Auriu

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!

Aud și-acum în minte acel ecou îndepărtat al strigătelor entuziaste ale unor puști, care pe o punte șubredă din lemn, se-ndeamnau unii pe alții într-un joc copilăresc: fiecare aruncaseră după un, doi, trei!, câte-o rămurică desfrunzită ca într-un concurs grozav al hazardului, durat pe undele aurii, strălucitoare și molcome ale pârâiașului ce-și susura cursul sub picioruțele goale care-și săltau entuziasmul, gata-gata să frângă firava punte...

Eram trei: eu și verișoarele mele de-o vârstă cu mine, blondele mele verișoare ca două caise coapte-n soarele verii, pe care le vedeam numai în vacanțele de vară petrecute împreună la bunici, așa că deși le duceam dorul în tot restul anului, nu pregetam să ne luăm la întrecere sau să ne hârjonim cât era ziulica de lungă. În apropierea casei bunicilor, peste drum, se afla lângă prisaca bunicului, o lizieră de salcâmi falnici și groși, care păstoreau veșnic un pârâiaș rece și domol, peste care era trecută o punte dintr-o singura blană veche de stejar putrezită de ploi și soare, știți voi, o punte dintr-aceea numai bună de sărit pe ea, o punte care se bălăngănea în toate părțile, scârțâind și amenințând tot-odată să arunce în apă pe orișice neastâmpărat!

Câte țipete, ce hărmălaie de nedescris, trebuie să fi îndurat acea dumbravă răcoroasă! Căci ne plăcea să ne-adunăm, dimpreună cu alți copii megieși, la prânz, când soarele bătea cel mai tare și să ne luăm la întrecere: ba zvârlind ramurele în apă, ba făcând echilibristică pe puntea cea șubredă, ba alergând de pe mal și aruncându-ne în apă strigând bombaaa!, și împroșcând apa-n jur cât mai departe! Putea soarele să pârjolească cât o putea, că nouă chiar nu ne păsa, întrucât ghiolul acela răcoros, avea apa numai bună de adâncă pentru scăldat, iar noi nu pierdeam nicio zi prilejul de a ne bălăci cât ținea soarele ce încerca zadarnic să se strecoare printre frunzișul des al dragilor mei de salcâmi...

Iată, cum cobori poteca, în dreapta te scobori către punte, iară cum faci la stânga dai de luciul auriu al micului nostru ghiol răcoros; peste el, o salcie pletoasă își răsucește trupul către apă, iar mai încolo sfatul salcâmilor... Iară bunicul, într-o zi,  auzind de zarva noastă, o legat de-o cracă mai groasă și rezistentă o funie zdravănă și aspră de cânepă de al cărui capăt o încolăcit un cauciuc vechi de mașină: acesta a fost leagănul, la propriu, al copilăriei mele, după care tânjeam toată iarna...

Și-apoi, sfârrrr! și bâlbâdâc!!!, printre țipete și strigăte de bucurie! Și-apoi înotam iarăși către mal, ca să ne cățărăm pe movila de pe care ne luăm avântul, certându-ne cui să-i vie mai întâi rândul, argumentând ca gâștele cu care împărțeam ghiolul, fiindcă ne aflam întotdeauna în dihonie zdravănă cu un cârd format din vreo douăsprezece înaripate, gălăgioase, care mai tot timpul gâgâiau și sâsâiau și-și înfoiau la noi aripile, întrucât, și pe bună dreptate, ne considerau intrușii care le tulburau veșnica siestă de după prânz...

Acel loc, - nu știu dacă mai există și astăzi -, a rămas în mintea mea de copil ca un tărâm magic, zugrăvit în ecouri și culori vii, în cioburi de lumini și umbre, în frânturile verzi ale ghiolului care îngrădește un petec albastru de cer scuturat de salcâmi, o margine uitată de lume și timp, peste care plutește o punte șubredă din lemn, unde o mână de țânci gălăgioși, încă-și mai strigă auriul unui pârâiaș răcoros, domol, ce-și țese amintirea în mintea mea de-acum, de om mare...

Of, Doamne! Ce n-aș da acum să am puterea să dau timpul înapoi și să mai râd atât de curat și de lipsit de griji ca atunci!, să mai trăiesc încă odată acele momente!, cu aceeași intensitate! De ce n-am știut atunci, Doamne, că acele clipe sunt unice și că nu se vor mai întoarce niciodată! Că dintre ele n-au mai rămas decât frânturi ca dintr-un vis nedurat până la capăt, un vis în care mă lăsam legănat de brațele vânjoase ale salcâmilor mei și mângâiat de apa răcoroasă a pârâiașului meu, peste care se mai pierde doar un singur ecou îndepărtat:

-A mea e prima!
-Ba a mea e prima!
-Ba nu! A mea e prima!...


Category: Prose

All author's poems: Shadow Man poezii.online Auriu

Date of posting: 26 июля 2025

Added in favorites: 1

Timp de citire: ~8 min.

Views: 518

Log in and comment!

Other poems by the author

RUGA FARAONULUI CĂTRE ZEI - VI / VIII

    O, Nun, cu trupul sinuos din apă,
    Stai un pic şi sufletu-mi adapă,
    Fă ca Nilul, la izvoare, uşor să rodească,
    Pe cer stea nouă, mult, să strălucească!
    
    O, mama Nut, zeiţa cerului albastru,
    Când am să mor prefă-mă-n praf de astru,
    Veşnic pe cerul nopţii să răsar,
    Lumina caldă-a lumii la hotar!
    
    O, Osiris, zeu al umbrelor eterne,
    Peste trupul meu uşor aşterne,
    Răsuflarea vieţii de apoi,
    Să mă renasc în trup de zeu ca voi!
    
    O, Ptah, credinţă-n tine am, aşa cum ştii,
    Că inima-n balanţă, numai tu, mi-o ţii,
    Să cântăreşti cât bine sau rău am făcut,
    În viaţa care tocmai prin mine s-a trecut!

More ...

PRIVIND NEPĂSĂTOR NEMĂRGINIREA

    N-am ştiut că-mi voi petrece 
    O clipă-n umbra ta impunătoare, 
    Şi că prin gând, nici că mi-a trece 
    Privirea-ţi aspră şi pătrunzătoare. 
    
    Legenda ta, măcar de-o ştim cu toţii: 
    Trecută-n umbră şi prezentă-n stup. 
    Topită-n ceara translucid-a nopţii, 
    Străluminând neprihănitu-ţi trup.
    
    Neînfricat, în umbrele singurătăţii, 
    La toate, câte trec, tu le zâmbeşti. 
    Şi sprijinit în armele dreptăţii, 
    Nemuritor, de veacuri, hodineşti. 
    
    Desfăşurat de umbrele înşelătoare, 
    Te-am regăsit privind nepăsător 
    Spre-a orizontului nemărginire, 
    Şi-ntruchiparea-ntregului decor.

   

    (despre Hercule Farnese)

More ...

CIREȘI

Din mana florilor, cerească,
Au început din nou să crească,
În geamul meu, de atâtea ori,
Nebuni, cireșii-au înflorit în zori...

Și-au plâns cu-atâtea lacrimi mii,
Rupând din trupul lor petale vii,
Pe care mi le-au așternut în tindă,
Nebuni, cireșii îmi colindă...

Și atât de adânc și tainic era cântul,
Că nu știam ce îmi șoptește vântul,
Pierduți în tril de păsări cântătoare,
Nebuni, cireșii se scutură de floare...

More ...

Maria

Maria, învățătoarea din satul bunicilor mei, era un suflet cald, blând, liniștit, luminos...

Maria era genul acela de persoană care radia o pace și o liniște interioară, întrerupând bârfele babelor, atunci când intra la șezătoare... chiar se făcea literalmente lumină în încăpere atunci când intra într-o încăpere. Babele tăceau subit, se auzea numai sfârâitul fusurilor și mâțele torcând după sobă.

Era șezătoare și babele satului s-adunau la dărăcitul lânii și torsul firelor... Și-apoi ce era la gura lor, noi copchii, stăteam ciorchine și ne uitam în gura lor ca la cele sfinte: o fătat vaca lu' Culiță, fata ceea mare a lu' Ion "di pisti prund" se mărită cu cel Vasile cu nasu' mare a lu' Ghiță, cum care Ghiță, a lu' Mocanu ciobanul, cel de la Socodor, Mar'șica lu' Trancă îi bolnavă, lipsește azi di la șezătoare, da' o cercetat-o Coana Moașă, nu-i gravidă, o ajuns-o din urmă pacatili... Și câte și mai câte, de aflam tot satul, bașca cele megieșe, până la capăt de linie oricare ar fi fost aceasta...

Dar să revin la Maria... Cred că pe-atunci avea vreo 25 de ani, nu era măritată și stătea cu mamă-sa, aflată-n vârstă, într-o căsuță durată cochet pe o margine de deal, n-avea tată - murise pe front în război,- și nici frați... Era de o frumusețe gingașă, rară, și se purta întotdeauna simplu, de-o eleganță subtilă care ne făcea pe noi copii s-o iubim din toată inima, fiindcă întotdeauna avea o vorbă bună, caldă, despre și pentru fiecare-n parte, ne lua mai tot timpul apărarea și ne era pavăză în fața asprimilor dinspre toate babele care ne voiau culcați, ca bârfa să continue fără stingher.

Și-mi amintesc cu drag, și cu dor, și cu nostalgie, că în spatele casei, Maria avea niște cireși negri, groși, falnici și plini de rod, care făceau niște cireșe mari, negre și amare, cărnoase și zemoase, de ne pătau gurile, fețele, mânuțele și hăinuțele în mod iremediabil... Și făcea Maria o dulceață de cireșe-amare, mai bună chiar decât cea a măicuțelor de la Sucevița (am să vă povestesc eu, altădată!) de nu întârzia prea mult în nicio chisea: babele, dar și noi, hăpăiam hulpav la dulcele-amar, cu gândul la carafa de sticlă ce aburea apa răce de fântână...

Și, Doamne!, cum stăteam spânzurați în cei cireși, că doară nu culegeam, cât mâncam și mai mult, cât stricam, dar Maria nu se supăra niciodată pe noi, ci strângea hărnicuță în găletușe, nestematele cele negre, de zece ori cât apucam noi să strângem, căci noi nu eram chiți pe muncă, ci mai ales pe hârjoană, fiind în vacanță!!!

Și mai avea Maria la poalele dealului unde-și găsea căsuța, un mic heleșteu cu apă răce, în care ne răcoream picioruțele obosite de-atâta alergat, o mică lagună străjuită din toate părțile de papură verde ce-și ridica sulițile brav către cer, cu care ocăram broaștele împungându-le de pe mal, ori războindu-ne între noi până ce le stricam, ca mai apoi, luciul apei se ningea de puf gălbui, care plutea și se așeza ușor, așa după cum mi s-așază astăzi amintirile...

More ...

ULTIMUL VALS

    În liniştea nopţii, ce nu ne-o dorim,
    Amândoi ascultăm acest vals sublim. 
    Tu încă mai vrei să mă ţii în suspans - 
    Iubito, îmi acorzi acest ultim dans? 
    
    Chiar şi luna-şi arată surâsul timid, 
    Printre nori, peste râul ce curge fluid, 
    Un ecou de vioară, ce lin îmi suspină 
    Şi dorul de tine, pe moment, îmi alină... 
    
    Un, doi, trei, un, doi, trei, un, doi, trei, 
    În braţele mele, de vrei, ori nu vrei, 
    Ritmul acesta ne înalţă-nspre nori 
    Sfârşindu-ne umbrele a doi visători... 
    
    Un ultim dans, un vals, atât îţi mai cer,
    Înainte ca acesta să piară-n eter,
    Înainte că liniştea serii să cadă,
    Peste a inimii zgomotoasă, cumplită, tornadă…

More ...

ZIDUL

    Dezamăgit, într-un fel uimit, 
    cu mâinile şiroind de sânge, 
    m-am uitat cu ură, 
    la zidul acesta de nepătruns...
   

    Zilele au trecut, 
    ca frunzele moarte,
    și niciodată, nu voi fi iertat, 
    de-acele generaţii vechi, 
    și de cei de după mine...
   

    Niciodată, liber nu voi mai fi, 
    pentru că n-am reuşit, 
    zidul acesta să-nving...

More ...

Poems in the same category

CĂND VIAȚA-I UN JOC DE NOROC

(Frânturi din gânduri)

,,Când viața-i un joc de noroc,, …spunem : ,, ce noroc am avut !,,  sau ,, nu am avut noroc..!,,

E încă octombrie , e toamnă în pădure și frumusețea anotimpului se îmbină cu o perioadă de rut. Un cerb,  prăjinile coarnelor lungi și groase cu deschidere mare, ramurile au culoarea mai închisă cu un  perlaj bogat.  Se zice că ar fi cel mai falnic  cerb din acel areal. Un  mers agale și totuși frunzele sunt alungate de copite, crengile copacilor plesnesc zgomotos în drumul știut doar de cerb. Adulmecă , privește în depărtări, privește în jurul lui și la picioare se vede oglinda unui  lustru de apă. Ar vrea, precum un cavaler, să-și vadă ținuta de nuntă. Un pas greșit, apa îi tremură imaginea coarnelor, un  picior alunecă în nămol, alunecă și celălalt picior…Pe cer sinoade de corbi survolează peticul de  pădure în timp ce croncăniturile lor zgomotoase se  suprapun pe singurul zgomot șuierător,ucigător. Ciorile, speriate s-au vrăjmășit  iar cerbul falnic, într-un boncănit prelung  s-a prăbușit …

………………………………………………………………………………………………

Peste un timp,  un  apel la telefon , o cunoștință de familie  mă invită să - mi arate un recent trofeu pe care îl deține și nu uită să îmi spună ce  noroc a avut de a obține acest trofeu la care râvnea de  ceva vreme. L-a   obținut după o concentrare și stăpânire de sine,  ca într-o adevărată competiție de tir, mai spune la telefon. Nu - i ziua potrivită pentru mine, dar din politețe plec  spre locuința  prietenului de familie,  întrebându-mă pe drum, cum de  este  competitiv la un concurs de tir,când pregătirea lui intr-un poligon de tragere  numără câteva luni.

Mă întâmpină un om fericit ca un adevărat campion. Mă conduce spre o cameră, dintre camerele luxoase și deodată privirea m-a fulgerat și am rămas nemișcată..Pe un perete plin de tablouri si tapetul o imagine din pădure,  zăcea, da, zăcea un cap de cerb încoronat de maiestuoase  coarne…Privește-mi trofeul! Exclamă campionul - vânător. Sărmanul cerb, zic eu și mă grăbesc să plec din încăpere  în timp ce  își exprimă regretul că nu am mângâiat coarnele cerbului…  Mare noroc am avut, repetă vânătorul  conducându-mă spre poartă, spunându-mi că l-a  vânat toamna, în perioada de rut a cerbilor și din informații ar fi fost unul din… , sau cel mai falnic cerb din acea pădure. Rămâi cu bine, zic eu  la plecare iar el mă salută cu ,, la revedere,,  și-mi promite că la următoarea revedere îmi prezintă un al trofeu la care râvnește, râvnește un ,, cocoș de munte,, . Ferească Dumnezeu , zic eu , dar poarta impunătoare era deja închisă.  

Când viața-i un joc de noroc ,pânda vânătorului de prea multe ori  câștigă. Și cerbul face parte din viață !

More ...

Numărul bestiei

Draga Satan,

 

Mi-a trecut prin gând acum ceva timp sa iti scriu o scrisoare si cred a venit momentul sa o fac.Dear devil,ce drăguț suna! Oare s-a mai gândit vreodată cineva la asta? In fine,nu contează. Sunt eu,Andrea! Ma cunosti doar..Vreau ca in primul si in primul rând sa îți multumesc pentru adăpostul pe care mi l-ai oferit in împărăția ta,un loc cool si misterios unde sa îmi găsesc refugiul. Îți multumesc ca existi printre atâtea flori si curcubee. Nu cred ca as fi supraviețuit psihic pe acest pământ fără tine .Îmi plac atât de mult liliecii! Îți multumesc pentru toate darurile malefice pe care mi le-ai oferit,înseamnă enorm de mult pentru mine.Știi tu doar cât de mult îmi place sa ma joc! Nu in ultimul rând vreau sa îți multumesc pentru tot răul care mi s-a întâmplat! Sunt așa de fericita,in sfârșit ma scap de ei si ma duc pe drumul meu,îmi croiesc eu propriul destin! P.S Abia aștept sa scriu despre apa sâmbetei! Totul e ok aici sper ca si la tine. Imi e asa dor sa ma uit la seriale cu Sabrina. A fost o perioada putin mai grea dar o sa-mi revin eu. Draga Satan,dacă tot ți-am scris am o rugăminte la tine..Te rog tine acești "bullies" departe de mine ca imi vine sa nu știu cum sa îți explic. Eu sunt dark si cool si nu pot sa vorbesc cu ei pentru ca nu suntem pe același film si mi se adresează si nu au voie pentru ca nu-mi plake muzica comercială si nici cocalarii. Te rog Satan,te rog din suflet tine-i departe de mine,fa asta pentru mine!Eu sunt cu tech si underground,merge si muzica clasica dar sa fie dark,cât mai dark posibil.Nu mai sunt cine am fost!In alta ordine de idei,chiar sper sa reușesc sa ajung in New-Orleans.Mi-am facut un plan de viitor si am promis spiritelor ca ii duc cu mine.Vreau sa ma țin de cuvânt! Sper totuși sa nu se supere Dumnezeu ca ți-am scris.Stii tu doar ca am schimbat poza cu icoana aia pentru acel trandafir. Era chiar cel mai gotic si vampiric mormânt pe care l-am găsit si a trebuit sa-i las o floare.. si in schimbul trandafirului, ca sa nu fiu nașpa.. am dat la schimb o icoana prețioasa.Vezi? Chiar si atunci cand sunt rea defapt sunt buna.Bunătatea e slăbiciune. Poate trebuia sa păstrez si icoana aia.In fine.Sper ca ți-a facut plăcere sa citești scrisoarea mea!Mi-am dorit de mult sa îți scriu!

 

Cu drag,Andrea.

More ...

La prisacă

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

More ...

instantaneu 1/3

luna visătoare

plimbă dorul

pe undele lacului

 

scuturându-și aripile

un cormoran

aleargă s-o prindă

More ...

Gânduri așternute sub zăpadă

Cât de departe îmi par uneori acele ninsori pe care le-am îndurat și le-am petrecut împreună, unii mai ușor decât alții, acele ierni din copilărie cu aer curat, cu nămeți grei care îngropau literalmente sate și cătune întregi, ierni în care toate culorile pământului păreau că se topesc într-una singură albă, așezată ca o pătură pufoasă peste toată suflarea...

Abia așteptam vacanța de iarnă. O doream nu numai pentru cadourile așezate cu grijă sub bradul de Crăciun, cât mai ales pentru căldura pe care o regăseam de fiecare dată în căsuța bunicilor, fiindcă aveam obiceiul ca în fiecare an, să mergem la țară pentru tăiatul porcului. 

Muream să fiu parte din toată vânzoleala pricinuită de acest obicei, conștient fiind că mai mult încurcam decât ajutam, fiindcă noi copii, aveam liber la hârjoană, ieșiți din atenția părinților și intrați în cea a bunicilor, care nu mai pridideau să ne facă toate poftele, sub toate privirile dezaprobatoare ale babacilor (las' că vorbim noi când ajungem acasă, să nu-ți sară fundu'-n obraz!)

Da' nouă ne cam sărea, că de..., eram obraznici, nepăsători la privirile ascuțite, sau mă rog așa lăsam impresia, și ne potoleam vremelnic doar la amenințarea că vom fi ocoliți de Moș Crăciun, dar pentru scurtă vreme, fiindcă incurii ne munceau din greu de neobrăzați ce eram, Doamne!, câte drăcării mai făceam, de la sfârle date sau încasate pe neașteptate, până la sperieturi surori bune cu moartea...

Și mai mult, le vine ideea bunicilor să scoatem porcul din poiată înainte de sfârșitul obștesc și să-l lasăm să se zbenguiască în voie prin grădină, să mai râme o țâră cu râtul cel roz prin brazdă, ca să-și facă șunca fragedă, carnea moale și șoriciul crocant și bun! 

Ca mai apoi, după ce bunicul luă amenințător cuțitoaiele de pe tocilă, ne pune pe toată lumea în cerc, adulți și copii deopotrivă, să prindem porcu', care, simțindu-și ignatul, îl apucase brusc strechea amușinând și guițând ascuțit în toate părțile. 

Porcu', mare și greoi, înghesuit de toți, se îndreptă brusc înspre mine intuind veriga slabă din strânsoare, mă împunse puternic cu botul zvârlindu-mă-n aer și dându-mă pe spate cu picioarele-n sus, spre hazul general al celorlalți de ziceai că le crăpau burțile!

Rușinat, m-am ridicat scuturându-mă de zăpadă și prefăcându-mă că totul era așa cum trebuia să fie. N-am pățit nimica, sunt bine, nu, nu mă doare piciorul — doar am alunecat într-o parte.

M-am bucurat, chipurile, de urletele porcului care-și dădu într-un sfârșit duhul, sub cuțitul bunicului prăbușindu-se cu zgomot înfundat. Zăpada pură se înroșea sub el, de un roșu cleios, tulburător... Iar mai apoi, au urmat toate câte le știți: porcul a fost pârlit la flacără vie în paie, răsturnat pe-o parte și pe alta, spălat cu apă fierbinte și frecat cu mălai să se curețe și să se frăgezească șoriciul, iară noi, copii, l-am încălecat pe rând, în ordinea mărimii de la ăl mic pân' la ăl' mai mare, fiind îndemnați de adulți, - c-așa-i obiceiul pe la noi, din moși strămoși...

Apoi, cu obrajii roșii de ger și smârcâindu-mi nasul de mâneca hainei, l-am urmat pe bunicul, care, înainte de lăsarea întunericului, mă luase într-o misiune importantă: trebuia să verificăm stupii cu albine puși la iernat în magazia din spatele casei. Zilele și nopțile erau geroase, iar bunicul știa că albinele pot pieri de foame și frig în mijlocul iernii...

Se lăsase deja întunericul. Bunicul aprinse felinarul, și am intrat amândoi în tăcerea albă a serii. Albinele erau bine, doar că le mai lăsase un strop de mâncare — niște turte de ceară amestecate cu miere, până la primăvară era cale lungă, iar anul trebuia mai întâi să se înnoiască...

A două zi, porcul tranșat de-cu-sară, luă calea afumătoarei, sub forma cârnaților nesfârșiți, a hălcilor de șuncă și a buturilor de carne care-și sfârâiau grăsimea pe jarul încins, aruncând în aerul geros un potpuriu de arome, greu de descris în cuvinte... Într-o parte pe cărbuni încinși, ceaunul își bolborosește în neștire mămăliga, în timp ce bunica tot amesteca cu un linguroi uriaș de lemn magia galbenă și pufoasă...

E prânz și ne strângem cu toții la... pomana porcului. Pe masă sunt așezate cu grijă toate bucatele, iar mămăliga, răsturnată din ceaun pe fundul de lemn, e tăiată cu sfoara în patru – sub semnul crucii.

Se înalță păhăruțele cu țuică: „Doamne-ajută nouă și la toată lumea!”, „Hai noroc!”, „Să hie într-un ceas bun!”, „Bun porcu’ di anu' aista, o avut șuncă fragedă, cât palma de groasă!”, „Cârnații o ieșit buni, ia cu murătură!”, „Adu, bre, și niște vinișor roș' di la beci!”

Am sorbit și noi, copiii, câte-o gură de vin și, cu fețele pline de grăsime, ne hlizeam strâmbându-ne unii la alții, ușor amețiți de căldură, de vin și de atmosfera din casă…

Dar curând... rumoarea se topește în tăcerile lemnoase ale sobei, ceasul de pe părete parcă se sbate mai tare, în depărtare s-aude glas de zurgălăi și colinde, hăi! hăi!, iară noi copii, ne repezim la geamuri îngrămădindu-ne unii în alții ca să vedem mai bine urătorii...

Și astăzi îmi aduc aminte de toate acestea de parcă a fost ieri: aroma cetinei din casa bunicilor, a vinului fiert cu scorțișoară în cană, mirosul proaspăt al cozonacilor ce abureau sub ștergar, ecoul colindelor, toate acestea, se topesc în aceeași zăpadă albă și pufoasă ca o pătură moale ce s-așterne ușor peste gânduri... dar parcă nici o iarnă, și s-au trecut multe, n-a fost ca aceea...

 

More ...

DĂRUIRE

Dacă, ai sfărâmat cu gândul privirii un licăr din vitraliul vieții, am să te iert, lipindu-l cu-a irisului meu culoare…

De-i cerul tău înnorat și sufletul ți-i gol, am să-ti dăruiesc o tușă de senin din cerul meu ;cândva copil fiind am primit-o în dar…

De vrei să-nchizi ferestre,să-ncui uși, seifuri și secrete, probează cheia și-apoi închide. Dar niciodată ușa sufletului să nu rămână ferecată…

Dacă…Glasul îți este stins, neputincios și nu poți ecoul să îl strigi,am să-l strig cu glasul din ecoul meu. Și nu,nu încerca să readuci ecoul ce nu mai vrea sa se-ntoarcă,sau nu mai vrea să fie ecou…
De-ți este dor, un dor de mine, am să vin chiar și numai c-un gând până la tine. Dar, de-ți este dor de tine întoarce-te în copilărie, eu m-am întors și te aștept…

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍