De-ar putea o rugăminte..

Turturică,iar doinești,

Când mută e suflarea,

Dorului,ce-l tăinuiești,

Jertfindu-ti iubirea.

Zăbovești din ciripeală 

Ecoul să -l adulmeci 

Din oaza -n clipoceală 

Și din șoaptele reci.

Nici un reflex nu dibui

Și cu pliscul umezit 

Trilul ți -l continui 

Din patos slobozit.

Chiar nu ostenești defel,

Nici când te umflă vântul,

Legănându-te nițel,

Glăsui stoic , cântul.

Ai tăcut dis-de-dimineață 

Și te -ai înălțat la cer,

Risipindu -te în ceață 

Pe aripi noi,de înger...

De -abia respiri, în scaun cu rotile, 

Plăpând, îngălbenit la față;

Scărbit de ace și pastile 

Nu vezi rostul tău în viață. 

Tragi fumul de țigară 

Din a existentei efemere, 

Prin lumea ta interioară 

Te pierzi în umbre și himere  

Citești ziarul, fără vlagă, 

Ciugulesti de abia fărâme, 

Cu privirea ce mă roagă, 

Să nu stărui cu asprime  

Ești ostenit, vrei la culcare, 

Te Căznești să dormi un pic

Prins de friguri ori sudoare 

Sub ticăitul de ceasornic. 

În zori,apatic și mahmur 

Pui radioul în surdină 

Și te simți atât de singur. 

Privindu-mä ca pe - o sträinä  .

Strigă Cerul, să nu plâng,

Să prind aripi și sa zbor 

Spre tărâm ce nu mă frâng 

Și nu sufocă al meu dor..

Dar eu stau,mai zăbovesc;

Să mai cred o dată -tine,

Căci ești gândul ce l iubesc 

Și ești soarele din mine..

Iar mă prăbușesc în gol,

În treacăt,mă izbesc de stânci;

Vântul mă scuipă cu nămol,

Mă -nghit gropile adânci.

Tânjeam al nostru răsărit 

Din zarea viselor tăcute,

In umbra ta m am cuibărit 

Și rod clipele pierdute..

Și ploaia mă cuprinde iar,

Când întunericul se lasă;

Te așteptasem în zadar,

Să te întorci din nou,,acasă...

Știi,va veni o zi, cândva,

Când la răscruce voi ajunge 

Și mi va zâmbi altcineva;

Pe veci de tine mă voi smulge...!!

Fata mea, simt că mă duc,

Mă ofilesc și mă usuc;

Eu te rog, să nu mă plângi,

Inima să nu mi o frângi ,

Să pot pleca zâmbind 

Cu chipul tău în gând ...

Poți să mi -aduci o floare 

În zi de sărbătoare ,

Să stai cu mine la taifas 

În loc de bun rămas ;

Oriunde aș fi,voi fi cu tine,

Ești Iubirea mea știi bine.

N-am fost cea mai bună mamă;

Este a mea profundă teamă..

Că nu ți -am oferit mai mult 

Mă frământă de demult..

Tu îmi spui comoara mea,

Să bem o gură de cafea,

Amintiri să depănăm 

Și cât de tare semănăm,

Îmi spui gingaș la ureche,

Că sunt fără de pereche ,

Că sunt unică în al meu fel,

Al tău sprijin și model;

Copila mea, îți mulțumesc,

Ești tot ce simt și ce-mi doresc ;

Ești darul meu pământesc ,

Te port în mine,te iubesc ;

Eu te veghez,mergi înainte 

Și rogu -te , să fii cuminte..

Număr zilele 

În tăcerea timpului;

Picură gândurile 

În bătaia vântului. 

În Surâsul dimineții 

Deșteptătorul sună;

Rămășițele vieții 

Le culege,le adună...

Oare cât mi a rămas 

Pe cărările umblate

Să port al meu pas

Spre vise inspirate..?

Mi e prielnic oare

Prognosticul menit

Din vremea curgătoare 

Spre fatidicul sfârșit?..

Și n urma mea,obscură 

Vocile mă judecă;

Să nu scap vreo picătură 

În bezna ce alunecă...

Și n nopțile bântuite 

Mai sper un răsărit 

Pt clipele iubite 

În suflet cuibărit..

Mă trezesc dimineața 

Cu fața la cearșaf,

Reflectăndu-mi viața,

Mă scutur de praf..

Mă -mbăiez în grabă,

Limpezindu-mi cerul 

Și fața mea strâmbă,

Netezindu -mi părul.

Adulmec cafeaua,

Ce din ceașcă zâmbește;

Îndepărtez perdeaua,

Ce de beznă mă ferește.

Zarea mă inundă 

Cu miresme și culori;

Privirea mea udă 

Năframa de nori.

Căci mă simt o umbră,

Ce -n urma ta plânge 

În odaia mea sumbră,

Unde plouă și ninge..

Dulcea mea copilărie, Nu te voi uita nicicând, Tu eşti ca o floare pe câmpii, Eu te voi purta mereu în gând. Dulcea mea copilărie, Ce frumoasă tu ai fost, Eu te chem din nou la mine, Dar nu are niciun rost. Căci vremea trece, vremea vine. Viaţa e scurtă cum e ea Şi tu te duci de la mine, Ramâi cu bine, copilăria mea. poezie de Vladimir Potlog 

Până când Doamne lacrimi și iar lacrimi revărsate pe strigăte de durere ce însângerează propriul tărâm când , cuvintele ,, pace,, și , iubire,, sunt împușcate și zac lângă inimi nevinovate sub mormane de ruine și pământ fără de cruci.

Mereu în pace încrezător

Mă rog rezemat de un gorun

Dă-ne Doamne cerul fără nor,

Și șterge pământului străbun

Urmele de bocanc străin

Venite din ura omului hain…

Doamne !

Eliberează adevărul încarcerat

De cei ce vor război, după război…

Dă Doamne vinovatul să fie judecat

Și dă înțelepților jilțul înapoi.

Planeta-i inundată de șobolani care îngurgitează pacea si iubirea intre nații. Și toate până când , până când …?

Doamne dă-ne un răspuns!

Acelaşi sfârşit                             Aceiaşi sârşit

are fiecare poveste,                    are o carte cu poezii,

 cu rău se începe,                        cáştigă,

cu bun se termină.                      iar mai apoi pierde.

Acelaşi sârşit                              Acelaşi sârşit

are viaţa omului.                         are o floare,

astăzi el este                               azi înfloreşte,

mâine el nu-i.                             mâine se ofeleşte.

Acelaşi sârşit                             Acelaşi sârşit

are ziua şi noaptea.                  are un copac,

când e zi e soare,                     azi el e verde,

când e noapte e lună.             peste o vreme fără frunze.

Acelaşi sârşit                          Acelaşi sârşit

are un nume,                         are un cântec

astăzi îl ştiu toţi,                  azi toţi îl ântă

mâine deacum nimeni.        mâine toţi îl uită.

Străzi pustii si-aglomerate
Cît şi vechi, atît şi-nalte
Lume e, dar sunt străin
Cu picturi, fără stăpîn
Case se întîlnesc pe drum
Alb, modern şi-ncăpătoare
Oameni mici şi mari de-acum
Ei păşesc, cu-alor dreptate
Oare toţi îşi au cămin!
Locul său, cel care des
E numit de noi: "Acasă"
Pleci, dar te întorci mereu
Vin şi eu, spre casă.
Nins să fie, sau să ploaie
Să alergi doar după soare
Cînd eşti printre spini
Dar mereu sub nori.
Fericirea e în clipa
Ce n-o preţuieşti
Teama, frica si dorinţa
Tu acasă eşti?
Cînd stabilul e ştiut
Că nu se cunoaşte
Bucuria o resimţi
Dar de ea n-ai parte.

Vinum pollicitum, silentium redditum. Veritas in poesi efflorescit.

(Vinul a fost promis, tăcerea a fost oferită în schimb. Adevărul înflorește în poezie.)

N-ai vrut să-mi simți poemul, l-ai tratat cu aroganță,

În timp ce eu scriam despre vin și despre noi,

Ți-am dăruit rodul lui, în răvașe pline de speranță,

Când m-ai lăsat în urmă, pierdută printre ploi.

Mi-ai dăruit din pasiunea gustului tău,

Promițând că licoarea viitoru-mi va lumina,

Dar când viața ți-a cerut un tribut mai greu,

Ai închis și vin, și promisiuni, sub tăcerea grea.

Azi, versurile mele sunt singura recoltă,

Le ții în gând tăcut, uitat îți este al lor rod,

Iar eu rămân în postgustul unei revolte,

Al paharului care știe cât a costat acest gol.

Nu mai e loc de rugi și nici de așteptare,

Licoarea promisă e-al amintirii parfum,

Și poezia-i liberă, n-are nevoie de onoare

Din partea celui care s-a vrut a fi doar fum.

Rămân darul ce iartă, lumina fără tribut,

Ce caută sens în al tăcerii imens tezaur,

Iar faptul că n-ai pus preț, alegând să uiți

Rămâne o umbră peste promisiuni de aur.

Rămâi... un nume scris cu degetul pe apă,

O amintire mută în matca unui vis,

Iar dacă neputința în tine o să sape,

Eu voi fi cerul liber ce-n tine... a apus.

Nu-ți mai caut amprenta pe gâtul de sticlă,

Nici truda, nici murele, nici praful pe drum,

Am învățat că licoarea e liberă-n cupă

Și n-are stăpân, e doar gust și e fum.

Ai fost un profesor de taine amare,

Mi-ai arătat cerul ascuns într-un bob,

Dar ucenicia s-a stins la apusuri...

Azi beau ca o regină, nu scriu ca un rob.

E curat și-acest vin, fără al tău nume,

Ce nu cere scuze, nici note de trei,

E darul pe care mi-l fac eu, din lume,

Când tu nu mai ești printre zeii mei.

Rămâi în urmă, un ecou ce se stinge,

Un postgust amar de care nu-mi mai e dor,

Rămân cu acest vin de veghe pe buze,

Iertându-te-n taină că-ți sunt... trecător.

....................................................

Rămâi o vitrină cu sticle închise,

O amintire ce-și pierde din jar,

Iar eu plec spre zări de lumină promise,

Să sorb fericirea din propriul pahar.