Sărutul toamnei

Am iubit și eu odată o femeie Și o mai iubesc și acum. Chiar dacă ea de mult nu mai e lângă mine Și din dragostea noastră a rămas doar scrum! Am iubit și eu odată o femeie, Frumoasă cum e luna de pe cer. Cu ochi luminoși cum este calea lactee Și plini de tandrețe, și mister. Am iubit și eu odată o femeie Cu multă patimă și amor. Și visam că sunt un zeu, Un zeu nemuritor! Am iubit și eu odată o femeie, Parcă din altă viață, de pe altă tărâm. Dragostea noastră s-a aprins ca o scânteie Și arde și acum în sufletul meu plăpând. Poezie de Vladimir Potlog

Nu mai ninge, cum a nins odată. Cu fulgi mari, frumoși ca stelele de pe cer. Pământul pare o planetă moartă Un bulgăre de lut plin de taină şi mister. Copacii plâng cu lacrimi de gheață, legănându- se în vânt. Sperând și ei la o nouă viață, Vreau să fie îmbrăcaţi într-un alb şi curat veşmânt! Unii oameni nu mai așteaptă cum așteptau odată Să vină Anul Nou, ei vreau în dar lumea toată, Nu se mulțumesc cu un mic și banal cadou! Nici natura nu e ce a fost odată. A devenit mai rigidă și puțin mai rea, Căci s -a săturat să tot vadă cum omul își bate joc de ea. Nu mai ninge cum a nins odată dar totuși vine anul nou Hai să-l întâmpinăm cu inima curată. Și să ne bucurăm de cel mai mic și banal cadou. Poezie de Vladimir Potlog

Fără limbă nu există un popor, Fără limbă nu poți cânta un cântec de dor. Fără limbă nu râde sau plânge un copil Fără o limbă frumoasă cuvântul mamă nu sună util! Fără o limbă vorbită corect. Chiar nici ploaia care cade pe pământ Nu are nici un efect. Fără limbă pomul nu e pom, Nici omul cât de bun nu e om. Fără limbă nu poți fi ce trebuie să fii, Fără limbă nu se va mai scri poezii. Să nu uiți limba în care mama te -a învățat, Să fii om, om cu adevărat! (Poezie de Vladimir Potlog)

Am scris într -o zi o poezie Pe o coală albă de hârtie. Despre mine, despre tine, Despre iubirea care a unit ale noastre destine. Am scris acest vers Despre al nostru mic univers. Plin de fericire și amor... Și despre visele ce nu mor. Am scris un poem de dor Pe o foaie de hârtie. Despre un dor nemuritor, Am scris această poezie! (Poezie de Vladimir Potlog)

Mama este o rază de lumină. E fiinţa care mi-a dat viaţă, Are inima curată şi senină Şi m-a legănat cu drag în braţe. Mama este dor nemuritor, Este curcubeul care răsare după ploaie. Ea mi-a spus pentru prima oară ce înseamănă dor Şi ma învăţat să-l aştern pe foaie. Mama este ca pomul care înfloreşte primăvara, Ca floarea care înfloreşte în grădină. Este ca soarele care răsare vara Într-o zi caldă şi senină. Mama e tot ce am mai sfânt în lume E ca steaua cea divină, Care a vestit venirea lui Iisus pe lume, Mama e raza mea de lumină. poezie de Vladimir Potlog

Te-am pictat pe o coală de hârtie,

Te-am pictat pe o frunze de stejar.

Te-am pictat pe o lacrimă de iubire

Care a curs odată din ochii tăi frumoşi de chihlimbar.

Te-am pictat pe o gutuie galbenă

Cum este soarele pe cer.

Dulce, amăruie ca şi sărutul

Care deseori ţi -l cer!

Te-am pictat pe o rază de lumină,

Te-am pictat pe o stea.

Căci tu eşti a mea stăpână,

Te-am pictat chiar şi pe inima mea!

Arc de culori vii,

Peste cerul proaspăt stins,

Pace-n zare stă. 

Melancolie

Ce chiot, ce vaiet în toamnă...

Şi codrul sălbatec vuieşte -

Răsună-n coclauri un bucium,

Şi doina mai jalnic porneşte.

- Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge şi nu-ţi fie teamă -

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă...

Mélancolie

Quel cri, quel pleur d'automne...

Viennent du bois sauvage en gémissant —

Un cor retentit dans le vide

Et la plus triste des lamentations commence.

— Ne pleure pas, mon cœur, ne pleure pas,

Écoute sans peur et sans drame :

Plus loin en ses entrailles la terre

Nous appelle...

     Raza  soarelui ucide 

Când pe creștet se răsfrânge,

O umbrelă ar fi salvarea 

De săgeata care frige.

Pe câmpii și prin livezi 

La amează e pustiu

Toți și toate se ascund

Doar pe cer soarele-i viu !

singurătăți

oglindite-n

taine de muguri.

deodată

o tangara albastră

țâșnește

din al zorilor suspin.

Moku

ating ferestre

în răsuflări

de stele.

deodată

o chemare blândă

animă zarea;

se-aprind zori…

2

 în inima frunzei

se leagănă vântul;

șoapte mărunte.

deodată

un fluture alb

deschide aripile

spre liniștea cerului.

( Moku este un nume  ales de chatgpt)

Tu scuturi culoare în lumea întreagă
cu pletele-ţi lungi fluturate în steaguri
şi fruntea întinsă prin multe meleaguri,
eşti toamna eternă ce doruri încheagă.

Stăpână pe ceruri, culori pui în rânduri
de nori adunaţi în făpturi fără seamăn,
privirea te ştie, mi-eşti sufletul geamăn,
eşti toamnă născută să stărui în gânduri.

Tu cerţi cu privirea pădurea-nfrunzită,
culoarea prea verde ne spui că e tristă,
că este nevoie de-o mână de-artistă,
eşti toamna făcută din spic de ispită.

Prin cârduri de păsări tot pui osteneală,
cu lacrimi din ceruri le ceri să se ducă
departe, spre zări, unde pari o nălucă,
eşti toamna ce soarta mereu o înşală.

Un leagăn de frunze mi-ai dat la născare,
în freamăt de crengi tu mi-ai fost ursitoare,
puterea-ţi de viaţă pe frunte mi-e boare,
prin fulger şi tunet mi-eşti, toamnă, cărare.

Iarna cu fulgul și frigul ei s-a dus,

Cred că dincolo, pe unde soarele-apus,

Pădurea toată se-mbracă-n haine verzi,

Și-așteaptă să-i vină musafiri pe crengi

Pe cer cocorii zburând se-aud,

Venind din țări aflate mai la sud,

Ei toți își caută locul și cuibul,

Părasit la vreme de cules porumbul

Pe câmp tractoarele ară cu zor,

Răstoarnă brazda, lăsând răzor,

Țăranul pune sămânța în pământ,

La cer privește, ploaia chemând

În aer sute de roiuri de insecte,

Cu mare grijă își caută traiecte,

Știute doar de ele și cu un scop,

Polenizări să facă plantelor, nonstop

E primăvară, începe-o nouă viață,

Și-n jur se-ntind covoare de verdeață,

Din cer cad stropii binecuvântați de ploaie

Și peste tot e zumzet și-o mare...hărmălaie!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!