Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

Begynnelsen betyr noe

Begynnelsen, like vanskelig som den er spennende. Du bærer i hjertet ditt et bredt spekter av opplevelser, følelser, stemninger, sensasjoner. Mange av dem er kanskje for klønete gjengitt, uttrykt, sånn er det nå. Det er en periode med ferdighetsdannelse, leting, oppdagelser, avsløringer, læring av feil og feil, øyeblikk når du tester mer, er du ikke overbevist om at du vil fortsette det du startet. Andre ganger vet vi at en ny fase av livet begynner, som vi leter etter enten oss selv eller de rundt oss.

Uansett, begynnelsen teller, forestill deg en god idrettsutøver, som ville ha deltatt i forskjellige konkurranser og jeg vet ikke hva, ville han fortsatt komme dit hvis han ikke hadde støtte, hvis han ikke hadde Lykke til å finne treneren i henhold til hans læringsstil og hans behov? Nei, absolutt ikke.

På samme måte ser vi kanskje for oss et merkenavn, ville det vært vellykket, ville så mange ha kjøpt derfra hvis det ikke hadde støtte, reklame, kampanjer på jeg vet ikke hvor mange sosiale mediekanaler? Nei, selvfølgelig ikke, verden ville ikke engang vite at merket eksisterte.

Begynnelsen betyr løsrivelsen fra det som var før. Det kan være planlagt eller uplanlagt på forhånd, det kommer an på hva vi ønsker å starte. Hvis vi for eksempel ønsker å melde oss på balletttimer, ja, vi kan planlegge starten, selv da er det egentlig ikke planmessig, dersom instruktøren ikke kommer tilbake fra svangerskapspermisjon innen fastsatt dato. Er vi i fødselspermisjon kan fødselen ikke planlegges, vi kan ikke velge måned vi skal føde, enn si dag, klokkeslett. Det skjer et øyeblikk. Da har både vi og barnet en begynnelse, en ny vei som vi skal gå sammen. Det betyr noe hvordan vi vil at barnet skal starte livet sitt. Som foreldre kan vi velge hva vi vil at barnet skal ha. Vi uttrykker kun vår kjærlighet ved å sende ham penger og pakker med jeg vet ikke hvilken leke fra landet vi jobber i, men imens tar en fremmed seg av barnet vårt? La oss ikke bli overrasket senere over at det vil være barrierer, begrensninger mellom oss og barnet. Mangelen på nærhet til barnet og kommunikasjon med det har innvirkning på utviklingen hans, fordi han aldri ville ha følt seg ønsket av dem. Han vil bare huske sine biologiske foreldre, men han vil ikke gjenkjenne dem som foreldre i ordets rette forstand.

På motsatt pol er det foreldrene som velger å bli i landet. Morgendagen føder usikkerheter, dette stresset som genereres av usikkerheten, som vi forestiller oss selv, smitter over på barnet, hvis vi ikke vet hvordan vi skal kontrollere oss selv og la dem gjøre det de vil. Da blir foreldrene hissige, snakker tull, faktisk tull, til barnet, helt ut av det blå. Vi betaler mye oppmerksomhet til barnet i den første delen av spedbarnsalderen, fordi sinnet deres er som en svamp. Absorber alt, hvert ord, hver gest, tonefall. Uvillig vil han tilegne seg den begynnelsen. Det vil ta overhånd, stemninger, tanker, inntrykk, holdninger. Det ville være synd om dette skjedde. Han må vokse opp vakkert fra alle synspunkter, fordi foreldrene hans ville ha tatt ham gjennom de beste skolene, gjennom de beste videregående skolene, den mye drømte om høyskolen og jeg vet ikke hvor, det ville være forgjeves at han ville nå høyden 1,90, godt utviklet, atletisk og jeg vet ikke hvordan, hvis innvendig finner vi en blanding av traumer, holdt i oss selv, ikke realisert i tide, ikke uttrykt, ikke helbredet. På utsiden ville det se bra ut, men på innsiden ville det sees at ingen sjel ble satt inn i dens vekst, fordi den definitivt ville mangle det som ville være mest verdifullt, medfølelse og menneskelighet. Hvilken familie vil han finne igjen? Hvilke generasjoner vil følge av den familien og så videre.

Den trenger sjelens varme, akkurat som treet, når vi planter den, i tillegg til å vanne, sørger vi for at den vokser rett og tykk, den trenger også varmen fra solen for å utvikle seg godt på alle måter.

Noen ganger kan begynnelsen bety å ta en sport, sykle, lære å lage nye oppskrifter og så videre. Vær imidlertid forsiktig, hvis du velger å lære noe som ikke kan læres bare ved å se videoer på YouTube og det er det, trenger du instruktører eller lærere til den jobben, prøv å se etter en person som i det minste har den minste vilje til å ønske å forstå ønsket om å lære den ferdigheten, din indre motivasjon til å bli mer uavhengig fra det synspunktet, frykten din, for å støtte deg der du ikke helt klarer, å overvinne hindringen sammen. Ellers vil du også lide, du vil også bli fylt med frustrasjoner, nerver som du betalte for det kurset og instruktøren har ikke tid til deg, han har alltid andre, han prioriterer dem alltid mot deg, med alt det du også har betalt samme sum penger som de favoriserte.

Så vel som i skoleklasser, er det teorien om multiple intelligenser, ifølge hvilken det er 9 typer intelligens. Jeg vet ikke hvorfor noen lærere fortsatt mener at elevene deres må være gode i faget sitt. Hvis han velger å ydmyke ham offentlig foran klassen for hvor lite matematikk han kan, så ville det være rettferdig for ham, etter den timen, å finansiere ham, å gi ham penger til å gå til terapiøkter, for å helbrede fra frykten hans av svikt, angst som fører til neseblod, kvalme, svimmelhet, søvn og hjerterytmeforstyrrelser. Hvis han ikke er god i matte, er det absolutt ikke noe problem, kanskje han er mer uttrykksfull, bedre i maling, perkusjon, språk, sport, andre fag. Det ville på ingen måte være rettferdig å merke ham at han ikke kan gjøre noe, at han ikke ville vite og ikke ville forstå uansett, at ingenting kan gjøres for ham og med ham, at ingenting vil utgjøre noe i livet og alle slags scenarier som dette. Hver mann er unik, han har sine egne egenskaper som må øves, jobbes med, finpusses. Det er det foreldre og lærere som har denne utdaterte tankegangen om at hvis han ikke kan lære matematikk, så kan han ikke gjøre noe. Av nysgjerrighet føler de nyutdannede ved det matematiske fakultetet seg tilfredse etter å ha fullført det, hvor mange ender egentlig opp med å undervise i matematikk når veien til å bli det de ønsket er strødd med hindringer på hvert trinn, og til og med meritter og kunnskap ikke lenger betyr noe? Når han var ute av en liste med 10 kriterier, samsvarte han ikke med bare ett, ellers hadde han alle og ble aldri akseptert? Hvilken mening gir det å tvinge dem til å følge en vei som selv de som elsker matematikk ikke ville følge? La barn, elever, elever av alle slag velge sin egen vei, uansett hvor mye eller lite som passer dem! Ikke sett deg selv i andres sted og tro at du kjenner dem bedre, at du forstår hva de vil ha, hva de streber etter. Feil gjort på egen hånd er mye lettere å rette enn de som er gjort fordi andre rådet deg til å gjøre en feil.

Det avhenger, hvis han er et mer føyelig barn, vil han akseptere situasjonen og prøve å takle den, selv om han vil være deprimert, ikke i fred med seg selv, full av sinne og samle skjulte frustrasjoner. Men hvis vi snakker om en natur som ikke adlyder, som ønsker å være selvstendig i sine egne beslutninger og preferanser, så risikerer vi å nå en økende andel skolefrafall. Han ville vurdere at hvorfor gå på den kompis-info-klassen, når han uansett ikke er å finne i noe som diskuteres der, ingenting gjelder ham og ikke passer ham. Derfor anbefales det at foreldre forstår barna sine og støtter dem i alle viktige stadier av livet.

Selv om jeg fokuserte på mindre hyggelige aspekter, er de en del av virkeligheten i hver begynnelse, tross alt er begynnelsen den mest kompliserte. Underveis blir ting enklere, mer flytende, og alt blir en opplevelse mye mer verdig å leves, oppleves og føles på. Selvfølgelig har menneskene som møter på alle stadier av enhver ung persons liv sine fordeler.

Så la oss takke foreldrene våre som støttet oss så mye de kunne, opp til en viss alder ga de oss muligheter, klær, tilbehør, dingser og alt det der, de matet oss, både med mat og og med positive følelser, som de ga oss en pille, at de bandasjerte sårene våre etter hvert fall, at de lettet depresjonen vår når vi trodde den var ubrukelig, at de hadde tålmodighet til å studere oss, analysere oss og fortelle oss hva som ville passe oss bedre i de fleste situasjoner, at de gikk oss gjennom parker, til kunstgallerier, gelateriaer og konditorier, at de dyrket noen smaker innen musikk og kunst, at de ga oss første instruksjoner, livets første bruksanvisning.

Vi takker også pedagogene, lærerne og professorene, for de tilbrakte også en god del av tiden med oss, og de har kanskje opplevd det vi opplevde, følelsene på eksamen var ikke bare våre, de var også deres. Vi setter pris på alle gode tanker, hver gang de lot oss forlate timen hvis vi ikke følte oss bra, når de korrigerte oss, når de tvang oss til jeg vet ikke hvilken konkurranse, når de forklarte oss, når vi stavet, leste med dem, når de lærte oss nye ting, når de endret skjebner, når de ga mening til livene våre, når de hjalp oss å styre tiden vår bedre, å slutte å være så spredt som vi var.

Takk fra bunnen av våre hjerter til alle som hjalp oss med å utvikle oss, gå gjennom fordelaktige forandringer, tok oss under deres beskyttende vinger.

Fluturi albi şi roşii,

Şi pestriţi, frumoşi,

Eu îi prind în plasă,

Când mama mă lasă.

Eu îi prind din zbor,

Însă nu-i omor;

Ci mă uit la ei,

Că sunt mititei,

Şi frumoşi, şi-mi plac,

Dar eu nu le fac

Nici un rău, deloc.

Şi dacă mă joc

Cu vreunul, ştiu

Binişor să-l ţiu

Şi pe toţi, din plasă,

Îi ajut să iasă,

Şi să plece-n zbor

După voia lor.

Die Schmetterlinge

Weiße und rote Schmetterlinge,

Und bunt, schön,

Ich fange sie im Netz,

Wenn meine Mutter mich verlässt.

Ich fange sie im Flug,

Aber ich töte sie nicht;

Aber ich schaue sie an,

Dass sie winzig sind,

Und schön, und ich mag sie,

Aber ich mache sie nicht

Kein Schaden, überhaupt nicht.

Und wenn ich spiele

Bei einigen weiß ich

Schön, ihn zu haben

Und jeder, aus dem Netz,

Ich helfe ihnen

Und fliege

Nach ihrem Willen.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Campionato degli starnuti

Signore e signori, oggi siamo gli organizzatori di un evento spettacolare, ci siamo incontrati tutti a Ulan Bator, la città più bella della Mongolia, che quest'anno ha deciso di ospitare un campionato un po' fuori dal comune, all'insegna dello starnuto internazionale campionato. Concorrenti da tutto il mondo si sono riuniti per dimostrare che possono, che hanno talento e sanno come usarlo. Senza ulteriori indugi, cominciamo!

Il concorrente n. 1 si prepara a starnutire, inspira-espira, inspira-espira e starnutisce! Mamulica... sì, che starnuto, si è sentito a metà stadio. Bravo!

La concorrente numero 2 ha annusato il pepe dalla saliera con il tappo dorato, le lacrime le scorrevano lungo il naso, ho la sensazione che sarà qualcosa di estremamente melodioso. E starnutisci...! Starnutiva così forte che non potevi nemmeno sentirlo... anche i gatti starnutiscono più forte... devo ancora esercitarmi...

Anche il concorrente numero 3 è un tuffatore professionista, e sa quanto tempo trattenere il respiro per starnutire perfettamente. Ci prepariamo ad ascoltarlo. Si svolge. E questo è uno starnuto geniale. Molto bene! Si sentiva anche nelle vicine pianure della Mongolia...

Il concorrente n. 4 afferma di avere starnuti nel sangue. Da bambino starnutiva a causa dell'ambrosia e degli alberi da frutto, e col tempo divenne un esperto. Adesso starnutisce anche lui. Che starnuto anche questa volta...è stato rilevato da un satellite che fornisce internet sul pianeta Terra.

Stiamo già facendo progressi!

Il concorso numero 5 ha studi specializzati in una cosa del genere. Si è esercitata anche da sola starnutendo in occasione di matrimoni, feste all'aperto, compleanni, Capodanno con gli amici e così via... Inizia, si prepara, starnutisce... perfetto 10! Questa volta è stato ricevuto da un satellite della Luna. La storia astrofisica di Morgan Freeman con le molecole di ossigeno che impediscono la propagazione dei suoni nell'Universo non ha molto senso nel caso di questa competizione.

I seguenti concorrenti sono riusciti a impressionarci ancora di più per l'intensità dei suoni prodotti. C'erano persone che starnutivano così forte che il suono veniva ricevuto anche dai satelliti di Venere e Mercurio. Tali professionisti potrebbero accontentarci solo una volta nella vita con il risultato del loro duro lavoro.

Su 1000 partecipanti ascoltati e valutati, solo uno ha vinto il primo premio, vale a dire sia una casa sul lago alle Maldive che un epilatore all'avanguardia. Il vincitore è norvegese di origine e fonte di ispirazione per tutti coloro che intendono partecipare e allenarsi per un campionato del genere! Congratulazioni!

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pourquoi j'existerais.

Pour traîner dans un monde sans toi,

sans espoir et sans regret.

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi pour qui j'existerais.

Des passantes endormies dans mes bras

que je n'aimerais jamais.

Et si tu n'existais pas,

je ne serais qu'un point de plus

dans ce monde qui vient et qui va,

je me sentirais perdu.

J'aurais besoin de toi.

Et si tu n'existais pas,

dis-moi comment j'existerais.

Je pourrais faire semblant d'être moi,

mais je ne serais pas vrai.

Et si tu n'existais pas,

je crois que je l'aurais trouvé,

le secret de la vie, le pourquoi

simplement pour te créer,

et pour te regarder.

Et si tu n'existais pas

Dis-moi pourquoi j'existerais

Pour traîner dans un monde sans toi

Sans espoir et sans regret

Et si tu n'existais pas,

j'essaierais d'inventer l'amour

comme un peintre qui voit sous ses doigts

naître les couleurs du jour,

et qui n'en revient pas.

E se você não existisse

E se você não existisse

e porque eu existiria...

para vaguear em um mundo sem você,

sem esperanças e sem saudades.

E se você não existisse,

eu tentaria inventar o amor,

como um pintor que vê sob seus dedos

nascerem as cores do dia

e que continua maravilhado...

E se você não existisse,

e para quem eu existiria...

Outras dormiriam em meus braços

que eu não amaria jamais.

E se você não existisse

eu não seria mais que um ponto entre outros

Neste mundo que vem e vai

eu me sentiria perdido,

eu precisaria de você...

E se você não existisse,

diga-me como eu existiria...

Eu poderia fingir ser eu,

mas eu não seria verdadeiro.

E se você não existisse,

eu acho que eu precisaria encontrar

o segredo da vida, o porquê,

apenas para te criar...

e para te olhar...

E se você não existisse, diga-me porque eu existiria...

para vaguear em um mundo sem você, sem esperanças e sem saudades.

E se você não existisse, eu tentaria inventar o amor...

como um pintor que vê sob seus dedos nascerem as cores do dia...

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Solo una palabra

dicho al azar

implacable

Me derriba.

el corazón cree

El pensamiento lo mide,

El silencio se fue

Para siempre.

Desafortunadamente, esa es mi naturaleza,

Pero siempre en mi mente digo esto:

"¡No te enojes!"

no te enojes no te enojes

Las palabras pueden ser engañosas.

no te enojes no te enojes

Que ningún enfado es bueno.

Quizás sin querer a veces te golpean

En una palabra, no es apropiado.

no te enojes no te enojes

Vamos, sonríe y escucha mis consejos.

Solo una palabra

Me trae pensamientos pesados

Y solo con ellos

Me rodea.

son celos

Viene como una carga

Y una pesadilla indescriptible

La noche en el sueño desciende.

Desafortunadamente, esa es mi naturaleza,

Pero siempre en mi mente digo esto:

"¡No te enojes!"

no te enojes no te enojes

Las palabras pueden ser engañosas.

no te enojes no te enojes

Que ningún enfado es bueno.

Quizás sin querer a veces te golpean

En una palabra, no es apropiado.

no te enojes no te enojes

Vamos, sonríe y escucha los consejos.

Y lo sabrás

Decirte

de todos modos,

todos quien

¡No te enojes!

no te enojes no te enojes

Las palabras pueden ser engañosas.

no te enojes no te enojes

Que ningún enfado es bueno.

¡No te enojes!

Făcând o plimbare, cu multă vreme în urmă,

Vezi pietoni liniștiți, semaforul îi stresează,

Precaut ei traversează,

Pe bancă, în parc, cu nasul în ziar, ei noutăți iar scurmă,

Se duc la piață, apoi la teatru,

Deja este ora patru,

Încă nu sesizează nimic,

Ceva ca un purice, dar care merge mult mai ritmic,

Merg și la prieteni, se simt bine, râd, glumesc,

Mai trece o oră și chiar ațipesc,

Au adormit toți în aceeași sufragerie,

Înghesuită, cu ușa tot găurită (să treacă pisica), își cer scuze că au dormit toți ca în colivie,

Pleacă acasă, timpul zboară,

Ce urmează ne înfioară,

Prietenii, prietenilor care au cumpărat din piață scriu revoltați,

Nu i-am mai văzut atât de enervați,

"Mai investiți și voi în ce fel de șampon doriți,

Orice, doar să vreți să-l folosiți,

Ne-ați umplut de păduchi 

Ne-ați dezamăgit, noi nu am face în veci așa ceva,

Să vă fie rușine,

Vă mustră prietenii voștri care vă trimit doar urări de bine"

Da, bine...zi făină, nu am nimic,

Sigur e totul doar la nivel psihic,

Au citit prea mult din ziare,

Nu aveam de unde să luăm, în Portugalia doar am fost stagiare,

Fă, nu auzi fă, cum te simți?

N-am nimic, dar să ne facem totuși un test,

Nu pot să cred, fată, uită-te și tu???!!

Da fată, ce?...nu pot să mă uit la păr, că tu..

Ce fată?

Mai ia niște vată,

Încerc să îi prind, să îi arunc pe geam,

Dar nu reușesc să capturez măcar unul din neam,

Fată, am putea încerca o metodă mai diferită,

Dar, care știu că totuși merită,

Ne decolorăm părul, ne alegem cea mai deschisă nuanță de blond norvegian,

După, îl vopsim în ce culoare vrem,

Păduchii nici nu vor apuca să își dea seama ce se întâmplă,

Că noi suntem harnice, vopsim fiecare firicel și de la tâmplă,

Da fata mea, ce m-aș face fără ideile tale, păduchii vor arde, se vor asfixia, noi nu trebuie să facem nimic, doar să avem grijă, să ne descâlcim riguros, să ne asigurăm că scăpăm de orice vizitatori nepoftiți, pe undeva, prin păr, rătăciți,

Da fată, exact, eu ce îți ziceam?

Nu știu, la un film între timp mă uitam...

După multe secole vedem rezultatul...

Care, nici nu ar fi putut să fie altul...

Fată, s-a prins foarte bine culoarea de firul de păr, estetic sunt mulțumită,

Acum mă pieptăn, să văd ce au pățit acei gândaci,

Da, acum sunt albaștri, verzi, au fost vopsiți și ei, ce să mai faci?

Față, nu mai avem păduchi, am scăpat, mergem să sărbătorim la crâșmă, cu o limonadă,

Sper să nu mai pățim ca în Portugalia, la acea terasă din ogradă.

(De acolo s-ar crede că și-ar fi achiziționat și acei păduchi...)

Bunu beklemiyorduk

Uzun zaman önce yürüyüşe çıkmıştım.

Huzurlu yayaları görün, trafik ışıkları onları vurguluyor,

Dikkatli bir şekilde karşıya geçerler.

Bankta, parkta, burnunuz gazetede, tekrar tekrar haber veriyorlar,

Markete gidiyorlar, sonra tiyatroya,

Hala hiçbir şeyin farkına varmadım,

Pire gibi bir şey ama bu çok daha ritmik gidiyor.

Ben de arkadaşlarıma gidiyorum, kendilerini iyi hissediyorlar, gülüyorlar, şakalaşıyorlar,

Bir saat daha geçiyor ve gerçekten uyuyorum

Hepsi aynı oturma odasında uyuyakaldılar.

Kapı hala açıkken (kedinin geçmesine izin verin) bir araya toplanmışlar, kafesteymiş gibi uyudukları için özür diliyorlar.

eve git zaman uçup gidiyor

Bundan sonrası bizi ürpertiyor,

Arkadaşlar marketten alan arkadaşlara öfkeyle yazıyorlar,

Onları daha önce hiç bu kadar kızgın görmemiştim.

"Ayrıca istediğiniz türde şampuana da yatırım yapın,

Herhangi bir şey, sadece onu kullanmak istiyorum,

Bizi bitlerle doldurdun

Bizi hayal kırıklığına uğrattın, asla böyle bir şey yapmayız.

Yazıklar olsun sana,

Size sadece iyi dilekler gönderen arkadaşlarınız sizi azarlıyor"

Evet... gün unu, hiçbir şeyim yok.

Tabii ki bunların hepsi sadece psikolojik düzeyde.

Çok fazla gazete okuyorlar

Gidecek hiçbir yerimiz yoktu, Portekiz'de sadece stajyerdim.

Duymuyor musun, nasıl hissediyorsun?

Hiçbir şeyim yok ama yine de bir test yapalım.

İnanamıyorum kızım, sana da bak???!!!

Evet kızım, ne?...Saçına bakamıyorum çünkü sen..

ne kızı

Biraz daha pamuk yünü al,

Onları yakalamaya, pencereden dışarı atmaya çalışıyorum.

Ama türünün tek bir örneğini bile yakalayamıyorum.

Kızım, farklı bir yöntem deneyebiliriz.

Ama yine de buna değer olduğunu kim bilebilir?

Saçlarımızı beyazlatıyoruz, Norveç sarısının en açık tonunu seçiyoruz,

Daha sonra istediğimiz renge boyuyoruz.

Bitler ne olup bittiğini anlamayacak bile.

Çalışkan olduğumuz için tapınaktaki her ipliği boyuyoruz.

Evet kızım, senin fikirlerin olmasaydı ne yapardım, bitler yanacak, boğulacaklar, hiçbir şey yapmamıza gerek yok, sadece dikkatli ol, titizlikle çöz, davetsiz ziyaretçilerden bir yerlerde kurtulduğumuzdan emin ol. saç, dolaşmak,

Evet kızım, tam olarak sana ne diyordum?

Bilmiyorum, bu arada film izliyordum...

Yüzyıllar sonra sonucunu görüyoruz...

Ki, başkası olamazdı...

Kızım, rengi çok güzel yapıştı saçlara, estetik olarak memnunum,

Şimdi o böceklere ne olduğunu görmek için saçımı tarıyorum.

Evet artık mavi oldular, yeşil oldular, onlar da boyandı, ne yapmalı?

Yüzümüz, bitimiz kalmadı, kaçtık, haydi meyhanede limonata içerek kutlayalım.

Umarım Portekiz'deki gibi bahçedeki terasta kalmayız.

(Bitlerin oradan bulaşacağını düşünürdünüz...)

Pe când musca motete

compunea la gazeta de perete,

auzit-a o curioasă poveste

de la vânzătoarea de bilete.

Cică-a fost odată ca niciodată,

pe când lupii rătăceau în haită

într-o țară mare, cu multe izvoare,

râuri și livezi în floare

un lup brumăriu și un ogar,

cu o minte…vai ! de cioflingar.

Așadar, copii, dacă în mod fericit,

fiecare locul și-a găsit,

povestea noastră poate începe

pe îndelete; păţaniile nemaiîntâlnite,

și nemaipomenite să-și depene.

Căci noi nu suntem de când cu soarele,

ci suntem de când cu minciunile.

și minciunile, uneori, sunt bune…

dar numai în a basmelor lume.

Când umbla prin păpădie,

musca cu baston și pălărie,

pe același drum ce cotea…

slăbănog şi şchiop mergea

de cu zori şi până–n seară

un lup solitar care abia se târa !

Drum lung străbătut-a lupul pocit,

plecat de la sat, spre oraşul râvnit.

Acolo toate dobitoacele alergau

în sus și-n jos mergeau

cu chef de râs şi de joc

în căutare de fericire ș-un sac de noroc.

Toate doreau să-și găsească un loc

comod, într-un astfel de „mitoc”.

Căci visul lor, era acel vis jivinesc

în care poamele și noaptea strălucesc.

Citiseră undeva că orașul era sfânt

și țâșnea din nori și pământ

lapte, ambrozie, miere,

vorbe dulci de mângâiere,

dorinţele jivinelor văzute,

cât și a celor nevăzute.

Și lupul ori de câte ori citea,

de bucurie în sus sărea :

Ce comedie! curată nebunie…

Stă pământul şi ne-mbie

cu hrană şi apă vie.

Nici mie nu-mi vine a crede

această fantezie aşternută pe hârtie.

Răsturnat cu ceafa-n sus,

dormea lupul, dormea ​dus.

Căci mergând în jos, alergând în sus

s-a rătăcit și urme de oraș nu-s.

El care, până la-ntâmplarea

cea cu „ mutarea”,

gustul ce-l poftea se și împlinea.

De toate vâna

și mânca, se înțelege,

cât nouăsprezece

îi tot fredona în pântec

foamea ca un cântec.

El de două nopţi în gură,

nu luase o-mbucătură.

Zilele-i erau amare

ca un copac fără floare.

Tot atunci, dintr-un frunziș,

uite-așa ieși pieziș

un ogar cam bun de gură,

plecat de pe bătătură.

–– Frate dragă, bun găsit !

Încotro, așa grăbit ?...

Și de ce te uiți așa ?

Parcă îmi ascunzi ceva ...

–– Ăăă... bâlbâind ca struna veche

ogarul, zise mai pe îndelete:

„La Mecca, la Mecca! plecat-am eu.”

„La Mecca!”...zicea el mereu.

Dar deodată, cum să-ţi zic,

nu s-ar fi întâmplat nimic

dacă pe cărarea cu iarbă deasă,

vântul să nu îl miroasă,

zorile să nu îl vază,

vru norocu-n drum să-mi iasă :

Legată de o tilincă,

am găsit chiar o turbincă !

M-am uitat la miază-noapte și la zi-amiază,

și nimeni nu ședea de pază.

Mi-am pus dar laba pe ea,

și acum este a mea.

–– Ca în basme românești.

ogarule, să trăiești !

Ai pus torba-n tărăboanţă ?

să o cari singur acasă…

–– Vai de mine, vai de mine !

astfel de turbincă mare,

mare cât un drob de sare

nici nu mai văzusem încă :

nu puteam s-o duc în cârcă.

Şi turbinca, ia aminte,

îndesată-i cu plăcinte !

Alivenci apetisante,

făcute cu unt și lapte,

copănele moi, pufoase

și pârjoale delicioase.

Ba și brânză, niște caș

Mămăligă, colţunaș

cu aromă amețitoare,

de popcorn tăvălit în sare

Desert de găluşte coapte

și-o cofa plină cu lapte,

sarmale în foi de viță,

și fondante cu alviță

toate numai bunătăți

merișoare în bucăți.

Sunt ogar ce-și știe locul,

acum mă găsi norocul

Lupu-i gata să leşine,

apoi zise pentru sine :

Ogarul... este câine măricel.

Ce-i altfel ? Tot ce idiot este de fel

Ce-i al tău e și al meu.

Ce-i al meu, e tot al meu !

–– Dar turbinca nu-i cu tine,

Eu cred c-ai ascuns-o bine !

Vai de mine şi de mine !

să nu mă faci de ruşine…

–– Fii pe pace ! N– am lăsat-o prea departe,

Iaca, doar un drumeag ne desparte !

Pân-la ea pasu-i uşor

un’- doi- trei într-un picior.

Pe cărarea care duce

până la vechea răscruce

cu teiul uscat, subţire

cu crenguțe ca de fire.

–– Aş merge… și eu ! zise lupul…

–– Să mergem ! zise ogarul.

Haide, vino, măi fârtate

ș-o-mpărţim pe jumătate !

–– Cum să nu ! Lupul, zvârli la-ntâmplare

rufele întinse la soare,

și s-ar duce s-ar tot duce

turbinca doar s-o apuce.

Dar uite, nu-i ştie locul

iar ogarul, arză-l focul !

sta ca un marinar la pupă

privindu-l ca printr-o lupă.

Au tot mers și-au mers pe cale

Pân-ce noaptea se prăvale,

pân-ce-n vîrfuri de nuiele

veniră vreo șapte stele

Oh ! dar când îi fu dat să vadă

lupului râvnita pradă,

deveni mare pohoț

deprins la aşa negoț.

–– Stai ! o să le-mpart eu,

am și eu cuvântul meu

Ce rost are

să o cărăm în spinare ?

Hai mai bine, colea-n drum,

și să o împărţim acum !

Iar cât timp eu parte fac,

stai de pază sub copac !

Tu te uită... nu cumva

să se-arate careva,

să ne tulbure încât

c-o să ne lungim de gât !

Ogarul, un gură cască,

nu-i copil să nu-l cunoască,

Cum căsca ochii la el

şi îl auzi astfel,

zise : da! uite aici,

să facem aşa cum zici !

Că eu gândind, observând,

pe legea mea, nu mă vând !

Dar cuprins de somn în gene,

nici că nu clipea de lene.

Sub copacul uriaş,

doarmea ca un copilaş.

Slobod un purice pui,

ce umbla tehui, haihui

pe coada, pe coama lui

nu mai știu la care ceas,

îl pișcă direct de nas.

––Măi, dar mult am dormit,

ori pureci m-au ciupit ?...

Hei tu? n-ai sfârşit cu-mpărţeala

că burta mi-e alan-dala

şi după cum văd eu bine,

trecură trei ceasuri pline...

Lupul, modulându-și chiar în ton

vocea c-un diapason,

trecu iute la atac

cu laba ţinând de sac :

–– Haide, vino! Te aşteaptă,

uite acilea, partea-ţi dreaptă !

–– Hm, desaga e... ce scofală ?

că din plină iaca-i goală

Din mai ditamai copanul,

mai rămase doar ciolanul.

Sarmalele ?.. Și dumnealor

au pierit cu frunza lor.

Din colţunaşi, cum să spui ?

Nicio fărămiţă nu-i.

Urdă-a mai rămas să zic,

mai puţin decât nimic.

Pentru tot ce a furat,

ogarul l-a întrebat :

–– Ce eşti lupule? Geambaş ?

că din sac tot îmi furaşi !

Bătu-te-ar oarba, băiete !

mâncași totul pe-ndelete...

Tu cu plinul,

eu cu golul ?
Din tot soiul de bucate,

tu chiar le mâncași pe toate !

Asta e -mpărțeală bună ?

Sunt flămând, mă uit la Lună…

Însă lupul sus susține,

că-a-mpărțit foarte bine:

Cum erau aşezate ?

Unele erau stricate

Numeri drept, dar iese strâmb.

Pui fasole, culegi porumb.

Cine doarme, nu mănâncă ce gândeşte,

el mănâncă ce găseşte.

–– Să mă bată Dumnezeu

de-oi fi luat mai mult eu.

E vina unui arici,

care a venit aici.

Ariciul e vinovat,

eu așa am constatat

el pe mine m-a furat.

Vrând cu el chiar să mă pui

el mă-nțepă cu un cui

Iar când l-am încălecat

desaga mi-a apucat...

Dar nu trebui să mă cerți,

că mă înțepă în țepi !

Când mi-am revenit niţel

Ţac–pac, m-am dus după el.

Și fugi ! fugi ! coboară urci!

El a luat-o către turci….

–– Jură-mi că a fost arici !

Jură-te aici !

–– Dar nu am în faţa mea

nimic să mă pot jura !

- Destul!

Destul.

Găsesc eu, p-aici, ceva !

unde să te poţi jura.

Și fără zăbavă găsi în răsură

o fântână…Uite! Coboară și te jură!

–– Nu-i departe colea-n vale,

tocma-n potecile tale;

Ciutură cu turla subțire

curată ca o mănăstire.

Lupul, e acuma gândui şi norocul.

De părere bună nu-l încăpea locul:

Fii în pace !

Nimica nu îmi va face,

Multe în zilele mele

le-am trecut eu prin măsele!

Te-nşeli lupule, el zise,

Mie-mi pare că-mi spui vise,

dar vei vedea tu acuma

cum ţi se termină gluma,

Hoţ și încăpățânat,

prefăcându-se îngenuncheat,

lupul repede se duce

dar abia a dat s-apuce

laba pe cruce să pună

şi abia un ,, eu mă...” să spună

când s-a văzut îndată
prins în cursă şi deodată
se zbatu în sus şi-n jos,

dar nu-i mai e de folos.

Atunci gura îşi deschise

şi către ogar el zise :
–– Am păţit-o ! Iacă, mor !
Zbiera el tânguitor.

–– Hei, lupule, ce e asta ?!

Vezi cum te-a lovit năpasta ?!….

Ţi-a mers bine când ţi-a mers,

dar acum singur te-ai șters.

Gândeai că hoţul e sfânt,

ușor ca un pui de vânt

Trăieşte lupule la Paşti

De-acuş doar iarbă o să paşti.

––Stai frate, nu mă răpune,

la pedeapsă nu mă pune

că eu vinovat nu sunt,

Ascultă de-al meu cuvânt !

Auzind acestea îl luă de coadă,

și după picior frumos mi-o înnoadă,

Și precum un paznic strâns îl ţine,

pentru că norocul doar odată vine.

C-are el o vorbă sfântă

care foarte îl încântă :

Să te-ntorci acasă cu desaga golă

este mare și neiertată greșeală.

Morala;

Omul, răul ce şi-l face,

nimenea nu i-l desface.

6. Nebunele din Lazaret

— Pufi, aici!

Pufi era câinele pe care pădurea i-l dăruise. Într-o zi se avântase dincolo de râu, lăsându-se furată de farmecul serii care arunca umbre lungi printre copacii desfrunziți. La început își impusese să urmeze o singură cărare, dar, mai apoi, atrasă de scene în care copacii zdrențuiți de vreme păreau personajele unei piese antice de teatru, începuse să schimbe cărările, pierzându-le socoteala. Se trezise că umbrele copacilor dispărură, semn că soarele se apropiase de apus. A fost suficient să facă o piruetă pentru ca toate cărările să arate la fel. Făcuse încrezătoare câțiva pași spre locul în care i se păruse că până nu de mult se întinseseră umbrele indicându-i apusul, dar îndoiala îi strecurase fiori reci pe spate. Se așezase neputincioasă pe buturuga unui pom și închisese ochii încercând să-și recâștige stăpânirea de sine. Apoi un foșnet al frunzelor aflate la picioarele ei o făcu să sară speriată în picioare. Un câine, nu prea arătos, se tolănise cu burta în sus chiar lângă ea privind-o cu blândețe. Se aplecă și mângâie câinele pe burtă. Hotărâse să-l urmeze în speranța că o va duce în sat. După o oră de mers, acesta o scosese chiar la casa ei, ca și când acolo ar fi trăit toată viața.

Câinele se apropie de picioarele ei și se răsturnă pe spate așteptând mângâierile tinerei fete. După consumarea gesturilor tandre, intrate în obișnuință, gesturi care îi apropiaseră atât de mult, Iulia îl lăsă în cameră și ieși afară închizându-se într-o cămară din curte. După o jumătate de oră, ușa se deschise și o tânără, altă tânără, își făcu apariția în curte. O ființă, de aceeași statură ca a Iuliei, se apropie cu un mers legănat, nesigur, de casă. Părul era legat la spate sub o broboadă învechită de vreme, iar hainele păreau că aruncă asupra ei cel puțin încă zece ani de viață. Fața îi era palidă, încremenită etern într-un rictus ce disproporționa o încercare de zâmbet care de fapt nici nu mai putea fi recunoscut ca atare. Deschise zgomotos ușa camerei. Câinele se ridică și făcu câțiva pași spre ușă, dar se opri nedumerit. Își alungi trupul și un mârâit supărător se făcu ecoul stării de neliniște care îl cuprinsese. Apoi, mârâitul se transformă într-un lătrat care îndemna intrusa să se retragă în curte. Închise ușa în urma ei și mulțumită reveni la starea ei naturală, înlăturând și broboada de pe cap. Îl păcălise pe Pufi, deci deghizarea nu era rea. În caietul baronului era și portretul Iuliei pe care reușise cu succes să-l proiecteze pe propriul ei chip. Putea să-și pună în aplicare planul. Doar că ea va fi cea care va scrie povestea Iuliei, nebuna din Lazaret căsătorită cu un baron austriac. Iar rolul baronului va fi jucat de un doctor. La urma urmei, bărbații nu prea se deosebesc între ei când e vorba de femei. Apoi rememoră ziua când tiza sa, bolnava din salonul-debara, ajunsese în spital. Făcea acest lucru de parcă chiar ea fusese în pielea bolnavei. Se întâmplase cu doar o lună înainte de venirea lui Gabriel.

Atunci, în acea dimineață, o ploaie măruntă se strecura printre crengile arborilor ce străjuiau intrarea în ospiciu. Pe măsură ce zorii alungau întunericul, tabloul unei toamne umede se proiecta pe zidurile vechi îmbibate de urmele timpului. Numai în jurul porții se vedeau semnele unor reparații recente, făcute parcă anume ca să scoată mai mult în evidență paragina dimprejur. Boscheții din exterior se cocoțaseră pe ziduri aruncându-și amenințător crengile spre curtea interioară. Din loc în loc, mușcături adânci despicau linia care odinioară se întindea ca o cărare între meterezele destul de înalte. Dinspre șoseaua care se furișa doar la câțiva metri de ziduri se revărsa huruitul motoarelor care se opinteau să atace panta ce începea chiar în dreptul porții. Un val de apă și noroi se năpustea atunci spre intrare producând un zgomot asemănător rafalelor unor gloanțe ce se ciocneau de un zid de oțel. Dinspre fereastra mică ce dădea spre șosea, un om arunca priviri mânioase spre camioanele care nu încetau să transforme albul zidului într-un cenușiu deprimant. Ghemuită, lipită de un stâlp al peretelui, o ființă ascunsă de o pelerină primea cu stoicism aceste valuri de murdărie care odată ajunse pe trupul ei se prelingeau peste nailonul negru îmbogățind balta în care încălțările scofâlcite se scăldau. Din când în când, o umbră grăbită traversa șoseaua și se avânta spre poarta întredeschisă lăsând în urmă cuvinte de ocară la adresa vremii. Erau femei din sat angajate la ospiciu. Mai puțin nervoși, alți angajați coborau din mașini chiar lângă poartă, ferindu-și încălțările curate de bălți. Mașinile care îi lăsau la poartă fie se întorceau, fie își continuau drumul spre alte destinații în care oamenii își câștigau pâinea. Apoi, pe măsură ce timpul se scurgea, apăreau mașini care își îndreptau amenințător botul spre poarta închisă aruncând spre cabina portarului zgomotul nerăbdător al claxoanelor. În toate cazurile, puteai simți cu câtă grabă oamenii se străduiau să scape de colții umezelii care le sfârtecau parcă hainele înfigându-se adânc în carnea atât de iubitoare de căldură. Nimeni nu se sinchisea de mogâldeața condamnată să conviețuiască cu frigul dimineții într-o zi ploioasă ca aceasta, dar nici aceasta nu schițase vreun gest prin care să-și facă simțită prezența. Rezemată de perete, ușor încovoiată, părea o bucată desprinsă din zid ce sta gata să se prăvălească. Nu ar fi fost pentru prima oară când în fața ospiciului erau abandonați bolnavi de către familii ce nu mai doreau sau nu mai puteau să-și îngrijească rudele cu minți rătăcite. De regulă erau lăsați fără niciun act pentru a fi siguri că aceștia nu vor avea cale de întoarcere. Spre deosebire de aceștia, fata care aștepta resemnată la câțiva metri de poartă nu făcea niciun gest prin care să-și arate nebunia sau să atragă atenția părând mai degrabă că se ascunde de oameni. O mașină opri chiar lângă poarta de intrare și, fără să se sinchisească de ploaia ce continua să biciuiască pământul, o femeie coborî rotindu-și privirea de jur împrejur. Dar ochii ei erau îndreptați spre coroanele arborilor încă bogate în frunze ușor îngălbenite. Pentru asistenta șefă, fiecare zi de lucru începea cu câteva momente de relaxare petrecute în exterior, fie vară, fie iarnă. Simțea nevoia să-și încarce ființa cu aerul benefic al dimineții, iar seara, la plecare, obișnuia să meargă o bucată de vreme pe liziera pădurii spre sat, înainte de a se lăsa pradă grijilor care o așteptau în propriul cămin. Pădurea îi dădea puterea de a merge mai departe. Mogâldeața se dezlipi de zid atât cât zgomotul lipăitului prin apă să atragă atenția femeii. Privirile lor se întâlniră, fiecare transmițând spre celălalt propria-i trăire. Disperarea și mila, neputința și compasiunea, frica și curajul, deznădejdea și voința, ascunse în două suflete pe care soarta le-a aruncat pe drumuri atât de diferite, dar care se intersectau acum și aici. Se apropie de tânăra fată și încercă să-i ia mâna tremurândă între mâinile ei. Era un gest pe care îl încerca la primul contact cu orice bolnav. Prin cuprinderea mâinii în mâinile sale reușea mereu să producă o clipă de liniște și de siguranță de care un bolnav mintal are atâta nevoie. De fiecare dată, simțea că mâinile ei împreunate astfel cuprind sufletul unui nou născut. O amintire adâncă îi strecură, pentru a câta oară, lacrimi în ochi.

— Cum te cheamă?

Nu primi nici un răspuns.

— Ce s-a întâmplat? se auzi vocea portarului.

— Chemați un medic, vă rog.

Fata își retrase mâna dintre mâinile Doamnei și se ghemui din nou lângă zid. Asistenta șefă se depărtă făcându-i semn să o urmeze. Intrară pe poarta ospiciului, dar la vederea celor doi medici care se apropiau în fugă, începu să țipe din toate puterile.

— Nu! Nu vreau! Nu mai vreau!

Mâinile ei băteau aerul, în timp ce ochii alergau în orbite căutând cale de scăpare. O prinseră de brațe și atunci observară că tânăra avea ambele mâini bandajate. Trupul începu să-i tremure, saliva curgea necontrolat din gura întredeschisă care lăsa aerul să iasă șuierat din pieptul ce se zbătea nebunește să scape de o apăsare statornicită în mintea ei. Se smuci și o luă la fugă prin curte sub privirile amuzate ale pacientelor care se înghesuiseră la ferestrele saloanelor. Intră în fugă pe ușa primului salon unde un cor de voci o întâmpinară cu ostilitate. O pacientă se apropie de tânăra care se ghemuise într-un colț al camerei.

— Haide cu mine, scumpo!

Ieșiră amândouă afară și bătrâna o trase în debaraua lipită de salon.

— Să-mi spui tanti Crina! Ai auzit?

— Am auzit, tanti Crina.

— Bine, Iulia.

— De ce-mi spuneți Iulia?

— Aduci cu o asistentă pe care o cheamă Iulia.

Când doctorii intrară în debara, crizele reîncepură. Tanti Crina își luă bastonul și ieși în curte repetând cu convingere, fără să-i pese de ploaia care nu înceta să se reverse din norii întunecați ce se lăsaseră parcă pentru totdeauna pe valea Oltului:

— Nu pune mâna! Nu pune mâna!

Iulia se liniștise doar după ce medicii plecaseară lăsând-o singură cu asistenta șefă.

— Doamnă, se pare că veți avea propriul pacient, i se adresă unul dintre doctori în timp ce se depărta.

În debara se lăsă o liniște apăsătoare. Hainele ude căzură de pe corpul Iuliei sub privirile iscoditoare ale asistentei. Când îi desfăcu bandajul, pe unul din brațele ei apăru urma unei arsuri adânci sub formă de cruce.

Doctorul Gabriel intră grăbit în cabinetul asistentelor. Părea oarecum stânjenit, dar în același timp determinat să iasă din starea de victimă în care ultimele evenimente îl aruncaseră. Nu avea de gând să explice împrejurările care l-au transformat din nou în eroul zilei, ci mai degrabă să-și reia poziția în circuitul funcțional al spitalului. Mai ales dorea să o vadă pe Iulia. În cabinet era o singură asistentă care aranja medicamentele în plicuri. Un „bună ziua” mormăit al lui Gabriel fu răsplătit mai mult decât generos.

— Bună ziua, domnule doctor. Cum vă mai simțiți?

— Mulțumesc, acum sunt bine. M-am odihnit, pot să-mi văd de treabă.

— Nu vă grăbiți. Se pare că aveți o pacientă mai puțin. Tanti Crina și-a revenit, sau poate nici nu a fost paralizată. Acum este bine, bate iar curtea păzind turnul roșu. Se pare că nu este chiar atât de nebună pe cât arată. Oricum ne e tare dragă femeia asta. Să vă dea Dumnezeu sănătate că ați salvat-o.

— Și ea m-a salvat pe mine. Au mutat-o înapoi?

— Da. Se spune că vor să o trimită acasă. Dar casa ei este aici. Este la noi de zece ani. Tot atâția ani de când nimeni nu a întrebat de ea. Cum poți fi acasă printre oameni pentru care atâta vreme nici nu ai existat?

— Știți povestea ei? Vreau să spun, a povestit despre viața ei de dinainte?

— Nu cred că are o viață de dinainte, cum spuneți dumneavoastră. Cei mai mulți dintre pacienți trăiesc doar în prezent. Pacienții nu au amintiri, nu au viitor. Iar noi le știm doar ciudățeniile care îi cataloghează ca nebuni incurabili.

— Cum ar fi turnul?

În cameră intră Iulia cu tava de medicamente goală. Schimbă câteva cuvinte cu colega ei, după care se adresă doctorului Gabriel.

— Turnul este o oglindă.

— Ce fel de oglindă?

— Oglinda minții. Privim turnul și ne închipuim că dincolo de ziduri, chiar lângă noi, alte ființe își duc traiul. Sau poate suntem tot noi, dar în alte timpuri.

— Ai fost dincolo, Iulia?

Asistenta ieși din cabinet cu tava de medicamente lăsându-i singuri.

— Dar tu, Gabriel? Pot să-ți spun Gabriel când suntem singuri?

Gabriel schiță un zâmbet nu prea convingător.

— Desigur. Nu știu, dar vreau să merg. Cineva știe cum să pătrunzi în lumea de dincolo. O parte din lumea aceea face deja parte din mine.

— Lumea aceea te poate răni.

— De ce crezi asta?

— Întreab-o pe Iulia!

— Pe bolnava din debara?

— Da. Caut-o! S-ar putea să-ți placă.

— Curios să aveți același prenume.

— Da, curios. În plus se spune că semănăm ca două gemene.

— Aș vrea să o consult, dar până acum nu am reușit să dau de ea. Se pare că ceilalți doctori nu sunt interesați de starea ei. Iar eu am destul timp.

— Am să te ajut să o găsești, dar promite-mi un lucru.

— Orice.

— Să nu te îndrăgostești de ea.

Iulia știa deja că Gabriel se gândește la tizul ei altfel decât ca la o bolnavă. Dar oare nu asta urmărea? Scenariul din caiet trebuia respectat.

Ieșiră împreună din cabinet și se îndreptară spre debaraua de lângă salonul în fața căruia tanti Crina încerca să-și impună din nou autoritatea. Rând pe rând, fostele colege de salon se apropiau de bătrâna care stătea proțăpită în tocul ușii, lăsând vifornița să arunce valuri de zăpadă în holul micuț.

— Cine ești, drăguță? A, Vasile! Ai fost la Vasile. Diavolul se duce la Dumnezeu.

— Dumnezeu ți-a luat patul. Cum ai zis? Vii la noi. Popa te mușcă noaptea.

Tanti Crina nu făcea decât să ridice toiagul ei și să împungă fără milă trupurile încovoiate. Bolnavele se retrăgeau speriate.

— A venit nebuna.

— Nebuna s-a cununat cu diavolul.

— Spicele de grâu. Mi-ai adus spicele de grâu?

Tanti Crina se apropie de tânăra care tocmai i se adresase. Luă o mână de zăpadă și o presără pe capul fetei. Aceasta îngenunche în semn de mulțumire, apoi, cu mâna pe părul acoperit de alb, se retrase râzând.

— Am primit cununa din spicele de grâu!

Se lăsă purtată de farmecul unui vals ce-i cuprinsese auzul și picioarele ei se dezlănțuiră amețitor. Iulia se apropie și, luându-i mâinile, completă jumătatea lipsă a unui cuplu cuprins de febra plăcerii. Corpurile lor se întâlneau cu frenezia unui zbor al minții cuprinse de vraja fanteziei.

Pacientele se retraseră amuzate prin colțuri și, în hohote de râs, arătau spre perechea ce părea desprinsă din acest tablou rece, mut.

— Două nebune!

Bucuria înscrisă pe fața tinerei le molipsi pe femeile din salon care începură să se rotească amețitor. Câte una, apoi grupate în perechi, încercau să simtă cu întregul corp un ritm închipuit. Halatele se înfășurau în jurul trupurilor ieșite brusc din amorțeala indusă de trăirile interioare care le ținuseră până nu de mult prizoniere. Mâinile băteau aerul dând trupurilor convingerea de înălțare spre un cer divin proiectat în mințile tulburi. Pletele se balansau peste umerii dezgoliți biciuind din când în când fețele cuprinse de frenezia unei existențe născute din hăurile întunecate ale neputinței așternută prea multă vreme în trupurile lor. Din priviri, din piepturile răzvrătite în suflări neomenești, din gurile însemnate a repeta la nesfârșit aceleași obsesii atotstăpânitoare, toate cuprinse laolaltă în unicitatea spiritului fiecăreia dintre ele, se năștea o putere neînchipuită care le transforma în ființe greu de cuprins în limitele umanului. O puzderie de trăiri care se revărsau ca un fluviu de chemări și dorințe ale trupului. Iar mințile înfierbântate lăsau să se nască gânduri din cele mai neașteptate preluate cu convingere în propoziții scurte, poruncitoare. Șase feluri diferite de nebunie se transformaseră brusc într-o singură nebunie colectivă în care creierele se sincronizau perfect. Iulia se desprinse de tânără și se lipi de Gabriel. Spectacolul neașteptat la care erau martori le depășise capacitatea de a avea vreo reacție. Practic nu știau dacă trebuiau să intervină sau să lase lucrurile să se liniștească de la sine. Priveau neputincioși desfășurarea de forță ale celor șase paciente care brusc își recăpătaseră atât mobilitatea cât și capacitatea graiului.

— Dansează nebunele!

— Să danseze nebunele!

— Dansul nebunelor!

— Nebună e lumea din lumea întreagă!

— Dumnezeu e nebunul luminii din noi!

— Mă cunun cu Isus pe cruce!

Mica clădire începu să tremure sub ropotul pașilor. Urechile nu mai făceau față țipetelor care inundau cu putere curtea. Din clipă în clipă un medic sau ofițerul de serviciu putea să apară, iar corecția aplicată bolnavelor putea fi extrem de dură. Gabriel se repezi în mijlocul cercului ce tocmai se formase în jurul mesei și, gesticulând cu mâinile, începu să cânte în timp ce trupul se unduia liniștitor. Mișcările dezlânate ale pacientelor pierdură din intensitate, țipetele se răriră, fiecare femeie încercând să preia vorbele doctorului. Trupurile obosite se sprijiniră de paturi, răsuflările sacadate înlocuiră zgomotul asurzitor. Iulia interveni și ea apropiindu-se de fiecare bolnavă și conducând-o spre patul ei. Femeile resimțiră brusc frigul iernii și acceptară să-și afunde trupurile sub păturile groase. Doar răsuflarea și privirea fiecăreia mai trăda starea de euforie care până de curând le transformaseră în ființe ce depășeau nivelul de exprimare și trăire a multor oameni absolut normali. Gabriel se opri din propria nebunie, cântecul său fiind repede înghițit de obișnuitele vorbe aruncate cu patos de fiecare pacient în parte.

— Azi am vorbit cu Christos. Mi-a spus că vine potopul.

— Doamne oprește focul, cruță-mi copilul.

— Vino la mine, copilă. Vino să-ți tai limba.

— Spurcato!

— Știi unde este Arca lui Noe? Lasă-mă să urc în arcă. Eu sunt peștele credinței.

Gânduri ferecate în lumi personale din care lăsau să țâșnească spre alte lumi doar frânturi seci, amenințătoare. Lumile lor deveneau tot mai închise pentru orice stimul care ar fi putut să le perturbe propria gândire, să le strice echilibrul propriu.

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Sneezing championship

Ladies and gentlemen, today we are the organizers of a spectacular event, we all met in Ulaanbaatar, the most beautiful city of Mongolia, which has decided to host a championship a little bit out of the ordinary this year, it's about about the international sneeze championship. Competitors from all over the world gathered to show that they can, that they have got talent and know how to use it. Without further ado, let's get started!

Contestant #1 prepares to sneeze, does the inhale-exhale, inhale-exhale exercises, and sneezes! What a sneeze! It was heard halfway through the stadium. Well done!

Contestant number 2 took a sniff of pepper from the gold-capped salt shaker, tears streaming down her nose, I've got a forefeeling that it's going to be something extremely tuneful. And he sneezes...! He sneezed so hard, you couldn't even hear it... even cats sneeze harder... needs a bit more exercise...

Contestant number 3 is also a professional diver, and knows how long to hold his breath to sneeze perfectly. We are preparing to listen to him. It is at full swing. And this is a brilliant sneeze. Very good! You could hear it even in the neighboring plains of Mongolia...

Contestant #4 claims sneezes run in his blood. As a small child he used to sneeze from ragweed and fruit trees, and throughout the years he has turned into an expert. Now it is his turn to sneeze, too. What a sneeze this time, too...it has been detected by a satellite that provides internet on planet Earth.

We are already making progress!

Competition number 5 has specialized studies in such a thing. She also practiced on her own by sneezing at weddings, outdoor parties, birthdays, New Years with friends and so on... She is preparing and sneezing...a perfect score! This time, it has been received by a satellite from the moon. Morgan Freeman's astrophysical story about oxygen molecules preventing the propagation of sounds through the Universe doesn't really make sense in the case of this competition.

The following competitors managed to impress us even more with the loudness of the produced sounds. There were people who sneezed so loudly that the sound was also received by the satellites of Venus and Mercury. Such professionals could delight us only once in a lifetime with the result of their strenuous work.

Out of 1000 contestants listened to and assessed, only one won the top prize, namely, both a lake house in the Maldives and a state-of-the-art hair trimmer. The winner is Norwegian by origin and a source of inspiration for all those planning to participate and train for such a championship! Congratulations!

E liniște în toată casa. Din când în când, în sobă, se aude trosnind, parcă blestemând, câte-un buștean înghițit de flăcări jucăușe  și nepăsătoare... Mâța își toarce domol visul șoricesc la picioarele mele, mulțămită că i-am permis să-și lăfăie lenea pe cuvertura de macat a patului. Un ceas ticăie sacadat anunțându-și timpul, în timp ce la ferestre, viforul nebun își urlă din toți rărunchii neputința de a intra în casă și de a rupe această liniște înaltă și sacră de biserică...

Într-un colț de odaie, sub o icoană veche înnegrită de timp, arde palid o cădelniță... chipul sfântului nu se mai vede, s-a pierdut de mult, i-a rămas doar haloul... Pe o policioară stă deschis ceaslovul arătându-și zadărnicia în chirilicele lui slavone... nimeni nu-i mai știe astăzi cuvântul, poate doar bunicul, iar literele-i strâmbe stau martor tăcut în fața timpului.

În rola sobei, se coace încet o pâne... iar pe plită vreo două gutui umplu cu miros proaspăt toate odăile casei, împletindu-și fuiorul cu cel al busuiocului uscat de la capul icoanei. Este seară și faldurile nopții vor să-și coboare din clipă-n clipă cortina de catifea zdrențuită din loc în loc de mici diamante scânteietoare. Frigul de-afară învins de căldura din casă, își scârțâia în zadar nevolnicia sub pași fantomatici.

Deodată, bunicul intră zgomotos în odaie, parcă împins de la spate de necruțătorul vifor, frângând în cioburi tăioase liniștea casei, boncăluind greu, scuturându-se de omătul nins de pe umeri și trosnind brațul de lemne grele în fața gurei flămânde a sobei: Brrr, da' frig îi...

Mă zgâiam la el, la mâinile lui cu degete fine, prelungi, cu pielea subțire, creponată de riduri fine, pătată din loc în loc de pistrui mari, așa după cum sunt caisele vara... Stătea pe un scăuieș în fața sobei, stârnind focul cu vătraiul, agitându-l și vrăjindu-l, iar în mintea mea de copil, parcă și auzeam în șoapte divine, incantațiile cu care bunicul blagoslovea focul... Bre, da' stai locului!, îi zicea el vreunui buștean mai nărăvaș care nu vroia nici în ruptul capului să-și găsească patul de moarte în cenușă.

Și-apoi, liniștea se așternea din nou, fiecare rămânând cu gândurile lui, toată suflarea cădea iarăși în acea dulce amorțeală, părea  că însuși timpul se împiedica din curgerea lui eternă, oferindu-mi o clipă, un crâmpei de semi-întuneric în care un nepot și un bunic își scriau, în gând, veșnicia unul altuia...

Mai pot spune doar că astăzi, deși soba s-a stins, mâța nu-și mai toarce demult visul, iar macatul patului stă neatins și rece, focul acela pentru mine nu s-a stins niciodată, fiindcă a încăput și a rămas pentru totdeauna în adâncul inimii mele de copil și arde încă tăcut, cu aceeași flacără jucăușă, vegheat de mâinile calde ale bunicului meu.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Motorcykeltur

Den dag då Cecilia fick sin A-licens har hennes liv tagit en intressant vändning. Hon hade det också för kategorierna B och C, men för A är det verkligen en ny upplevelse för henne. Provet var påfrestande, särskilt den på rutten, men ansträngningen belönades med friheten att fisa var hon ville, när som helst, när som helst på dygnet. Det enda hindret för hennes frihet är det faktum att motorcykeln inte har något krok. Varför skulle Cecilia behöva en anknytning? Bra fråga...tja, jag vet inte, kanske att bära henne shopping från marknaden, att gå sin son på fälten för att titta på fälten, för att njuta av bilden av ängarna prickade med maskrosor och många andra idylliska landskap , för att hämta sin madrass från Jysk och lägga den (en del av den i bilagan). Missförstå henne inte, Cecilia är en praktisk person, hon ser fästet som en förlängning av motorcykeln, som om hon körde bilen och det fanns ett baksäte, att det för tillfället känns som en bil med bara två. Cecilia ser saker i perspektiv och åker motorcykel till närmaste bilservice.

Hon pratar med experterna där, de visar henne alternativen, priset för varje fästmodell. Cecilia sitter och tittar över listan med fästmodeller. Med en viktning av alla priser väljer hon det fäste som tycktes henne vara billigast. Mannen frågar henne om hon är säker på att det är den hon vill ha, att flera kunder klagade efter att ha köpt den, att den måste lossas helt från motorcykeln, att de inte kunde lita på att den skulle bära människor, föremål, att det bara var bråkade mycket (så mycket om ingenting), att de ångrade att de köpte det, att de var tvungna att gå till tjänsten flera gånger, som vanligt, och så vidare. Cecilia, fast övertygad om att det var den hon ville ha, sa att hon hade bestämt sig och ingenting och ingen kunde ändra hennes preferens. Ägaren till bilservicen höll med henne och beställde en modell som liknade fästet, men som var av högre kvalitet. Den fick vänta tills den var hennes, för den kom från Holland. Cecilia hade ingen brådska, hon var superglad över att hennes motorcykel skulle ha ett fäste ändå. Som tur var var hon väldigt pigg, hon behövde inga fler vitaminer, hon sov inte på nätterna heller, av för mycket extas att kanske biltjänstens ägare ringer henne för att komma och hämta sin attaché.

En månad senare får hon ett mejl från biltjänsten om att delen är klar och kan följa med motorcykeln för att fixa den i sidorna. Cecilia kom med några mörka ringar, för länge hade hon hoppats på att vara redo på kortast möjliga tid. Han skulle gå in på majsfältet tre gånger. Men det är okej, han led ingenting, han kom säkert till biltjänsten. Männen där passade den åt honom, den passade bra, den vinglade inte, det fanns inget att misstänka. Åtminstone trodde Cecilia det vid första anblicken. Men han åkte inte ens motorcykel med fäste för att se hur själva upplevelsen känns. Han startade motorcykeln för att åka hem. På vägen hem kände hon att fästet var lite svårt att bära, att motorcykeln blev svårare att hantera på grund av det, speciellt när hon skulle svänga, vänster, höger, var hon behövde. Hon låter dock inte detta avskräcka henne, hon går hela tiden med attachén, tills en ganska tragisk händelse får henne att ändra uppfattning.

En varm augustikväll gick han och handlade på stormarknaden i området. Efter att ha fått allt han behövde för att göra lasagnen lade han påsen med de köpta produkterna i bilagan. Hon lämnade butiksparkeringen, när hon gick på en gropig väg, eftersom hon bor i utkanten och det är så vägarna är, vid ett tillfälle kände hon något konstigt, som om förlängningen hon bar hade lossnat. Han hade inte alls fel. Attachén anlände till majsfältet, alla hennes produkter fanns på slätten. Hur kan hon fortfarande förbereda Dr. Oetkers lasagne under dessa förhållanden? Cecilia blev förstummad, hon tänkte att det i stället för väskan lika gärna kunde ha varit en person. Hon gillade inte konsekvenserna av sin hänsynslösa lust, så hon annonserade i lokalpressen, sålde attachén till ett orimligt pris och köpte en färdig lasagne för pengarna.