Sărutul toamnei

Cântă-mi iubito un cântec la vioară, Să-mi aline sufletul cu dor. Cântă parcă ai cânta ca prima oară... Sonata frunzelor ce mor! Cântă-mi iubito un cântec la vioară, În această zi rece de toamnă. Să nu simt cum frigul mă împresoară Și să înțeleg cu adevărat dragostea ce înseamnă. Cântă-mi iubito un cântec la vioară. Să nu aud cum ploaia bate în geam Și să mă bucur ca prima oară, Că pe tine alături de mine te -am. Cântă-mi iubito un cântec la vioară, Cântă -mi ce vrei tu, Căci e frig, plouă și e seară! Și vreau să uit de toate numai de tine nu! Poezie de Vladimir Potlog

Alerga trenul sub lună, Timpul îmi părea că aleargă după noi Şi eu priveam pe geam cum trec unul câte unul Copacii falnici, dar de frunze goi. Priveam stânci, munţi, dealuri Şi mă miram atât de mult, Cât e de frumos pământul, Şi nu mă săturam să mă mai uit. Trenul alerga tot mai departe, Inima îmi bătea mereu. Şi lumea îmi părea ca o carte, Scrisă de însuşi Dumnezeu. poezie de Vladimir Potlog 

 La început am privit răsăritul, Cu ochi plini de bucurie. Apoi a venit asfințitul, Care nu mi-a plăcut nici mie, nici ție. La început a fost iubirea Cu parfum de liliac, Apoi a venit despărțirea Care nu mi -a fost nici mie, nici ție pe plac. La început a fost plăcerea Și eram atât de fericiți. Apoi a venit Durerea Și am rămas singuri şi umiliţi! La început am avut de toate Și ne părea că așa mereu o să fie, Dar viața e frumoasă, Dar și plină de melancolie. Poezie de Vladimir Potlog

Dulcea mea copilărie, Nu te voi uita nicicând, Tu eşti ca o floare pe câmpii, Eu te voi purta mereu în gând. Dulcea mea copilărie, Ce frumoasă tu ai fost, Eu te chem din nou la mine, Dar nu are niciun rost. Căci vremea trece, vremea vine. Viaţa e scurtă cum e ea Şi tu te duci de la mine, Ramâi cu bine, copilăria mea. poezie de Vladimir Potlog 

Bătrâneţea nu este o povară,

Nu este o haină grea.

Ea este o comoară pentru acei,

Care sănătatea o pot păstra.

Bătrâneţea nu este o povară

Ea este o cunună de Lauri.

Trimisă de zeii cereşti,

Dacă ştii viaţa cu adevărat s-o preţuieşti!

Bătrâneţea nu este o povară.

E un amurg frumos de vară

E un strop de rouă,

Este un început de cale nouă.

Bătrâneţea nu este o povară

Este o frumoasă melodie

Cântată la o chitară,

Este o splendidă poezie!

Scrisă de bunici pentru nepoţi şi nepoţele.

Bătrâneţea nu este o povară,

Este ca cerul presărat,

Cu mii şi mii de stele.

Iubite, ne cheamă marea,

Să ne plimbăm pe malul ei

Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,

Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite, ne cheamă marea,

Să ne aruncăm în valurile ei

Şi să zburăm pe aripile dragostei!

Iubite, ne cheamă marea,

Cu un glas frumos şi blând.

Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite, marea ne cheamă,

Când soarele e sus pe cer.

Şi parcă ne îndeamnă,

Să descoperim al dragostei mister.

Foaie verde foi trifoi
du-mă viață înapoi,
du-mă-n sat, la mine acasă
unde stau mereu cu ai mei la masă.
Acolo-i verde, albastru, soare
găina-mi umblă printre picioare
auzi câinele cum veșnic latră,
pisica o vezi cum umblă după pradă.
Iată acolo sângele nu contează,
banu-i doar un număr,
iar locuința e a noastră.
E acel miros specific vechi
de o casă bătrânească
tărâm lăsat din moș strămoș
pentru generația ce urmează.
Acolo apa-i din fântână,
o pui la soare să se încălzească,
dar nimic nu e ca baia de copil făcută,
vara, în balie lângă casă.
Cu sare, roșia proaspăt culeasă
era gustarea perfectă de la amiază
și leguma ce cu trudă o munceai,
îți aducea un gustos, liniștit trai.
Mai miroseai o floare îngrijită de mâna ta
și pâinea mamei nu lipsea,
soba iarna mocnit ardea,
radioul era singurul sunet ce urechile ți le umplea.
Râsetele, muzica și voia bună,
un pahar de tărie ce te făcea să vorbești strună;
se adunau vecinii la poartă și vorbeau
de bârfa ce prin sat o auzeau.
Asta-i viața de la tară,
ce cu dor îmi amintesc seară de seară.
Asta-i copilăria ce mi-o amintesc
și sentimentul ce acasă îl numesc.

Căderile în toamnă au doza lor de taină

Gustată lung din vinul ce fierbe-n buza dulce

A celor ce greșeala din vina lor o smulge

Ca umărul să lase și frunze-n vânt și haină.

Căderile în toamnă au scara lor spre vise

Din început de secol sfârșit într-o legendă

Când cai fără zăbală galopul și-l suspendă

La sânul cu potcoavă de nemuriri promise.

căderile în toamnă au norii lor de ploaie

Căzută către cerul întors cu fața-n jos

A larg căuș anhidru cedând la om frumos

Plecat să sugă ludic nectarul din puroaie.

căderile în toamnă au totul și nimicul 

Întinși pe patul moale al vinului adult 

Plecat să ducă dorul din mult în tot mai mult

Cât fierbe luna plină și clatină ibricul. 

Cu relief șerpuit între cărări ce duc la cetate

Și misterioasa natură ce lasă umbre de ceață

Toamna își culege frunzele, ei căzute

Le pune într-un album cu amintiri

Copacii dezbrăcați de verde

Își pierd ultimele frunze palide

Le îngroapă,

într-un cimitir al frunzelor.

    Cu privirea pierdută stau la fereastră 
    Şi aştept, resemnat, ploaia albastră... 
    O, Toamnă dulce, tu iar ai sosit, 
    La tine, cu drag, eu m-am gândit... 
    
    Am aşteptat să-ţi spun o vară-ntreagă, 
    Că nu de tine mi-este teamă: 
    Eu ştiu că tu eşti mare doamnă; 
    Şi porţi în urma ta alai de... toamnă... 
    
    Dar vezi că frigul ăsta ce-mi răzbi în coaste, 
    Mă înturnă-nspre obiceiurile mele proaste: 
    Să mă adun pe lângă sobă, singur, zgribulit, 
    Pierdut pe veci în gânduri, osândit... 
    
    Fiindcă tu ştii ce ştiu şi eu, şi ştiu şi alţii, 
    Nemairȃvnind la tine, nu am alte aspiraţii, 
    Iubirea noastră a-ngheţat încă de-aseară, 
    În frigul ascuţit al iernii… ca o gheară...
    
    O, Toamnă, mai rămâi, mai stai un pic, 
    Atâta cât să fiarbă vinul din ibric, 
    Că uite-am pus şi-un pic de scorţişoară 
    Să uit, să uiţi şi tu, de frigul de afară..

Pe întiderea albă , stăpână

Un râtâcit disperat se închină.

Cârarea,poteca-i ascunsâ,

Pașii se ascund adânc în omăt!

Viscolul țipă se zbate

Învâluie tiranic ,omu din spate

Hoțește poposește-n brădet

Răsfoind frunzele moarte.

Balaur de aer flămând

Înșfoacă pustiul gemând...

Se joacă î n cruda lui tiranie

Cu un biet călător rătăcit.

Cu săgeți îi sfâșie fața

Speranța-i mai subțire ca ața.

Pustiul e atât de aptoape

Nămeții aici vor să-l îngroape.

Grâbește sărmanul  să ajungă

În satul lui  aproape de luncă

Viscolul i se așează în față

Inima-i de teamă îngheață....

În zare pe urma-i fugară

Râsună urlet de fiară

Ecoul îl poartă ,îl înmiiește

De groază în piept inima se oprește.

Pe albul zăpezii de om neumblată

Crivățul,vântul a uitat să mai bată!

Un semn de întrebare se întinde în zare

L-a văzut Domnul din cer oare?....

Haita de lupi e tot mai aproape

Ochiul lacrima-și soarbe...

E clipa în care în salt către moarte

Mintea aleargă gânduri deșarte...

Cu ochii închiși

Așteprându-și sfârșitul...

Fiara-i stârnită de sânge

Cu fulgi grei de nea cerul plânge

    De ce m-aş teme de toamnă?
    Ar fi ca şi când,
    m-aş teme, de lumina promisă de zei...
    

    Ar fi ca şi când, 
    drumul meu ursit,
    s-ar întoarce împotrivă-mi, 
    făcând comerţ cu fructele ispitirii...
    
    De toamnă nu mă tem...
    Ci mai degrabă, m-aş teme,
    de mirosul frunzelor arse,
    sau - mai bine zis - de strigătul îndepărtat,
    al gândurilor mele,
    care nu-şi mai regăsesc ecoul...
   

    De ce m-aş teme de toamnă ?
    Ar fi ca şi cum, 
    m-aş teme de moarte...