UMBRA
Azi te-am văzut pe stradă...
Doar o clipă, o fracţiune de secundă cât o eternitate...
Te strecurai prin mulţime, grăbit poate de ploaia ce stătea sa înceapă.
Am vrut să te strig sau să fug după tine, dar am avut senzaţia că erai foarte departe şi nu m-ai fi auzit. Apoi am avut revelaţia faptului că erai langa mine... atât de aproape că, dacă aş fi întins mâna, te-aş fi atins!
Un fior rece m-a străbătut şi un gând negru aproape că m-a paralizat: dacă nu mă mai recunoşteai; dacă, de fapt, nu mă cunoscuseşi niciodată ?!?
Am încremenit confuză şi m-am mulţumit doar să privesc, în linişte, clipa transformată-n eternitate...
ŞTIAM că nu erai tu, că nu puteai fi tu, şi totuşi... Umblai nestingherit şi umbra ta plana deasupra tuturor, dar mai ales deasupra mea! Mare, protectoare şi albă!
Oamenii mergeau grăbiţi, cu privirea în pământ, neştiind nimic, preocupaţi doar să se adăpostească de ploaia ce nu avea să mai înceapă... Numai eu ŞTIAM, numai eu VEDEAM că ieşise soarele...
Deodată te-ai risipit ca un gând: erai pretutindeni şi nicăieri...
Urma paşilor tăi se întipărise în praful de pe caldarâm, ca o mărturie mută a trecerii prin timpul meu... Sau, poate, erau paşii mei de când m-am plimbat prin clipa ta... ? Numai vântul cald de primăvară mai poate şti, pentru ca a luat, cu răsuflarea lui, SECRETUL...
Ai fost cu adevărat tu, sau doar umbra ta? Am fost cu adevărat eu, sau doar imaginaţia mea care are puterea magică să dea viaţă umbrelor?
Probabil nu voi şti niciodată, sau poate că da... într-o bună zi...
Poems in the same category
Plimbare cu motocicleta în islandeză
De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul.
Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească.
Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.
Mótorhjólaferð
Í nokkurn tíma, frá þeim degi sem Cecilia fékk A flokks leyfið, hefur líf hennar tekið áhugaverða stefnu. Hún átti það líka fyrir B og C flokka, en fyrir A er það í raun ný reynsla fyrir hana. Prófið var stressandi, sérstaklega það sem var á leiðinni, en fyrirhöfnin var verðlaunuð með frelsi til að prumpa hvar sem hún vildi, hvenær sem er, hvenær sem er sólarhringsins. Eina hindrunin fyrir frelsi hennar er sú staðreynd að mótorhjólið er ekki með festu. Af hverju þyrfti Cecilia viðhengi? Góð spurning...jæja, ég veit það ekki, kannski til að fara með hana inn í innkaupin af markaðnum, ganga með son sinn um akrana til að horfa á túnin, njóta myndarinnar af túnfíflum prýddum túnfíflum og mörgu öðru fallegu landslagi. , að fá dýnuna sína frá Jysk og setja hana (hluti af henni í viðhenginu). Ekki misskilja hana, Cecilia er praktísk manneskja, hún lítur á festinguna sem framlengingu á mótorhjólinu, eins og hún væri að keyra bílinn og það væri aftursæti, að í augnablikinu líður það eins og bíll með aðeins tveimur sæti. Cecilia, sem sér hlutina í samhengi, fer á mótorhjóli til næstu bílaþjónustu. Hún talar við sérfræðingana þar, þeir sýna henni valkostina, verðið fyrir hverja festingu. Cecilia situr og lítur yfir listann yfir tengimódel. Hún vegur öll verð og velur það viðhengi sem henni fannst ódýrast. Maðurinn spyr hana hvort hún sé viss um að það sé sá sem hún vilji, að nokkrir viðskiptavinir hafi kvartað eftir að hafa keypt það, að það hafi þurft að losa það alveg frá mótorhjólinu, að þeir gætu ekki treyst á það til að bera fólk, hluti, að það væri bara gera mikinn hávaða (svo mikið vesen um ekki neitt), að þeir sjá eftir að hafa keypt það, að þeir þurftu að fara í þjónustuna nokkrum sinnum, eins og venjulega, og svo framvegis. Cecilia, sannfærð um að þetta væri þessi sem hún vildi, sagði að hún hefði ákveðið sig og ekkert og enginn gæti breytt vali hennar. Eigandi bílaþjónustunnar tók undir með henni og pantaði líkan af líkingu við festinguna en var í meiri gæðum. Það varð að bíða þangað til það var hennar, því það var að koma frá Hollandi. Cecilia var ekkert að flýta sér, hún var mjög spennt að mótorhjólið hennar yrði hvort sem er með viðhengi. Sem betur fer var hún mjög dugleg, hún þurfti ekki fleiri vítamín, hún svaf heldur ekki á nóttunni, úr of mikilli alsælu að kannski hringi í hana eigandi bílaþjónustunnar til að koma og ná í viðhengið sitt.
Mánuði síðar fær hún tilkynningu í tölvupósti frá bílaþjónustunni um að hluturinn sé tilbúinn og hún megi koma með mótorhjólið til að festa það á hliðarnar. Cecilia kom með dökka hringi, of lengi hafði hún vonast til að vera tilbúin á sem skemmstum tíma. Hann átti að ganga þrisvar sinnum inn á kornakurinn. En það er allt í lagi, hann leið ekki neitt, komst heill á húfi á bílaþjónustuna. Mennirnir þar pössuðu hann fyrir hann, hann passaði vel, hann sveiflaðist ekki, það var ekkert að gruna. Að minnsta kosti hélt Cecilia það við fyrstu sýn. En hann ók ekki einu sinni mótorhjóli með viðhengi til að sjá hvernig upplifunin sjálf er. Hann ræsti mótorhjólið til að fara heim. Á heimleiðinni fannst henni festingin vera dálítið erfið í burðarliðnum, mótorhjólið varð erfiðara í meðförum vegna þess, sérstaklega þegar hún þurfti að beygja, vinstri, hægri, hvar sem hún þurfti. Hún lætur þetta þó ekki draga úr sér kjarkinn, hún fer allan tímann með viðhengið, þar til frekar hörmulegt atvik fær hana til að skipta um skoðun.
Á heitu ágústkvöldi fór hann að versla í stórmarkaðnum á svæðinu. Eftir að hafa fengið allt sem hann þurfti til að búa til lasagnið setti hann pokann með keyptum vörum í viðhengið. Hún yfirgaf bílastæði verslunarinnar, þar sem hún gekk eftir holóttum vegi, því hún býr í útjaðrinum og þannig eru vegirnir, á einum tímapunkti fannst henni eitthvað skrítið, eins og framlengingin sem hún var með hefði losnað af. Hann hafði alls ekki rangt fyrir sér. Viðhengið kom á kornakurinn, allar vörur hennar voru á sléttunni. Hvernig getur hún samt búið til Dr. Oetkers lasagna við þessar aðstæður? Cecilia varð ráðvillt, hún hélt að í staðinn fyrir töskuna gæti þetta allt eins hafa verið manneskja. Henni leist ekki á afleiðingarnar af kærulausri löngun sinni og auglýsti því í blöðum á staðnum, seldi viðhengið á ofurverði og keypti tilbúið lasagna fyrir peninginn.
Oglinzi paralele
Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă. Își tatuase pe piept dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!
„ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...
Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau, impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.
” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! ) iar ea simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.
wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.
Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.
Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.
- De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.
- Am riscat!
- Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!
- Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!
Victor fluieră a admirație.
- Ai auzit! Ce mai așteți?
Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor din scara blocului, o făcu să se răzgândească. Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.
Cei doi bătrânei intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire. Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna, care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.
- Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?
El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.
- Insist! perseveră bătrâna.
- Bine, numai să nu te superi!
- Lasă asta la aprecierea mea!
- Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!
- Porcule!
Btrânelul zâmbi șmecherește.
- Ți-am spus eu că te superi!
- La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!
- Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?
- N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!
- Tatuajul însă m-a dat peste cap!
Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!
- Lovi-te-ar apoplexia!
- Zi că nu-ți mai amintești și tac!
- Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...
Dulce
Se-nalță odată cu negura dimineții; în ogradă, stropii de rouă pironiți pe buza firului de iarbă sunt singurii receptori ai arătării sale. Bățul lemnos atinge treptele încremenite de trecerea vremii, în timp ce zmeurișul viscerent, măriginit de fragmente colțuroase, se-ntinde de-a lungul întregului zid cu-ai săi străjeri, care slobozesc mireasma dulceag-otrăvitoare a zmeuricii îmbinată cu frânturi amărui de rostopască. În răspăr, agrișul fuzionează tonalități gălbui-roșiatice, iar experiența senzorială este reconfortată de priveliștea benignă a grădinii de zarzavat, umbrită de falnicul corcoduș. Batalioanele erbacee, care te întâmpină de pe prispa casei, au stratul de mazăre în prima linie, urmat de îndeaproape de fasolea cățărătoare din turnurile de control ale aracilor de lemn. În spate, hagima, ceapa și loboda ascund urma cartofilor pământii. Sub prispă, în carcera subpământeană, stă leșul nopârcii nimicite, învelit acum într-un palton de astrahan. Pală este-atingerea ei în zorii dimineții.
Ceas rezistent la apă în maghiară
Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.
Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.
La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...
Vízálló óra
Gyönyörű januári kora reggel van, Suceava megye egyik legrangosabb műszaki főiskoláján vagyunk, ahol jeles angoltanárunk, Cecilia (nem tudjuk a vezetéknevét) a fürdőszobában van. Pontosabban a tanári mosdóban, a női részlegben. Durván indul a nap a telefonon beállított 4-5 ébresztő után, egy 12:30-ra, egy másik 2:40-re, még kettő a fiának, és még egy hajnali 4:50-re. Az első kettő antibiotikum szedése volt, miután Staphylococcus aureusszal és nem tudom, hány egyéb nozokomiális és gram-pozitív baktériumtörzstel fertőződött meg, amit fia hozott neki az óvodából, az utolsó riasztás az volt, hogy időben megérkezett a állomásra és busszal a középiskolába (aki nem ismerné, Cecilia ingázó, 15 év közlekedési tapasztalattal). Normális esetben Cecilia kérhetett volna szabadságot, amíg jobban nem érzi magát, felépül, energikusabbá válik, de ismeri, tudja, hogy van. Csak olimpikonokat akar, azt akarja, hogy mindennek értelme legyen, amit csinál, szereti a tantárgyat, amit tanít, és nem csak ez, meg akarja reformálni ennek a tantárgynak a tanítását, sőt hajlamos forradalmasítani és javítani a tanítást, amíg el nem hoz. a művészet szintjére. Azért választotta a túlórázást abban az államban, ahol van, mert tudja, hogy idén abban a gimnáziumban rendezik az olimpiát, ahol tanít. Ma reggel azonban Ceciliának nem igazán volt ideje magával foglalkozni, ezért kellett először mosdóba mennie. Az összes szempillaspirálja szétterült, a páralecsapódástól, szerencsére nedves törlőkendővel letörli a felesleget. Aztán a szárazokkal fújni kezdi az orrát, szegény meg fújja, hogy a szomszéd kabinokban a tanárok is szórakoznak. Esik a következő megjegyzések: "Tudod Cecilia, van egy fűnyíróm, amivel vágom a dzsungelt a ház körül, és pontosan ugyanazokat a hangokat ad ki." Kedves tanártársak, mutassatok empátiát, és ne röhögjenek Cecilia problémáján, hogy nem vicc a keringő mikrobákkal, amelyekben folyamatosan megjelennek, mint gombák az eső után, nekem az a benyomásom, hogy közeleg a világvége, de ez a valóság, én vagyok az ökológiai egyensúlyhiány, a környezetszennyezés és a baktériumok megjelentek. És a globális felmelegedés segíti a boldogulásukat... Különben is...Cecilia annyi szenvedéllyel fújja az orrát, mint bármi mást, nem segített néhány könyvben, amire szükségem volt 10000 évvel ezelőtt? Persze igen, de azt akarom mondani, hogy az ő házánál nem látszik a falak színe, a vakolat, vagy ha festményei vannak, akkor a csillárig könyvei vannak. És így néz ki a lakás szinte minden szobája. Elég hamar megértettem, hogy szenvedélyesen szereti, amit csinál, és jól tette. Nehéz szenvedélyt találni bármiben, bármiben, szerintem semminek nincs értelme, vagy talán tovább kell keresnem, amíg meg nem találom.
Visszatérve történetünkre, Cecilia kifújja az orrát, kidobja a szövetet, miután megtelt váladékkal és vérrögökkel, vizet szív. Sajnos a papírzsebkendővel együtt a lefolyóba került, és a karcsú, modern órával együtt, amit egy barátjától kapott a szeptemberi születésnapjára. Lecsúszott a csuklójáról, mert fölösleges kapkodásában (egyébként ő ért oda először) nem nyomta eléggé a markolatát. Hogy egy kis szövegkörnyezetet adjak, az óra hőálló karkötővel rendelkezik, amely sikeresen ellenáll a víznek, a dobozon legalább az állt, hogy "500 ATM vízállóság". A japán gyártók nem hazudtak a Cecilia viselt termékének minőségéről, egy Casio G-Shock karóra, női kézhez kissé túl nagy, fekete, kerek számlap, kék arab számokkal az órákat mutatja. Ellenáll, ma is ép, csak az, hogy a csatornán keresztül más nyomvonalú volt, és a Suceva vízbe ömlött, ahelyett, hogy mindenhová elkísérte volna. Cecilia pánikba esik, hirdetést ad fel az újságba, városszerte plakátokat rak ki az óra képeivel, jutalmat ígérve, ha megtalálta.
Egy hónappal a keresés megkezdése után értesítik, hogy megtalálták, és követelni kell. Megérkezik abba az irodába, beszél a pultnál lévő hölggyel, aki átadja neki az órát. Cecilia nem igazán tudja, hogyan reagáljon, ez az órája, és mégis olyan, mintha eltűnt volna. Mióta van a vízben, ahol minden kiömlött, katonaszöld színt kapott, otthon megpróbálja leszedni, vagy csipesszel, vagy körömreszelővel, vagy mosószerrel, vagy bármilyen más tisztítószerrel megtalálhatja. Komolyra fordítva a szót, nem is úgy tűnik, hogy az az óra, ami elsőre annyira tetszett neki...
Proiect de construcții plus câteva inepții în maghiară
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
Építési projekt plusz egy kis hülyeség
Cecilia és férje azt tervezik, hogy új házba költöznek. Folyamatosan keresték az interneten ingatlanügynökségek hirdetéseit. Elvileg nem bonyolult, amit akarnak, három szobás, két fürdőszobás, nappalis, két erkélyes lakást a felfedezettek közül, amiknek nincs fala, ablaka (mert Cecilia szeret a napon ülni, barnulni) , egy konyha, de egy tárolóhely is a cipősdobozoknak. A legtöbb vita ebből a tárhelyből indul ki, Cecilia férje nem ért egyet. Szerinte ezeknek a dobozoknak a helye az erkélyen lehet. Ráadásul a tárolóhely nem engedte, hogy függőággyal bővítse ki a fürdőszobáját. Gyakorlatilag az ember egy nyitott fürdőszobát szeretne.
Körülnéznek, ajánlatokat keresve, észrevesznek egy meglehetősen előnyös, háromszobás lakást, ahogy akarták, de nem a város központi részén, hanem valahol a szélén, a város északnyugati részén. A helyszín nem igazán fogja kielégíteni Cecilia nap- és melegigényét, de mit tegyünk, nem kaphatjuk meg mindet, még mindig le kell mondanunk néhány kiválasztási szempontról, amelyet leendő Házukhoz szerettek volna.
Szerdán reggel 9 körül mennek beszélni az építtetőkkel. De a bejárattól kezdve Ceciliának furcsa érzése támad. A férfi megkérdezi tőle, miért nem lenne jó ott maradni. Egy sor indokkal kezdi: hogy messze van a fiú óvodájától, a zongoraóráitól, a városházától, a szépségszalontól, ahol gyakran jár, minden olyan bolttól, ahol bevásárolhat.
Minderre a férj nagyon "intelligens" választ ad:,, van tömegközlekedés". Cecilia ideges:,, Szóval nem fogsz segíteni nekem egyik helyről a másikra költözni?".
Cecilia férjének ismét van egy vonala, amitől csodálkozunk, mennyire hűséges és elhivatott férje: "Minden kategóriában van engedélyed, tényleg nem is akarsz robogni, vannak taxik, amiket bármikor hívhatsz. a napszakból és az éjszakából." Cecilia még hevesebb:,, Tudsz valamit, magamnak szereztem a jogosítványokat, hogy megmutassam, hogy tudok, mi a hibám, hogy a forgalomban mindenféle furcsaságom volt, mint te, ki akar igazán belém csapódni? Félek a sok közlekedési résztvevőtől." A férj félénk hangon azt mondja neki: "Rendben, segítek az utazásokban."
A dolgok pillanatnyilag lecsillapodnak, ketten elmennek beszélni az építőkkel. Adnak nekik egy tervet a lakásról, így minden építészeti részletet részletesebben láthatnak. A férj meglátja a kisebb fürdőszobát, amit szeretne nyitott teret csinálni. Cecilia kritikus és moralizáló hangon kezdi: "Nem értem, miért kell egy nyitott fürdőszoba?" Hol láttad korábban ezt a fürdőszobai modellt? A kocsmában?!"
A férfi azt mondja, azért akarja őt, mert innovatív, nem konzervatív ötletei vannak, hogy egyoldalúan láthassa a dolgokat, mint Ceciliának, hogy minden fal legyen szépen elrendezve, ne jöjjön 95 fokban megdöntve, és hogy Ceciliát a tökéletesség iránti igénye elnyomja, blokkolja. , úgy érzi, minden stagnál a tipikus preferenciái miatt.
Cecilia elpirul, hallgat, de észrevesz dolgokat. Cecilia azt mondja:,, És nekem úgy tűnik, hogy annyi minden hiányzik, nem maradnék itt, ez egy üres hely.
Az építők azt mondják neki: "Most üres, mert nincsenek tárgyak, alig sikerült megépíteni a falakat, ha ideköltözöl látni fogod, hogy kezd formát ölteni a ház, feldíszíted tetszés szerint, testre szab , és minden."
Cecilia beszél a férjével, meg akarja győzni, hogy halassza el a költözést, amíg fia befejezi az óvodát, mert nagyon érzelmes fiú, és bármilyen jelentős változás kellemetlen hatással lehet a tanulmányi teljesítményére.
A férj nem ért egyet, elutasítja Cecilia javaslatát, és megígéri az építtetőknek, hogy amint megépül, be van bútorozva, bevakolva, beköltözik. Azt viszont elfogadja, hogy a cipősdobozok tárolóhelye a nyitott fürdőben van.
Cecilia megadja magát, látja, hogy úgysem van kivel beszélnie, van még egy utolsó kérése, mielőtt kiköltözik a nagyszülei lakásból, mégpedig: vigyázzon mind a 20 nagyszülei festményével, ne veszítse el, ne forgácsolja fel a keretüket, amikor kiveszi őket a kocsiból és viszi a lakásba. Megígéri, hogy vigyázni fog, nem fogja leejteni, megkarcolni, hozzáérni a korláthoz és így tovább.
Eljön a költözés napja, pénteken, még az óvodából sem vette fel a fiút, nincs iránytű a táskájában, nincs térkép, sem a telefonjára telepített "Maps" alkalmazás, ki kell találnia, hol az új otthon az.Ha otthon jól sikerül,ha nem,akkor az utcán alszik.
Cecilia festményei, szegények, ott ülnek a csomagtartóban két Aqua Carpatica kulacs mellett, egy zacskó tele doboz Cremșnittel, egy másik zacskó nyolc csomag liszttel, egy akvárium, nem tudom hány doboz szalvéta, rongy és mindezt.
Miközben viszi őket, óvatosan lép minden lépésre, de mivel az egyik kezében öt, a másikban öt van, megkarcolja egy festmény keretét, amelyet a jobb kezében tart. Cecilia nem sejti, mi történt, amíg férje a falhoz nem szorítja. Cecilia agilis látásával, sasszemével, amely a legkisebb hibát is észreveszi +1,75 dioptriánál, látja a karcolást. Azt mondja a férfinak:, Holnap azt akarom, hogy menj el a kínai boltba a kis piacon, és vegyél egy új, de még mindig arany keretet, mint ez. Nem bírom nézni ezt a festményt, tönkretetted a figyelmetlenségeddel!" És tényleg, milyen vagyon volt ez? Csak egy szőrös macskák festménye volt.
Kérdi tőle a férj:,, De nem lehet ragasztóval megjavítani?" Ceciliát idegesíti az ilyen alkalmatlanság,, Nem, ragasztóval nem lehet megjavítani. Karcos, a keretből egy darab sem hiányzik... "
A férj kint elmélkedik Cecilia szavain:,, Egy nő, aki nem tudja, mit akar, nem akar ragasztót, adok neki okot, hogy ragasztót akarjon." És még bátrabb tettekre megy tovább, összetöri az akváriumot. Cecilia mindent lát az erkélyről, üzenetet küld neki a telefonon, hogy vegyen egy új akváriumot a kínai boltból és esetleg új halat az állatkereskedésből, miközben küzd mindenki újraélesztésével, aki az akváriumban volt, helyezze el őket csapban, vízsugár alatt és virágvázában.
Mit kell tenni? Cecilia férjének tudnia kellett, hogy "a sietség elrontja a munkát".
Zbor în zigzag
Uneori mă las în voia gândului, lipit de vreo imagine diafană, de propria imagine, care nu este a mea sau este, nu mai știu, datată atemporal, din dorința perversă de a păcăli timpul, nu din alte motive, cum mai cred unii, sau fac o escală în inima Londrei, aflată mai jos decât orice inimă, în căutarea bătrânului Shakespeare, despre care englezii, din clasa de mijloc ( care sunt cei mai mulți! ), n-au auzit încă, să-mi beau ceaiul de la ora cinci cu două ore mai târziu decât la București, și să mă-ntorc dezamăgit pe plaiurile Mioriței, recunoscute de istoricii antici dinaintea celor ale vikingilor, dați-vă naibii cu civilizația voastră de ev mediu târziu, cu porridge-ul și butter-ul vostru grețos, cu supele voastre întinse până la Canalul Mânecii, asezonate cu cașcaval, brrr!, cu Cambridge-urile și cu Oxford-urile vostre, suntem cu cel puțin cin`șpe secole înainte ( în tot ce vreți! ), nu-ți mai spun că mă bucur să te știu acolo, că te speli o dată la trei luni ca regina Elisabeta a-I-a („fie că e nevoie sau nu”!), întodeauna după stăpânul inelelor ( fiindcă întodeauna există un stăpân al inelelor! ), fiilor, fiicelor și soțiilor acestuia, în ordinea asta, apoi a copiilor mai mici, în aceeași apă murdară, devenită proverbială („ nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat”!) și-ți înțeleg supările, frustările...
.Da, între timp s-au schimbat multe lucruri, mă spăl aproape zilnic, fiindcă veni vorba, Elisabeta era o șmecheră, nu aștepta ea trei luni, cum zici sau o citezi de prin vreo carte, nu mai există stăpânii de sclavi de odinioară, e chiar simpatic să stai aici, sunt și oameni deștepți, puțini, dar sunt, nu-i dracu` așa de negru! Lipsesc, e adevărat, munții, căldura umană, piețele colorate, popii, lucruri pe care, oricum, nu le-am agreat niciodată.
O ascult și îmi revin în minte imagini apocaliptice din aeroporturile prin care-am trecut ( Heathrow e de neuitat! ), viesparul amețitor de chipuri, trase la indigo, revărsându-se, amestecându-se, multiplicându-se ca cioburile de sticlă dintr-un caleidoscop, mașinile cu volanul pe drepta, mâncătorii de hot-dogs, buritto, pub-urile unde se bea whisky scoțian sau alte mizerii, căsoaiele din piatră, neschimbate de sute de ani, ploaia sâcâitoare și mirosul dulceag de putreziciune, insectele dezagreabile, întinderile nesfârșite, deprimante și-n mijlocul acestui tablou grotesc îmi apari tu, undeva în West End, la o masă în aer liber, în fața unei cești de cafea. Îmi vine în minte, nu știu cum, poșeta neagră de pe masă, pachetul de țigări Chesterfield, privirile tale pierdute, sfredelind cerul, zâmbetul imprecis și stălucirea neobișnuită a Soarelui.
Bună dimineața, iubito ( dă-mi voie să-ți spun iubito ) de aici de pe plajele cu nisipuri albe ale gândului, de unde-ți trimit toți pescărușii treziți la ora aceasta și sideful năucitor al apelor, ca să-ți decorezi unghiile…
.
Bună dimineața, străinule misterios, azi îmi beau cafeaua Jacobs Kronung, care are gust sălciu, de pește oceanic, de arome și condimente exotice, prezente, de altfel, peste tot, tânjesc după o „alint aroma”adevărată și după o sticlă de Borsec efervescent, după cei dragi, plecați sau lăsați în urmă, după ritualul acela sacru, când ne schimbam între noi inimile și îmblânzeam lupii, după acele devastatoare explozii de sinceritate, unice, mă întristează, în schimb, existența acestor ziduri invizibile, la fel de opace ca și celelalte, strigătul jalnic al cocorului, cântecul de adio a lebedei, aceasta sunt eu, despre tine știu doar că zbori, că descalți nopțile și tremuri umbrele, că îmi acoperi urmele cu flori de cireș și că te ascunzi într-un fluture.
Azi ne-am intersectat prima oară. M-ai privit drept în ochi. Mi-ai zis una tare, în românește, crezând că sunt vreun „ albinos” libidinos sau vreun indian străveziu. Apoi ai regretat, iar eu am trecut mai departe, năucit. Nu ți-am reținut nici măcar culoarea ochilor, expresia feței, nimic, dar m-am simțit fericit. Nu lipsise mult să-mi iau zborul.
II
Tot azi te-am văzut la braț cu Charlie Chaplin, fără baston, undeva în Londra. Mi-e greu să spun unde, fiindcă Londra e plină de Chaplini. Apoi te-am descoperit pe Facebook și am aflat cum te cheamă. Acum știu că nu mai ești o fantasmă, exiști cu adevărat. Ești măritată, ai doi copii, n-am reușit să aflu nimic despre soț și ce faci în in***cenzure*** asta împuțită. Stiu că nu-ți displac relațiile întâmplătoare, uneori ți-ar place să cunoști și pe altcineva. Din mesajele tale deduc că ai avut asemenea experiențe. Deci pot să sper. Ca femeie, dacă te analizez mai bine, nu reprezinți idealul meu în viață. Semeni cu o Antigonă tragică, ștearsă, încremenită într-un zâmbet ambiguu. Descopăr, în plus, că te definești ca ”o cititoare de oameni” („cititorul” tău însă pare defect din fabricație!”), îți place să fii adulată, să te exhibezi la propriu ( probabil că instențele mele îți provoacă orgasme, fiindcă dai impresia că duci lipsă!). Uneori chiar mă întreb ce mă atrage la tine?
.
Am primit mesajul tău misterios. Dacă ai urmărit să mă dai pe spate, cum presupun, n-ai reușit! N-o fac prea des, însă n-aș zice că-mi displace! Aștept fapte, de vorbe nu duc nici eu lipsă. Recunosc că observațiile tale sunt corecte, nu băgasem de seamă, dar mi-am propus să mă schimb. Poate am să renunț și la zâmbet, ca să-ți iau ultimul motiv de interes, nu știu ce naiba ai găsit la mine! Sunt o femeie comună, ca multe altele, „ștearsă”, cum zici, și minionă, pe deasupra. Nu știu de ce îmi imaginez că tu ești la extrema cealaltă, ceea ce mă sperie un pic, fiindcă nu-mi plac lucrurile mari, înțelegi ce vreau să spun. Sper să fie doar o părere de-a mea, fiindcă altfel aș rupe-o la fugă. Ultima experiență de acest fel mi-a demonstrat că și reciproca este valabilă, în caz că ai avea procese de conștiință în privința asta. Vezi că nu mă eschivez, spune-mi doar de unde să te iau!
Dimineața servești cafeaua pe terasa de la The Castle Bar. O faci în mod regulat de când te-am cunoscut. Restaurantul are și camere de hotel, așa că am închiriat una cu pat dublu și baie, pe-o lună (cine știe!), de unde te privesc în fiecare zi. La șapte fix ești acolo cu nelipsita-ți poșetă neagră, cu același pachet de țigări Kent, în aceeași bluză albă, transparentă, cu trandafiri și în blugi. Uneori adaugi rochia roz, cu nasturi în față, ochelari de soare, bluza neagră sau pardisiul crem. Te însoțește o brunetă grasă, cu fața rotundă, buhăită, cu care vorbești românește. Îmi dau seama după configurația buzelor. Tu ai un limbaj foarte colorat, care nu-ți este specific, o faci gratuit, crezând că nu te înțelege sau nu te aude nimeni. Degeaba privești spre geamuri, n-ai cum să mă zărești, te monitorizez prin camera restaurantului.
.Cycle path, misteriosule, psihopatule, cum vrei, spectacolul e gratis! Dacă nu ai altceva mai bun de făcut, salivează…că n-ai să obții mai mult. Scriam undeva că fiecare are de urcat un munte, drum bun! Eu l-am urcat pe-al meu. Poate uneori am întos capul, nu neg, dar acum nu pot privi decât înainte, cum vezi. N-ai nicio șansă să mă abați din mers, nu mai am optsprezece ani, călugărița din mine nu se mai sperie de nimic, nici chiar dacă ai fi vreun maestru în arta fu… , pardon, seducției, tot rece-ar rămâne în credința ei, care, oricum, e mai sigură! Nu-ți mai zic că nu-i tocmai o.k să-mi încalci intimitatea și să-ți faci un titlu de glorie din aceasta. Nașpa glorie, vreau să zic, fiindcă nu-i nimic glorios în a urmări o femeie pe care nici n-o cunoști! E, mai degrabă, o sclinteală! Primul gând a fost să anunț Metropolitan guard, dar am renunțat ca să nu mă fac de râs.
Las-o mai moale cu insinuările! Cred că subconștientul te dă de gol! Pari să-mi sugerezi exact contrariul, bați șeaua ca să priceapă iapa, am înțeles. Acum îți știu și numărul de telefon. Ai fost un pic neglijentă. Sau ai vrut tu să-l aflu! Nu știu cum l-ai făcut să apară în dreapta ecranului, sus! Si eu cred că am luat-o razna! N-am niciun interes în ceea ce te privește, poate doar puțină curiozitate. Îți citesc consemnările de pe pagina ta și mă crucesc. Te prostești cu invariabilele „bine v-am găsit, dragilor”, „o seară frumoasă”, „bună dimineața”, le mai servești câte vreo maximă, poezie, fotografie, știre, etc., dovadă că nu prea ai ce face, că modelezi lumea după ce faci sau nu faci, cum mărturisești într-o postare destul de lungă, ca să nu țipi! M-a amuzat teribil butada cu nebunul calul și tura („ sunt nebună după tine. Te-aș sări o tură!”). Într-o altă imagine, foarte reușită, apari șezând gânditoare pe-o bârnă, ca și când ai fi urmărit să-mi atragi atenția.
Undeva scriam că prezentul mă trăiește pe mine, nu invers. Tu ești dovada vie! Încerci să-mi controlezi viața de la distanță și cred că și reușești. Eu mă aflu în situația femeii visătoare, descrisă de o prietenă. Astăzi îmi propun să fiu indiferentă și-mi zic: „… du-te repede si fă-ți treburile că pleacă viata…”, și asta fac. Într-o anumită ordine. Numai că mă împiedic de tine, deși n-ar trebui, cine ești tu și cu ce drept dai buzna în viața mea? Te-ntreb retoric, desigur, fiindcă nici tu nu știi. Iar lucru acesta mă sperie. Simt răsuflarea destinului în spate, jocurile lui perfide, neverosimile, cu final neașteptat. Trebui, așadar, să admit că faci parte din ecuația aceasta, cu atâtea necunoscute, și să încerc cumva s-o rezolv!
.
De acolo, de la etajul cinci, o văd cum se apropie, cum se așează la aceeași masă și comandă cafeaua. Departe, la o stradă distanță, sesizez ceva neobișnuit. Un camion gonește cu peste o sută de kilometri la oră, intră în mulțime și-și continuă cursa nebună, îndreptându-se glonț spre The Castle Bar. „Fugi! abia am timp să scriu un SMS. Spre nord!”. Se uită la mesaj și-o rupe din loc în direcția indicată. Un minut mai târziu, camionul spulberă terasa, inclusiv masa la care Maria (obsesia vieții mele!), și se oprește cu un zgomot infernal în zid.
Bipul care mă anunță că am primit un SMS nu mă surprinde. Apăs O.K. și citesc: Acum îți datorez și viața. Am văzut la știri! Mă învelesc de frig într-o speranță! nu-mi vine altceva în minte decât versul acesta din Nichita…
Other poems by the author
VIS DE VARĂ
Flăcări aurii
Pogoară din soare
Peste lanuri vii
Ca să le măsoare
Cu drag le sărută,
Ele mulţumesc
Şi, zâmbind complice,
Se desfac în spice.
Marea se-nfioară
Pescăruşii zboară
Spre albastre zări
Până-n depărtări...
Şi poartă pe aripi
Vise îngereşti
Să le dăruiască
Celor pământeşti...
Copiii aleargă
Pe nisipul ud
Lăsând mărturie
Vis de vara vie!
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
CĂUTAREA
Ai să mă cauți prin veacuri,
Am să te caut oricând:
În vuiet de valuri,
În șoapte de vânt…
În cerul albastru
Și în curcubeu,
În răget de fiară,
Sau în vreun zmeu…
Am să te caut în zare
Ai să mă cauți oriunde:
În ochi de copil
Sau frunți încrețite,
În mijloc de-april|,
În ierni troienite…
Ai să mă cauți cu bucurie,
Am să te caut cu nostalgie…
Ai să mă cauți plângând,
Am să te caut râzând…
Și, poate, într-o zi
Ne va fi dat
Și ne-om reîntâlni…
Aici, pe Pământ
Sau prin Galaxii…
Prin colțuri de Lumi,
Prin aburi și fum…
În viața aceasta
Sau oricare alta…
Iubirea eternă
Ne-o vom purta-o
Cu noi chipuri, mii
Ce s-or contopi!
Căci sufletul știe
Și nimeni, nicicând,
Oriunde vom fi
Nu ne-o mai putea despărți!
AI PLECAT...
Ai plecat…
Ai plecat ca o boare de vânt,
Ca un șopot de gând,
Ai plecat ca și când
Nici n-ai fost pe Pământ!
Ai plecat și din gând
Și din fapt, din cuvânt…
Ai plecat și-ai lăsat
Numai doruri…
Și dureri și izvoruri
De nori și de vânt!
De ți-am greșit,
Rogu-te, mă iartă!
Nimic cu voie n-am făcut
Ca să te supăr,
Sau să te înfrunt!
De mi-ai greșit,
Te iert!
Nu am venit să judec
Și nici să schimb prea multe…
Atâta pot să-ți spun:
Din tot ce s-a-ntâmplat
Am tras învățăminte!
GÂNDĂCELUL ÎN UNIVERS
Pe un fir de păpădie
S-a suit un gândăcel
De culoare arămie,
Mic, firav, ca vai de el!
Bună dimineaţa, Soare!
Zise, întinzând un picioruş.
Bună inima să-ţi fie,
Mică gâză ca de pluş!
Şi, din roua dimineţii
Îi dădu o sărutare…
Magica putere-a vieţii
Ca o dulce alintare.
El, plăpândul gândăcel,
Se simţi cât tot Pământul!
Şi Natura-ncremeni
Pentru-o clipă-n veşnicii…
Dintr-odată se porni
Un vârtej ameţitor:
Soare, lună, stele mii
Se pierdură în decor!
E Nimic!
Şi totuşi,
Toate sunt la locul lor!
Şi e Totul!
Concentrat într-un izvor
De al vieţii dătător!
Făptura neînsemnată
A avut o tresărire:
Fără ea, Fiinţa toată
Nu există în simţire!
Dar, şi el ar fi … nimic
Făr-un spaţiu cât de mic
În hăul deşertului
La-nceputul timpului!
...
Ziua bună, măi frăţie!
Zise o furnică-n treacăt.
Şi-l trezi din reverie
Pe micuţul ne-nfricat.
Pe un fir de păpădie
Stă gândacul îmbătat
Şi priveşte-n veselie
Universul colorat.
Dă bineţe furnicuţei
Ce grăbită-l ocoleşte:
Ce să ştie ea, săraca
Câte-s de aflat pe lume
Când te preocupă viaţa!
CARUSELUL DRAGOSTEI
Magic carusel
De trăiri altfel,
Urcă şi coboară,
Stă şi iară zboară…
Inimi sfărâmate,
Vise spulberate,
Speranţe deşarte,
Zile-ntunecate,
Nopţi însingurate,
Covor de frunze moarte…
Toamnă aurie,
Emoţie vie,
Culmi nebănuite
În cântări grăite…
Leac de alinare
Pentru inimi goale,
Suflete rănite,
De dor chinuite
Şi iar înflorite!