensar o quão fiel e dedicado ele é como marido: “Você tem licença para todas as categorias, você realmente não quer nem andar de patinete, tem táxi que você pode chamar a qualquer hora. hora do dia e da noite." Cecília é ainda mais feroz:,, Sabe de uma coisa, eu tirei minhas licenças para mim, para me mostrar que posso, qual é a minha culpa de no trânsito ter tido todos os tipos de esquisitos, como você, quem realmente quer bater em mim? Tenho medo de tantos participantes do trânsito. O marido diz a ela, com voz tímida: “Tudo bem, vou te ajudar nas viagens”.

As coisas se acalmando no momento, os dois vão conversar com os construtores. Eles lhes dão uma planta do apartamento, para que possam ver todos os detalhes arquitetônicos com mais detalhes. O marido vê o banheiro menor, que deseja transformar em espaço aberto. Cecília começa, com voz crítica e moralizadora: “Não entendo por que você precisa de um banheiro open space?” Onde você já viu esse modelo de banheiro antes? No bar?!"

O homem diz que a quer porque tem ideias inovadoras, não conservadoras, para ver as coisas unilateralmente como Cecília, para ter todas as paredes bem arrumadas, para não ficarem inclinadas a 95 graus e que a necessidade de perfeição de Cecília o congestiona, bloqueia , parece que tudo está estagnado por causa de suas preferências típicas.

Cecília cora, fica em silêncio, mas percebe as coisas. Cecília diz:,, E me parece que falta tanta coisa, eu não ficaria aqui, é um espaço vazio."

Os construtores lhe dizem: “Agora está vazio, porque não tem objetos, mal conseguimos construir as paredes, quando você mudar para cá, você vai ver que a casa vai começar a tomar forma, você vai decorar como quiser, customizar , e tudo mais."

Cecília conversa com o marido, quer convencê-lo a adiar a mudança até que o filho termine o jardim de infância porque ele é um menino muito emotivo e qualquer mudança importante pode ter um impacto desagradável no seu desempenho acadêmico.

O marido pergunta para ela:,, Mas não dá para consertar com cola?" Cecília irritada com tamanha inépcia,, Não, não dá para consertar com cola. Está arranhado, não falta um pedaço da moldura... "

O marido refletindo lá fora sobre as palavras de Cecília:,, Mulher que também não sabe o que quer, não quer cola, eu dou motivos para ela querer cola." E ele passa a fazer atos ainda mais corajosos, quebra o aquário em o porta-malas. Cecília vê tudo da varanda, manda uma mensagem para ela no telefone para comprar também um aquário novo na loja chinesa e possivelmente peixes novos no pet shop, enquanto ela se esforça para ressuscitar todos que estavam naquele aquário, colocá-los na torneira, sob jato de água e em vaso de flores.

O que fazer? O marido de Cecília deveria saber que “a pressa estraga o trabalho”.

     Azi, orașul părea liniștit. În afară de claxoanele cu care deja m-am obișnuit, nimic nu era gălăgios. Era o dimineață...normală. Bineînțeles, aglomerația mă enerva, la fel și cei neatenți, însă, cu timpul, acesta a devenit Universul meu, ceva cotidian, fără de care, probabil, m-aș simți singură, ba chiar pierdută.

    Tot azi, în mașină, am deschis radio-ul. Da, un lucru banal. Și, atunci, cu ajutorul unei știri despre război, am înțeles ceva.

    Aici, oamenii nici nu vorbesc despre suferință. Aici, toată lumea este liniștită când are ce vrea, dar se aprinde când brusc ceva nu îi este pe plac. Acolo, în cealaltă lume, aceea năpăstuită de război, cerul se întunecă de nori de cenușă, de bombe care cad din cer, aducând Iadul. Oamenii de ACOLO sunt în suferință, murind pentru o cauză care nici nu este a lor. Mor chiar copii, adolescenți, care abia dacă au trăit. Tancurile zguduie pământul, distrug orice fel de liniște...

    Soldații, murdari stând în tranșee, zac acolo, fără să poată face ceva. Soarta ce le-a fost hărăzită, a fost una nemiloasă, crudă. Plânsul și urletul- acestea sunt singurele sunete umane care persistă pe timp de război, o perioadă în care oamenii își pierd umanitatea, mărinimia, esența speciei atât de inteligente. În război, lacrimile se rostogolesc peste obrajii deveniți așpri. Nimic în afară de suferință, nimic nu aduce războiul... Suferință și distrugere... 

    Iar conducătorii, cei care manipulează și provoacă actul de canibalism între oameni... Aceștia stau pe scaune din piele și beau băuturi fine, la căldură, în protecție, fără a le păsa. Liderii care își transformă cetățenii în cadavre, un zid uman făcut pentru iluzia gloriei și a puterii, sunt niște oameni egoiști.

    După ce am închis radio-ul, am ajuns la o concluzie: cei care se comportă ca și când nu ar exista războaie și suferință, cei care nu fac nimic pentru semenii lor, sunt ignoranți și egoiști, transformând aceste trăsături în unele tipice umane. Acești oameni provoacă suferință psihică tocmai prin faptul că își întorc privirea în altă parte! Refuză să audă strigătul de ajutor al celor aflați în nenorocire.

    Persoanele care chiar au crezut că războaie nu sunt, se înșeală. Aceștia sunt ori proști, ori prefăcuți. Dar, chiar și așa, dragi OAMENI care sunteți în stare umană încă, vă rog să vă treziți și să îi treziți și pe ceilalți!

 Cu respect și părere de rău, cu multă durere în suflet,

               UN OM