Sărutul toamnei

Apa curge din izvoare, izvorăşte în fântâni,

Dar când ea dispare, plâng şi cei tineri şi cei bătrâni.

Fără apă pâinea nu creşte, în râuri şi iazuri peştii mor!

Apa este elixirul vieţii, când o bei rece de la izvor.

Fără apă, viaţă nu-i pentru pomii şi florile din grădini.

Fără ea, pe pământ ar creşte numai urzici şi spini!

Bucuraţi-vă când plouă şi când auziţi că susură un izvor,

Natura ne aduce bucurie nouă şi pământul devine mai roditor.

Te-am pictat pe o coală de hârtie,

Te-am pictat pe o frunze de stejar.

Te-am pictat pe o lacrimă de iubire

Care a curs odată din ochii tăi frumoşi de chihlimbar.

Te-am pictat pe o gutuie galbenă

Cum este soarele pe cer.

Dulce, amăruie ca şi sărutul

Care deseori ţi -l cer!

Te-am pictat pe o rază de lumină,

Te-am pictat pe o stea.

Căci tu eşti a mea stăpână,

Te-am pictat chiar şi pe inima mea!

Am scris într -o zi o poezie Pe o coală albă de hârtie. Despre mine, despre tine, Despre iubirea care a unit ale noastre destine. Am scris acest vers Despre al nostru mic univers. Plin de fericire și amor... Și despre visele ce nu mor. Am scris un poem de dor Pe o foaie de hârtie. Despre un dor nemuritor, Am scris această poezie! (Poezie de Vladimir Potlog)

Mi-e dor de sat, unde veşnicia e la ea acasă,

Mi-e dor de sat unde vinul stă limpede în ulcior,

Unde pâinea e tăiată în două şi e pusă frumos pe masă,

Unde mă aşteaptă un suflet sfâşiat de dor!

Mi-e dor de sat, unde primăvara pomii sunt în floare,

Mi-e dor de sat, unde miroase a pită coaptă!

Unde se-aude susur de izvoare,

Acolo veşnicia cu adevărat mă aşteaptă.

Iubite, ne cheamă marea,

Să ne plimbăm pe malul ei

Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,

Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite, ne cheamă marea,

Să ne aruncăm în valurile ei

Şi să zburăm pe aripile dragostei!

Iubite, ne cheamă marea,

Cu un glas frumos şi blând.

Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite, marea ne cheamă,

Când soarele e sus pe cer.

Şi parcă ne îndeamnă,

Să descoperim al dragostei mister.

Mama este o rază de lumină. E fiinţa care mi-a dat viaţă, Are inima curată şi senină Şi m-a legănat cu drag în braţe. Mama este dor nemuritor, Este curcubeul care răsare după ploaie. Ea mi-a spus pentru prima oară ce înseamănă dor Şi ma învăţat să-l aştern pe foaie. Mama este ca pomul care înfloreşte primăvara, Ca floarea care înfloreşte în grădină. Este ca soarele care răsare vara Într-o zi caldă şi senină. Mama e tot ce am mai sfânt în lume E ca steaua cea divină, Care a vestit venirea lui Iisus pe lume, Mama e raza mea de lumină. poezie de Vladimir Potlog

Uneori mă eliberez, dar adeseori sunt întemnițată

în închisoarea sufletului meu, o închisoare cu

pereți invizibili și, aparent, inexistenți, atunci

când plâng. Și doar atunci când plâng, eu

simt cum spiritul îmi îmbrățișează materia;

apartenenţă; tristețe incurabilă. O realitate

înspăimântătoare și asemănătoare apocalipsei

mă forțează să privesc; imagini stocate pe retină;

atunci când pericolul este prea mare pentru a fi

conștientizat; ne mințim singuri atunci când credem că

nimic nu se crapă în interior; atunci când, de fapt, totul

se crapă; Africa se crapă, India se crapă, Turcia se crapă;

se crapă pământul și înghite tot; și ape, și case, și dealuri,

și munți, și drumuri, și poduri, și flori, și animale, și oameni,

dar și lăcuste, și broaște, și șerpi, chiar și morminte. Doar

ochii pot vorbi împotriva acestei tăceri maligne. Tăcerea

devine un sarcom Ewing al durerii. Ea este, de fapt, un țipăt

intern si se poate transforma intr-un cântec cosmic, atunci când

este forțată să iasă printre dinți fracturați; un cântec sfâșiat,

care pătrunde într-o realitate ciudată pentru a se înălța

la un cer sfâșiat; meteoriți, asteroizi, nave spațiale

sfărâmate, unde radio, bioxid de carbon, și raze gamma;

dar și epifanii, care se înalță printre limbile de foc

ale vulcanilor aprinși; hipertensivi în rugăciune, care

nu mai știu ce se întâmplă cu ei; cutremure după

cutremure și poluri care se balansează; Siberia, Islanda.

Cu ceva timp în urmă, această realitate era doar umbra

unui vis de neînțeles, în zori. Această realitate aluneca

atunci când mă trezeam singură pentru a-mi hrăni

libertatea mea dureroasă. Acum persistă, iar visul

poate deveni o evadare din acest coșmar real;vise lucide

precum sunt razboaiele pentru obtinerea de teritorii

in scopul salvarii, atunci cand nimic nu este sigur;

si absolut nimic nu este sigur, cu exceptia lui 

Dumnezeu; doar Dumnezeu poate deveni

realitatea noastra certa, daca noi dorim .

Poezie de Marieta Maglas

Notă; această poezie este publicată.

Păşind spre-un greier încruntat

Ce cântă trist şi jalnic,

El se opreşte din cântat,

Nu pasul meu năvalnic.

Nu vrea defel să îl ajut,

Să-i ţin măcar, chitara;

Ci cântă-aşa cum a-nceput:

El singur, toată seara.

Aşa că-ndată m-am retras

Şi l-am lăsat în pace,

Necutezând un singur pas

Sau gesturi, a mai face.

O mână-şi puse pe rever,

O alta, pe batistă,

Şi rămăsese iar stingher,

Cântându-şi soarta tristă...

Trec ţiganii spre pădure,
vântul plânge prin pătule,
ploaia crede că-i secure,
taie-n dealuri guri de hule,

roata muşcă din ţărână,
ruda stă să prindă glia,
biciul simte că îl mână
şi puterea, şi mânia

cad din cer făclii încinse,
se înşiră şi se-nnoadă,
par cărări de zei aprinse,
fără cap şi fără coadă,

crengi se-ndoaie din spinare
peste drumul fără viaţă,
mai alături, pe cărare,
plânge-o urmă de paiaţă,

singur firul din pâraie
toacă tot ce-i stă în cale,
ici şi colo se înfoaie,
piere singur chiar în vale,

norii negrii de furie
se răsfrâng ca o podoabă,
vin cuprinşi de nebunie
peste seara asta snoabă.

Stau ţiganii în pădure,
din căruţe zboară şoapte,
caii fug siliţi să-ndure
frigul dus acum de noapte,

focul iute se-nfiripă,
sar scântei să frângă hăul,
umbre vin în mare pripă,
latră-n van la cer dulăul,

se aprinde-un papă-lapte,
bate-n palme fără grabă,
în miros de mere coapte
pare prins de multă zdroabă,

trupul suplu îl înşiră
o ţigancă din mulţime,
pieptul tare îi respiră,
ochii-s plini de adâncime,

printre dinţi răsare-o boare,
ploaia cade fără milă,
frânge totul sub picioare
cu-o plăcere de acvilă,

cântul creşte peste vise,
ies copiii din căruţe,
păsări strigă din culise,
cer ca somnul să le cruţe,

Dorm ţiganii în pădure,
gându-i dus în altă lume,
stele cad din cer să fure
din sclipire un renume,

lunca-i plină de culoare,
sus un nor din gură cască
şi cuprinse de ardoare,
vin şi umbre să privească,

un tăciune mai afumă,
vorbe-aprinse de iubire,
sunt luaţi printr-o cutumă
ea mireasă, el e mire,

cată-n ochi să-i fie vrajă,
brâul prinde cu ardoare,
sub o lună stând de strajă,
doar atât cât nu o doare,

ţine vântul să aştearnă
peste codrul fără haină
voalul alb de nouă iarnă,
zori de zi şi-o altă taină

Arc de culori vii,

Peste cerul proaspăt stins,

Pace-n zare stă. 

Umbrele lungi ale serii mângâie praful drumului,iar mirosul de fân cosit aduce aminte de veri trecute.

Soarele coboară leneș, un cerc de foc obosit,lăsând în urmă doar fire de lumină veche.

Zilele lungi ale copilăriei au rămas prinse în iarbă,pe unde pașii noștri nu mai calcă de mult.

Rămâne doar vântul, șoptind secrete dintr-un alt timp.

Fulgii căzători,