Poem

Joi-Se înalţă doruri lipsite de noi,

Cu valuri de vise nu le--am povestit

Căci dacă le vei ştii vei deveni trist.

Că am iubt,şi iubesc mii de flori,

Cât şi nori ,apoi în zare văd acei ochi

Ce-s atât de vii ,de-ar ieşi şi iubirea din ei

El? Şi-ar face la mine-n suflet loc dar e atât de gri şi atat de gol..

Lacrimile îngerilor pe care  i-am pierdut, s-au războit  în trecut.  Acum doar picură intens și zgmotos, tare dor mi de acele momente ce râdeam fără rost. #AA

Total neschimbat te voi găsi.  

Nu sunt vreo aventură. 

Dacă chiar crezi asta

De ce ai fugit în glumă?

Eu a ta iubire nu ți-oi fi.

În mine am stins speranța.

Despre pisicile mele din curte.
Și prunele căzute pe jos juma crude.
Despre cât de mult iubesc diminețile
Simțind mirosul ceaiului preferat ce-mi mai umple nările.

Despre vița-de-vie înconjurată pe fier,
Și zilele ploioase pe eu care le aștept.
Făcând clătite punând nutella și gem.
Gândindu-mă la viața pe care mi-o doresc.

Despre pomul bătrân cioplit,
Gândindu-mă cât de mult a trait.
Stând iar acolo amintindu-mi cum am copilărit,
Văzând apusuri și prinzând un răsărit.

Am îngheţat în mine de atâtea ori acea amintire.

Am îngheţat în mine iubirea ce aveam să o ofer,

Am îngheţat în mine povestea ce m-a măcinat destul, 

Am îngheţat definitiv în mine tot, fără să mai simt

Am îngheţat din 2022 văzând fum apoi doar ceaţă.

Ziua de vot a fost plină de emoții.Comentarii pro și contra.

Toți oamenii atenți la știri .Cei doi candidați numai ei știu

prin ce au trecut.Bine câ s-a teminat cu bine.A fost ziua ,

singura zi când candidații au avut nevoie de noi votanții.

Își vor mai aminti de noi ,peste 4-5 ani .Dar trebuie să le

amintim noi ,că ei ne reprezintă pe noi și nevoile noastre.

Le dorim guvernanților să nu uite de unde au plecat ,să nu

li se urce puterea la cap .O vorbă bine spune :Azi ești ,mîine nu ești !

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Overraskelsene i den nye leiligheten

Etter å ha flyttet til den nye leiligheten, mer presist tatt med seg alle eiendelene sine, begynte Cecilia å oppdage flere og mer unaturlige ting. For eksempel flyttet han møbler og på et tidspunkt hørte han et knirk i veggen. Cecilia ble fascinert og banket litt på veggen med neglen, gipsen løsnet på et sekund og avslørte et vakkert hull i veggen. Så våre hardtarbeidende og dedikerte byggherrer dekker hullene med klar tape som de påfører kalk. Det ville være mildt sagt merkelig, vi bør også si at det er arbeid som bare gjøres av verdens øyne. I tilfelle jordskjelv eller noe, hva gjør vi med slike vegger? De faller på leietakerne før de kan rømme fra leiligheten.

Så ville han ta med seg klutene på badet, hva annet kunne han finne på badet, en dobbel Cheeseburger sandwich, glemt der i en måned, men i nesten perfekt stand. Det er ingen måte det er spiselig lenger, men det ser utrolig godt ut. Det er også emballasje fra cordon bleu, eplepai fra Hornbach, østerriksk skinke (den beste skinken for byggherrer), Martinel-pølser, det ser ut til at folk foretrekker tysk kvalitet i maten de spiser, det er bare en observasjon.

Men disse nettstedsingeniørene er litt søvnige, fordi de glemte sine mekaniske blyanter, notatbøker, jeg vet ikke hvor mange penner rundt i huset. Det passer Cecilia, det vil tjene henne veldig godt å sette karakterene fire og to, for det er alt hennes hjerte tillater. Den som klarer å få en sjuer på testene hennes kan virkelig litt engelsk. Men han tror ikke det blir vanskelig, han mener innsatsen må komme fra begge kanter, ikke bare den ene gir, den andre mottar. I tillegg mener hun at det letter læringen veldig bra, men hun er litt usikker på denne evnen hennes, hun ønsker å overbevise seg selv ved å lese barneprøvene. Det ser kaldt ut, men inni skjuler det seg et varmt, følsomt, til og med barnslig hjerte. Av for mye lyst til å være barn blir hun ikke lei seg, hun ler til og med når hun ser bordet i stua, det samme gamle bordet fra besteforeldrenes leilighet. Hvor skriblet, tegnet med fargestifter, fargeblyanter, akvareller forble hun fra tiden da sønnen var rundt 2-3 år gammel. Når han pakker ut ser han fargeleggingsbøkene fra tidligere år, han ser hvor klønete, men bedårende, han farget hver karakter, hvert hus, hver detalj i bildene, hvor godt han ble til å fargelegge underveis. Han utelater heller ikke kortene med meldinger, som han fikk da han var eldre, for rundt 5 år siden. Det var setninger som han skulle ha fullført, som: "Hvis jeg hadde en blomst, ville jeg gitt den til henne...", Hvis jeg skulle takke mamma, ville jeg gjort det fordi..." korte tekster av takknemlighet, en julegave fra en tante.

Vakre minner, men overraskelsene i leiligheten stopper ikke, fortsetter de. Parkettgulvet knirker hver gang Cecilia tråkker på det. På lignende musikktoner knirker også dørene når du åpner dem. Skuffene faller ut av nattbordet, det eneste nattbordet på soverommet deres. Hva kan vi si om barnerommet? Alle eskene de oppbevarer lekene sine i blir slengt oppå hverandre, og det er også ubeskrivelig kaldt. I alle rommene er temperaturen middels, bare på rommet til sønnen er det uutholdelig kaldt. Vinduet hadde doble glass, men det ble ikke festet godt, det mangler også et lag med varmeisolasjon.

Cecilia varslet, hva skal hun gjøre med gutten sin som likevel stadig får bihulebetennelse og må forholde seg til nesen sin ganske ofte, fordi han ligner henne? Han bestilte en badekåpe med hette å ha på seg hele tiden, inkludert å sove.

Taklampen gir også et discolys, for det flimrer alltid, det er litt plagsomt å skrive, lese eller klippe tånegler, men som romlys er det bra som det er, foreløpig. I fremtiden vil hun kjøpe en lysekrone med et kjøligere lys fordi hun har en kirsebæruniform og ikke liker hvordan kirsebær ser ut i gult lys. Han liker lilla, på den annen side, og hvis lyset er blått, vil uniformen se lilla ut, noe han ville finne fascinerende, at det ville være en mye mer interessant, visuelt tiltalende uniform enn den han hadde vært vant til. lange år.

Som en oppsummering av alt constrictors klarte å gjøre frem til øyeblikket da Cecilia flyttet inn i leiligheten, var det mange overraskelser, og gjørme på gulvet i alle rom, matrester, glemte gjenstander, men det er en beboelig leilighet, den er varm nok, på noen rom fungerer TV, kjøleskap, internett, og vi håper de vil fortsette å fungere, det er ikke slutt, da vinden blåser i november, alt går i stykker, og leietakerne som får det ødelagt har skylden pga. ledningene er gamle, at de er varmefølsomme, at de er en haug med tekniske detaljer som får oss til å krype, ikke gir mening, komplisere livene våre, og det ville være viktig å ha tilgang til alt så lenge de betaler fullt ut pris, ikke en halv eller en fjerdedel. Hvorfor skal barnet få dårlige karakterer fordi han ikke var ferdig med studentoppgaven før to om morgenen, hvorfor skulle han ha ødelagt mat i kjøleskapet, fordi strømmen ikke er konstant, maten i kjøleskapet er tatt og stinker, barnet spiser det og trenger det for fritak fra skolen eller fra meditasjoner som det ikke kan presentere seg i den tilstanden det er i? Hvorfor skulle han måtte ta igjen de timene? Gikk de glipp av det med vilje? Gjorde han med vilje ikke det andre forventet at han skulle gjøre, eller hadde han ingen mulighet? Ja, det er best å fortelle oss hvem som søker å dømme andre som ikke har det. I dag er det å ikke ha likeverdige å ikke kunne.

Det er få som virkelig kan forstå, sitte og analysere situasjoner. De som ikke har, må ha samme sjanse til alt som de som har. Dette bør ikke bli et hinder. Hvis han ønsker å gi opptak til biologi og internett hans mislykkes, hvordan kan han konsultere spesialiserte avhandlinger? Foreldre skal ivareta barnets behov for kunnskap og oppfyllelse. Foreldre passer på, det er ikke problemet. Problemet starter med hvem som visste så godt hvordan de skulle sette opp alt i utgangspunktet. Cecilia, hvis du bryr deg om ditt barns fremtid, frarøv ham noen unnskyldninger (som beklager, anklager seg selv), forklaringer "for enkle kanskje" ikke fordøyd av noen, som han vil ende opp med å gi år og år senere. Gjør ham en tjeneste og flytt ham til en by med flere muligheter, ikke la ham bli sittende fast i situasjoner han vil ende opp med å angre på på et tidspunkt.

De ceva timp, cam din ziua în care Cecilia și-a obținut permisul pentru categoria A, viața ei a luat o întorsătură interesantă. Avea și pentru categoriile B și C, dar pentru A, chiar este o experiență inedită pentru ea. A fost stresant examenul, mai ales cel pe traseu, dar efortul depus a fost răsplătit cu libertatea de a se fâțâi pe oriunde ar vrea ea, oricând, la orice oră din zi și din noapte. Singura piedică în calea libertății ei este faptul că motocicleta nu are ataș. De ce i-ar trebui Ceciliei ataș? Bună întrebare... păi, nu știu, poate pentru a-și transporta cumpărăturile de la piață, pentru a-l plimba pe fiul ei pe câmpii să privească în zare, să se bucure de tabloul pajiștilor presărate cu păpădii și de multe alte peisaje bucolice, pentru a-și lua saltea de la Jysk și pentru a o pune (o parte din ea în ataș). Nu o înțelegeți greșit, Cecilia este o fire practică, vede atașul ca fiind o prelungire a motocicletei, ca și când ar conduce mașina și ar exista bancheta din spate, că în momentul de față se simte ca într-o mașină cu doar două locuri. Cecilia, văzând lucrurile în perspectivă, se duce cu motocicleta la cel mai apropiat service auto. Vorbește ea cu experții de acolo, ei îi prezintă opțiunile, prețul pentru fiecare model de ataș. Cecilia stă și analizează lista de modele de ataș. Cântărind din priviri toate prețurile, alege atașul care i se părea ei cel mai ieftin. Bărbatul o întreabă dacă este sigură că pe acela și-l dorește că mai mulți clienți s-au plâns după ce l-au achiziționat, că a trebuit desprins cu totul de motocicletă, că nu se puteau baza pe el că va transporta persoane, obiecte, că doar producea multă scârțâială (deci mult zgomot pentru nimic), că au regretat achiziționare acestuia, că au fost nevoiți să meargă de mai multe ori la service, ca în mod normal și așa mai departe. Cecilia, ferm convinsă că pe acela și-l dorea, spuse că s-a hotărât și nimeni și nimic nu îi mai poate schimba preferința. Proprietarul serviciului auto s-a înțeles cu ea și a dat comandă de un model asemănător de ataș, dar care era de calitate superioară. Trebuia să mai aștepte până a fi al ei, pentru că venea tocmai din Olanda. Cecilia nu se grăbea, era oricum super entuziasmată că motocicleta ei va avea ataș. De fericire, era foarte energică, nu îi mai trebuiau vitamine, nu dormea nici noaptea, de prea mult extaz că poate o va suna proprietarul serviciului auto să vină să își ia atașul. 

Peste o lună, primește ea notificare pe mail, din partea service-ului auto cum că piesa este gata și poate veni cu motocicleta să și-o fixeze de părțile laterale. A ajuns Cecilia cu niște cearcăne, de prea mult ce a tot sperat să fie gata în cel mai scurt timp. Era să intre de trei ori în lanul de porumb. Dar nu-i nimic, nu a pățit nimic, a ajuns teafără la service-ul auto. Bărbații de acolo i l-au montat, stătea bine, nu se zgâlțâia, nu era nimic ce ar fi putut da de bănuit. Cel puțin, Cecilia așa considera la prima vedere. Însă nici nu a mers cu motocicletă cu ataș să vadă cum se simte experiența în sine. A pornit motocicleta să plece acasă. În drum spre casă, a simțit ea că atașul este cam greu de dus, că motocicleta devine mai greu de manevrat din cauza lui, mai ales când trebuie să vireze, la stânga, la dreapta, pe unde ar avea nevoie. Totuși, nu lăsă acest lucru să o descurajeze, merge tot timpul cu ataș, până când o întâmplare cam tragică o face să se răzgândească. 

Într-o seară caniculară de august s-a dus la cumpărături pe la hipermarket-ul din zonă. După ce a luat tot ce îi trebuia pentru a face lasagna, a pus sacoșa cu produsele cumpărate în ataș. A părăsit parcarea magazinului, cum mergea ea pe un drum plin numai de denivelări, pentru că stă la periferie și așa sunt drumurile, la un moment dat, a simțit ceva ciudat, ca și când extensia pe care o transporta s-ar fi desprins. Nu s-a înșelat deloc. Atașul a ajuns în lanul de porumb, toate produsele ei erau pe câmpie. Cum să mai prepare ea lasagna de la Dr. Oetker în condițiile acestea? Cecilia era mută de uimire, se gândi că în locul sacoșei ar fi putut la fel de bine să fi fost o persoană. Nu i-au plăcut urmările dorinței ei nechibzuite, așa că a dat anunț în presa locală, a vândut atașul la un preț exorbitant și din banii obținuți a luat o lasagna gata preparată.

Motorrit

Sinds de dag dat Cecilia haar rijbewijs A behaalde, heeft haar leven al een tijdje een interessante wending genomen. Voor categorie B en C had ze het ook, maar voor A is het echt een nieuwe ervaring voor haar. Het examen was stressvol, vooral dat onderweg, maar de moeite werd beloond met de vrijheid om scheten te laten waar ze maar wilde, op elk moment van de dag of de nacht. Het enige obstakel voor haar vrijheid is het feit dat de motorfiets geen trekhaak heeft. Waarom zou Cecilia een bijlage nodig hebben? Goede vraag... nou ja, ik weet het niet, misschien om haar boodschappen van de markt te dragen, om met haar zoon door de velden te lopen om naar de velden te kijken, om te genieten van het beeld van de weilanden bezaaid met paardebloemen en vele andere landelijke landschappen , om zijn matras bij Jysk te halen en neer te leggen (een deel ervan in de bijlage). Begrijp haar niet verkeerd, Cecilia is een praktisch mens, ze ziet het opzetstuk als een verlengstuk van de motorfiets, alsof zij autorijdt en er is een achterbank, dat voelt op dit moment als een auto met maar twee zitplaatsen. Cecilia, die de zaken in perspectief ziet, gaat met de motor naar de dichtstbijzijnde autoservice. Ze praat daar met de experts, ze laten haar de opties zien, de prijs voor elk aanbouwmodel. Cecilia gaat zitten en bekijkt de lijst met aanbouwmodellen. Ze weegt alle prijzen af en kiest het opzetstuk dat haar het goedkoopste leek. De man vraagt haar of ze zeker weet dat dit degene is die ze wil hebben, dat meerdere klanten na aanschaf klaagden, dat hij volledig los moest komen van de motor, dat ze er niet op konden vertrouwen om mensen, voorwerpen te vervoeren, dat hij gewoon veel lawaai maken (zoveel ophef om niets), dat ze er spijt van hadden dat ze het gekocht hadden, dat ze zoals gewoonlijk meerdere keren naar de dienst moesten, enzovoort. Cecilia, er vast van overtuigd dat dit degene was die ze wilde, zei dat ze een besluit had genomen en dat niets en niemand haar voorkeur kon veranderen. De eigenaar van de autoservice was het met haar eens en bestelde een model dat leek op het opzetstuk, maar van hogere kwaliteit. Het moest wachten tot het van haar was, omdat het uit Nederland kwam. Cecilia had geen haast, ze was super enthousiast dat haar motorfiets toch een opzetstuk zou hebben. Gelukkig was ze heel energiek, ze had geen vitamines meer nodig, ze sliep ook niet 's nachts, van te veel extase dat de eigenaar van de autoservice haar misschien zou bellen om zijn diplomaat te komen halen.

Een maand later krijgt ze per e-mail een melding van de autoservice dat het onderdeel klaar is en dat ze met de motor mee kan komen om hem aan de zijkanten te bevestigen. Cecilia arriveerde met enkele donkere kringen, te lang had ze gehoopt binnen de kortst mogelijke tijd klaar te zijn. Hij moest drie keer het maïsveld betreden. Maar het is oké, hij heeft niets geleden, hij is veilig aangekomen bij de autoservice. De mannen daar hebben hem voor hem gepast, hij zat goed, hij wiebelde niet, er was niets te vermoeden. Tenminste, dat dacht Cecilia op het eerste gezicht. Maar hij reed niet eens op een motorfiets met een opzetstuk om te zien hoe de ervaring zelf voelt. Hij startte de motorfiets om naar huis te gaan. Op weg naar huis had ze het gevoel dat het aanbouwdeel wat lastig te dragen was, dat de motorfiets daardoor lastiger te hanteren werd, vooral als ze moest afslaan, links, rechts, waar ze maar wilde. Ze laat zich hier echter niet door ontmoedigen, ze gaat de hele tijd mee met de diplomaat, totdat een nogal tragisch incident haar van gedachten doet veranderen.

Op een warme augustusavond ging hij winkelen in de hypermarkt in de omgeving. Nadat hij alles had gekregen wat hij nodig had om de lasagne te maken, stopte hij het zakje met de gekochte producten in het bijlage. Ze verliet de parkeerplaats van de winkel terwijl ze over een hobbelige weg liep, omdat ze in de buitenwijken woont en zo zijn de wegen. Op een gegeven moment voelde ze iets vreemds, alsof het aanbouwdeel dat ze droeg eraf was. Hij had helemaal geen ongelijk. De Attaché arriveerde in het maïsveld, al haar producten lagen op de vlakte. Hoe kan ze onder deze omstandigheden toch de lasagne van Dr. Oetker bereiden? Cecilia was stomverbaasd, ze dacht dat het in plaats van de tas net zo goed een persoon had kunnen zijn. Ze was niet blij met de gevolgen van haar roekeloze verlangen, dus adverteerde ze in de plaatselijke pers, verkocht de diplomaat voor een exorbitante prijs en kocht met het geld een kant-en-klare lasagne.

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Proyecto de construcción más algunas tonterías

Cecilia y su marido planean mudarse a una nueva casa. Siguieron buscando en Internet anuncios de agencias inmobiliarias. En principio no es complicado lo que quieren, un departamento de tres habitaciones, dos baños, sala, dos balcones, de los descubiertos, que no tenga paredes ni ventanas (porque a Cecilia le gusta sentarse al sol, broncearse). una cocina, pero también un espacio para guardar cajas de zapatos. La mayoría de las discusiones parten de ese espacio de almacenamiento, el marido de Cecilia no está de acuerdo. Piensa que el lugar de esas cajas podría ser justo en el balcón. Además, el espacio de almacenamiento no le permitiría ampliar su baño con una hamaca. Prácticamente el hombre quiere un baño con espacios abiertos.

Miran a su alrededor, buscan ofertas, notan una bastante ventajosa, un departamento de tres habitaciones como querían, pero no en la zona central de la ciudad, sino en algún lugar de las afueras, en el noroeste de la ciudad. La ubicación no satisfará realmente las necesidades de sol y calor de Cecilia, pero qué podemos hacer, no podemos tenerlos todos, todavía tenemos que renunciar a algunos de los criterios de selección que les hubiera gustado para su futura casa.

Irán alrededor de las 9 de la mañana del miércoles para hablar con los constructores. Pero, desde la entrada, Cecilia tiene una sensación extraña. El hombre le pregunta por qué no sería bueno quedarse allí. Comienza con una serie de razones: que está lejos de la guardería del niño, de sus clases de piano, del ayuntamiento, del salón de belleza que frecuenta, de cualquier tienda de este tipo donde pueda hacer sus compras.

A todo esto, el marido da una respuesta muy "inteligente": "Hay transporte público". Cecilia nerviosa: "Entonces, ¿no me vas a ayudar a moverme de un lugar a otro?".

El marido de Cecilia vuelve a tener una frase que nos hace preguntarnos cuán fiel y dedicado es como esposo: "Tienes permiso para todas las categorías, realmente ni siquiera quieres andar en scooter, hay taxis a los que puedes llamar en cualquier hora del día y de la noche." Cecilia es aún más feroz:,, Sabes una cosa, me saqué mis licencias para mí, para demostrarme que puedo, cuál es mi culpa que en el tráfico he tenido todo tipo de bichos raros, ¿Quién, como tú, realmente quiere chocar contra mí? Tengo miedo de tantos participantes del tráfico". El marido le dice, con voz tímida: "Está bien, te ayudo con los viajes".

Las cosas se calman por el momento y los dos van a hablar con los constructores. Les entregan un plano del apartamento, para que puedan ver todos los detalles arquitectónicos con más detalle. El marido ve el baño más pequeño y quiere convertirlo en un espacio abierto. Cecilia comienza, con voz crítica y moralizadora: "¿No entiendo por qué necesitas un baño abierto?". ¿Dónde has visto antes este modelo de baño? ¡¡¿En la taberna?!!"

El hombre dice que la quiere porque tiene ideas innovadoras, no conservadoras, ver las cosas unilateralmente como Cecilia, tener todas las paredes bien arregladas, una que no esté inclinada a 95 grados y que la necesidad de perfección de Cecilia lo congestiona, bloquea. Siente que todo está estancado debido a sus preferencias típicas.

Cecilia se sonroja, guarda silencio, pero nota cosas. Cecilia dice: "Y me parece que faltan tantas cosas que no me quedaría aquí, es un espacio vacío."

Los constructores le dicen: "Ahora está vacía, porque no hay objetos, apenas logramos construir las paredes, cuando te mudes aquí verás que la casa comenzará a tomar forma, la decorarás como quieras, la personalizarás". , y todo eso."

Cecilia habla con su marido, quiere convencerlo de posponer la mudanza hasta que su hijo termine el jardín de infantes porque es un niño muy emocional y cualquier cambio importante podría tener un impacto desagradable en su rendimiento académico.

El marido no está de acuerdo, rechaza la propuesta de Cecilia y promete a los constructores que se mudará tan pronto como el apartamento esté construido, amueblado y enlucido. Sin embargo, acepta que el espacio para guardar las cajas de zapatos esté en el baño abierto.

Cecilia cede, ve que de todos modos no tiene con quién hablar, tiene una última petición antes de mudarse del apartamento de sus abuelos, a saber: tener cuidado con los 20 cuadros de sus abuelos, no perderlos, donarlos. No les romperá la estructura cuando los saque del coche y los lleve al apartamento. Promete que tendrá cuidado, que no los dejará caer, no los rayará, no tocará la barandilla, etc.

El día de la mudanza llega, un viernes, ni siquiera ha recogido al niño de la guardería, no tiene brújula en el bolso, ni mapas, ni la aplicación "Mapas" instalada en su teléfono, tiene que adivinar dónde el nuevo hogar lo es, si le va bien en casa, si no, duerme en la calle.

Los cuadros de Cecilia, los pobres, están en el baúl junto a dos botellas de agua de Aqua Carpatica, una bolsa llena de cajas de Cremșnit, otra bolsa con ocho paquetes de harina, un acuario, no sé cuántas cajas de servilletas, trapos. y todo eso.

Mientras los carga, tiene cuidado en cada paso que da, pero como tiene cinco en una mano y cinco en la otra, raya el marco de un cuadro que sostiene en su mano derecha. Cecilia no sospecha lo sucedido hasta que su marido lo clava contra la pared. Cecilia con su visión ágil, ojo de águila que detecta hasta el más mínimo defecto a +1,75 dioptría, ve el arañazo. Le dice al hombre: "Mañana quiero que vayas a la tienda china en el pequeño mercado y compres un marco nuevo pero dorado como este". ¡No puedo mirar este cuadro, lo has arruinado con tu descuido!" Y realmente, ¿qué fortuna fue esa? Era sólo un cuadro de gatos peludos.

El marido le pregunta: "¿Pero no se puede reparar con pegamento?" Cecilia molesta por tanta ineptitud, "No, no se puede reparar con pegamento. Está rayado, no falta ni un pedazo del marco... "

El marido le pregunta: "¿Pero no se puede reparar con pegamento?" Cecilia molesta por tanta ineptitud, "No, no se puede reparar con pegamento. Está rayado, no falta ni un pedazo del marco... "

El marido reflexiona afuera sobre las palabras de Cecilia: "Una mujer que tampoco sabe lo que quiere, no quiere pegamento, yo le doy razones para querer pegamento." Y continúa con acciones aún más valientes, rompe el acuario. el baúl. Cecilia ve todo desde el balcón, le envía un mensaje por teléfono para que también compre un acuario nuevo en la tienda china y posiblemente peces nuevos en la tienda de mascotas, mientras lucha por reanimar a todos los que estaban en ese acuario, ponerlos. del grifo, bajo el chorro de agua y en un jarrón de flores.

¿Qué hacer? El marido de Cecilia debería haber sabido que "las prisas arruinan el trabajo".

-Ghiavole, dă-te gios, mă, n-auzi? – îmi striga bunica, împungându-mă de jos cu un harac lung cât toate zilele...
-Ba, că nu mă dau, mamaie! – îi răspundeam eu cu harțag, cocoțat pe o cracă mai groasă din mărul sălbatec ce străjuia la poartă... și mă cățăram mai abitir, ca o maimuță, pe o cracă și mai sus, ca să nu mă mai împungă...
-Dă-te gios, mă, că te-oi duce cu bunic’tu la islaz să aduceți pește, că-i dezlegare de S’ântă Mărie Mare, mă! Dă-te gios și du-te de ti spală, mai întâi, răpănosule! Dă-te gios, că ți-oi face plăcinte cu brânză! – mă ademenea ea...

E-hei!, când am auzit eu de promisiunea plăcintelor cu brânză ale bunicii, iute mă scoborâi din măr și, urmat îndeaproape de haracul cel lung, m-am repezit la ligheanul cu apă răce de fântână. M-am clăbucit bine pe față cu săpun de casă, m-am clătit, apoi m-am șters repede cu ștergarul de cânepă albă, m-am îmbrăcat în grabă și am pornit după bunicul, care-și râdea în barbă de toată această vânzoleală...

Mai în toate diminețile, după ce mă trezea cocoșul – Doamne, ce ciudă aveam pe el! –, cred că nu ne agream reciproc și-i purtam întotdeauna sâmbetele, ori de câte ori puteam –, aveam obiceiul să mă cațăr în mărul cel falnic de la poartă. Cel care dădea jumătate din umbră curții și care făcea niște mere verzi, mici, cât pumnul meu, dulci, zemoase și parfumate – numai bune de halit pe stomacul gol! Ședeam bine pe o cracă groasă, bălăngănindu-mi picioarele în gol, ronțăind la mere, uitându-mă la fitecine trecea pe uliță și strigând raportul în gura mare:

-Acu’ trece Culiță la deal cu junca! La vale, gâștele lu’ Goșiu spre gârlă, mâncale-ar moartea! – etc.

Dar să revin: drumul către islaz era lung, în plin soare, neumbrit de copaci. Doar câte-un plop ne răsărea, din când în când, în cale, iar eu, cu picioarele desculțe, mergeam cu bunicul prin colb, sporovăind veseli de toate câte se-ntâmplau în cotul acela uitat de lume. Iată, ne oprim lângă niște rugi plini cu mure mari, negre și coapte, care creșteau pe o bucată de gard putrezit de vânturi, soare și ploi. Și, cum stăteam noi așa, la vorbă, eu boit tot la bot de zeama murelor, bunicul cu pălăria dată pe ceafă și gâfâind de căldură, trece tractorul:

-Zâua bună! – zicem noi într-un glas, obosiți și asudați, de pe marginea drumului.
-Bună să vă hie inima! Da’ unde ați plecat așa dimineață? – ne întreabă mirat două sprâncene groase, ce se ițeau ca niște omizi de sub un cozoroc soios.
-La islaz, că vrem niște pește!
-D-apoi și io tăt într-acolo! Haidam să vă duc io! – mai zise binevoitor tractoristul...

Iară bunicul, auzind de-aistea, hop!, mă luă de subraț și mă aburcă pe un pat foșnitor de coceni ce stătea grămadă pe platforma tractorului. Se ridică și el voinic, și se așază lângă mine, continuând vorba cu tractoristul:

-Da, da! Îi nepot’ miu din partea băietului, da, da, stă toată vara, or să vină și ceilalți nepoți, ne-om strânge cu toții! Amu, nu-i decât el, să tot aibe vreo nouă...
-Am zece ani, bunicule, neîmpliniți! – zic eu, cu degetele răsfirate-n sus.
-...ne-om întoarce pi la amiezi cu pește, ia niște crăp’șor de-om găsi...

Și tot așa, până când ajungem la islazul satului. Tractorul oprește într-o margine umbroasă, cu sălcii mari și plângăcioase, iară noi ne scoborâm veseli nevoie mare, ne scuturăm de praf, dăm noroc cu tractoristul: la revedere, zâua bună, mulțămim frumos de drum, sănătate...

Dăm binețe din nou paznicului de la islaz, iar bunicul intră-n vorbă cu el și tocmește vreo patru crapi mari, vii, cu ochi limpezi ca balta din care săreau, stropindu-ne în toate părțile:
-Bunicule, bunicule, dă țoșca, că-l scap!

Peștele se zbătea a moarte-n brațele mele, amenințând să lunece înapoi. Paznicul rânjea la mine cu doi dinți îngălbeniți de tutun, iară bunicul apucă degrabă peștele de urechi și-l îndeasă în țoșcă:
-Da’ stai locului, dă-i pace! – ne întoarcem și dăm noroc, îi spunem zâua bună și paznicului, după care ne luăm picioarele-n spinare înapoi către casă...

În sfârșit, dă Bunuțul Dumnezeu și-ajungem. Bunica ne așteapta-n prag, cu mâinile-așezate-n șolduri:
-Pe unde ați umblat, ușărnicilor? La ora aiasta si vini? Că-i trecut de amiezi! Na!, luați câte-o plăcintă, să vă prindiți puterili. Nu, nu acolo, aici la umbră, c-aveți și apă răce-n cană...

-Sărut mâna, bunică! Îi bună... d-apoi cum! Cu zahăr! Nu, nu-i fierbinte, îi numai bună. Am adus patru pești mari, se zbăteau pe drum în țoșcă, de iera să-i verse bunicul pe jos! – povesteam eu, înnecându-mă cu gura plină de plăcintă...
-M-oi pomeni, când n-o să mai hiu, c-ai mâncat plăcintă bună de la bune-ta! – mai zicea bunica, cu iuțeală-n glas. Hait! C-am puni și peștili la tigaie cu mămăliguță și usturoi, și vin răce, roș, di pi beci!

Când scriu de toate-acestea, parcă-i văd și-acum pe-amândoi, cum stăteam tustrei la masă, sub umbra părului bătrân, îmbucând cu poftă mare la crap prăjit prin untdelemn, tăvălit prin mălai, cu mămăliguță aburindă, și mujdeiuț de usturoi, molfăind la prea-cinstitele plăcinte cu brânză, ciocnind paharele-n sus: sănătate!, și sporovăind vrute și nevrute!

Căci de fiecare dată când e vară-n mine, îmi amintesc cu drag și dor de gustul plăcintelor cu brânză făcute de bunica, cum gândeam pe atunci – și încă mai cred! – că, odată ajuns mare, la casa mea, voi strânge și eu, la rândul meu, nepoți pe lângă mine. 

Da, bunică, mare dreptate ai avut, uite cum pomenesc și acum de plăcintele cu brânză, frământate de mâinile tale pricepute... că pot oricui să spun cu mândrie-n glas: ...făcea bunica mea niște plăcinte cu brânză și stafide de le mâncai și cu pleoapele!

Vezi tu, eu stau așa, câteodată, cu ochii închiși, de mă gândesc ca tot omu', la ale mele, la toate câte le-am văzut și trăit, în dosul pleoapelor mi se perindă imagini viu colorate și le aud ecourile îndepărtate, mă căznesc să le "prind" mai bine, concentrându-mă asupra lor, fără prea mult efort totuși, fiindcă știu că cu cât stărui mai mult, cu atât imaginea tinde să "fugă" și se "ascundă" după altele și altele, trebuie să par indiferent, s-o amăgesc că de fapt nu-s interesat de "oferta" ei, și uite-așa, na!, că te-am "prins":

... ne aflăm pentru prima dată într-un loc străin, departe de casă, în... Valencia. 

Ne-am hotărât, să ne petrecem o parte din vacanța de vară în însorita Spanie, să "facem" un tur de orașe, începând cu Valencia și continuând cu Barcelona, Madrid, Toledo, Albacete, Benidorm. Urma să ne petrecem câte două-trei zile în fiecare oraș, ca mai apoi, să încheiem sejurul în "New York-ul" Europei. Ne-am urcat în avion, și după un zbor de două ore și jumătate printre norii de vată de zahăr, ne-am aflat la Valencia.

Valencia este un oraș absolut superb, care merită din plin să fie vizitat, are multe de oferit turiștilor, și în cele trei zile cât am poposit acolo, am văzut Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, Podul de Calatrava, și plajele la Mediterana. 

Orașul Artelor și Științei, L’Oceanogràfic-ul, si Podul de Calatrava care unește  tot acest complex turistic, sunt greu de descris în cuvinte, mai ales pentru noi, obișnuiți fiind cu brutalismul de tip comunist ca stil de arhitectură. 

Mie unul mi se părea că mă aflu într-un film SF, iată, am parcurs un drum către o minunată grădină deschisă soarelui, plină cu palmieri eleganți care-și etalau trupurile înalte înspre structura scheletică a acoperișului grădinii, baza ei fiind formată din bănci scobite din loc în loc și acoperite ingenios cu bucăți sparte de faianță albă, strălucitoare...

La ieșirea din grădină, înspre stânga am coborât o scară amplă care dă spre o logie arcuită ca o șiră a spinării, acoperită de tufe verzi înflorite de o sumedenie de flori roșii, în timp ce în fața noastră se înalță siluetele a două clădiri, una sub forma stilizată a unei balene, iar cealaltă a unui pește imens cu spinarea acoperită de panouri de sticlă albastră. 

Tot ceea ce vedeam cu uimire, era construit din beton, oțel și sticlă albastră, pereții fiind înveliți cu aceeași faianță spartă, albă, fiecare clădire oglindindu-se bine gândit în bazine largi cu apă, nu prea adânci, având că scop pe lângă estetică, și răcorirea întregului ansamblu, întrucât simțeam că arșița soarelui e înfrântă de briza ușoară stârnită de undele celor două bazine.

Ca mai toată lumea, după ce ne-am răcorit picioarele obosite în apa răcoroasă, am vizitat, trecând podul, și Oceanograficul, complex dedicat întru totul studiului marin. Acolo am văzut o mare varietate de specii de pești, și am trecut chiar printr-un tunel de sticlă ce străbate în două un imens acvariu. A fost extrem de interesant să vedem cum ne trece pe deasupra capetelor umbra un rechin ce părea fioros, zic "părea" întrucât era sătul, fiindcă nu hăpăia la alte lighioane mai mici decât el și care populau din plin acvariul.

Însă dintre toate aceste minunății, care ne-au suscitat cu siguranță interesul, pe mine m-a frapat seninătatea celor din jur, nu vedeai oameni îngândurați, preocupați, ci doar localnici și turiști deopotrivă, care își petreceau câteva clipe într-un cadru tocmai potrivit pentru relaxare și siestă. De altfel, și în oraș, peste tot, pe străzi, în cafenele, magazine sau mall-uri, domnea aceeași seducătoare atmosferă de calm și de liniște, viața pe Costa del Sol se desfășoară lin, fără grija zilei de mâine, localnicii fiind mai mult decât binevoitori în a-ți arăta cum se trăiește cu-adevărat viața...

Și totuși, după ce am rătăcit prin arhitectura impunătoare a Valenciei, printre ape și umbre de palmieri, am simțit că nu atât locurile, cât însăși tihna oamenilor ne-a dezvăluit ceva esențial: cum să stai pe pământ, fără grabă, cum să lași soarele să-ți încălzească gândurile și cum să faci din fiecare clipă un răgaz de contemplare. Valencia nu ne-a arătat doar minuni de beton și sticlă, ci și tăcerea care vorbește cu adevărat, o tăcere caldă, în care te simți acasă, chiar și departe de casă. Și poate că acesta e adevăratul vis spaniol: nu zbuciumul aventurii, ci liniștea care te însoțește când închizi ochii și lași amintirile să se aștearnă, una câte una, ca razele soarelui peste mare...