Decor de toamnă

Pastor de vise

pe pășuni întinse

unde iarba cu rouă

trezește la viața nouă.

Păstor de speranță 

ce spre cer se înalță

cu suflet curat

unde Domnul desculț a intrat

Păstor de mioare

cu blănițe albe și strălucitoare 

ce-ți sunt alinare

când dorul te doare.

Păstor de pe munte

ai de a spune multe

prin doinele neamului

cu cântul Flautului.

Păstor, păstoraș,

viața de oraș

prea mult sa schimbat

oamenii de doine au uitat .

Păstor de lumină

genunchii mi se înclină

pentru putere și răbdare

să păstrezi unită turmă de mioare

Păstor de frumos,

chipu-ți luminos

azi ne dă căldura

credința și învățătură 

Tu Păstor de vieți 

cu dragoste ne înveți

pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.

Și ce dacă iarna vine
cernând fugii de zăpadă...
Eu, mă învelesc cu tine
lăsând sufletu-mi să cadă
în al drgostei cascadă.

Și ce dacă pe la geamuri
frigul a gravat flori albe
adunându-le drept  lauri
și țesând din ele salbe.

Și ce dacă bate vântul
mult prea zbuciumat și rece
Este la fel ca și gândul
că, încă un an se trece
care a schimbat Pământul.

Și ce dacă în văzduh
se aud doar glas de ciori
iar pe lac, acolo-n stuh,
mai sticlesc doi ochișori.

Și ce dacă iarna vine
lăsând pomii dezbrăcați
Eu mă pitulesc în tine
precum conurile-n brazi
și te țin ca să nu cazi.

Și ce dacă iarna vine
și cad fulgii ca-n poveste
Eu mă plimb la braț cu tine
dulce îți șoptesc o veste...
Fericire, tu-mi faci zilele senine.

Drepturi de autor
Anna Dzengan 07.12.2020

NORI...

Nori.
Pete de culoare —
albe, cenușii —
se adună,
încet,
peste văi,
peste câmpii,
peste ce a mai rămas din noi.

Par urme.
Nu de pensulă,
ci de timp.
Ca și cum cerul
ar fi fost atins
de gânduri târzii
care n-au mai apucat
să se spună.

Plutesc.
Nu pentru că vor,
ci pentru că nu au unde să cadă.
Și ne amintesc —
fără voce —
că soarele există
chiar și atunci
când nu-l vedem.

Sunt moi.
Aproape sfioși.
Ca lucrurile care trec
fără să ne întrebe
dacă suntem pregătiți.
Ca viețile noastre,
care par mari
doar privite de departe.

Ne-am juca, poate,
cu fragilitatea lor.
Dar mâinile ne sunt pline
de timp pierdut.
Așa că ne jucăm doar
în gând.
Ca un copil
care calcă pe un covor moale
știind
că nu e al lui.

Nori.
Timp care nu se oprește.
Nori — semne că ceva a fost.
Nori — ploi care ne spală
de ce nu mai suntem.

Noi…
o iubire vie.
Atât cât durează
o privire
ridicată spre cer.

Auzi… ascultă atent—
ritmul cardiac al florilor de mai.
Simți? oprește-te… simte
atingerea pleoapei de parfumul lui mai.

Cântă… auzi cum cântă?
S-au adunat toate florile
sub geamul sufletului unui trubadur—
ascultă serenada acestui mai.

Vai… ce vocalize suave
emană lalelele, narcisele, irișii—
au amețit până și dirijorul Soare,
iar vocile lor splendide mângâie cerul…

Auzi? Vezi? Simți?
Doamne— ce orchestră splendidă
ai creat sub geamurile împărăției Tale,
ce serenadă a vieții
într-un Mai al raiului pământesc.

După ușile închise ale unui zâmbet larg
ce îmbrățișează chipul,
ascunse rămân frământările...
lacrimile se strâng în lacul sufletului.

Acest lac, odinioară,
purta albastrul imaculat al copilăriei…
anii au crescut pe el asemenea nuferilor —
ah, ce nuferi frumoși l-au împânzit.

Dar rădăcinile lor
au tulburat cristalinul apei.

Frământările se cuibăresc, se îmbulzesc
într-un cuib prea mic să le poată adăposti...
prea plin, prea greu să mai reziste.

Și iată — plesnește
precum un elastic
de care norii sunt legați de pământ.

În clipa rupturii, cerul plânge,
fiindu-i lovit obrazul conștiinței,
o durere adâncă,
pentru că a cedat —
a cedat presiunii furtunilor
ce bat în pânzele sufletului.

Frământările —
un fel de nuferi:
grație și frumusețe la suprafață,
rădăcini care tulbură
apele sufletului.

Gânduri peste gânduri...

se roiesc în cap,

Citesc printre rânduri 

dar din gând le scap.

Obosit de vreme

ca frunza de ploaie

sufletul mai geme

sub dorul care-l îndoaie.

Vorbele rostite

se pierd în tăcerea

șoaptelor șoptite 

dulci ca și mierea .

Mă alint cu gândul

că totul se trece

precum bate vântul 

într-o iarnă rece.

Mă împac cu gândul 

ca-n viața aceasta trecătoare 

suntem două urme clare 
care sunt urmărite de Domnul Sfânt.

Soarele încet dispare în depărtare,luând cu el toată căldura.

Vântul de abia leagănă florile din câmp.

Ce poate fi mai frumos decât apusul din depărtare ,

Ce poate fi mai frumos decât al tău cuvânt ?

Oare cât de frumoasă ar fi a ta voce,ale tale idei,sau al tău gând,

Cât de plăcut ai fi tu însuși,în mijlocul parcului stând.

Într-o căutarea infinită a ceva plăcut,a unei anumite persoane, strălucind precum un rug.

Un rug ce arde necontenit, continuând să ardă tot mai tare ,

Hrănindu-se din propriile scopuri,din propriile planuri pe viață,

Tu aștepți cu nerăbdare să se întâmple ceva,

Dar stai singur în casă.

Închis în propriile idei,închis în interior,

Prea multe gânduri negative,prea multă ură,

Te zbați în agonie,strigi după ajutor !

Dar toți dorm...

                                 ...

Stând pe un câmp,amețit de mireasma florilor,

Consumând aerul curat,un aer pur.

Cerul senin devine sur,se așteaptă o furtună grozavă,revărsânduse asupra mea cu tunete și fulgere.

Ar fi oare un protest în adresa mea ? 

Câmpul ia foc,macii ard necontenit,probabil sunt destule atâtea cugete.

La gunoi toată lumea ! ,îți cauți alinare în natură.

Nu arde niciun mac,arzi chiar tu în interiorul tău .

Ucis de acțiunile celorlalți,cazi la pământ.

Oare ce se putea fi mai rău decât să fii doborât de propriul gând.

                                     ...

Încălzit de dragostea soarelui ,te poți bucura,

Pentru tine și pentru ceilalți.

În mijlocul naturii tu poți afla că ești iubit.

Ca un om bun conform propriei teorii,

Ca un om ce trăiește bucuros.

Și doar în largul ierbii,sau în mijlocul pădurii,tu îți poți găsi propria fericire.

Propriul gând bun,propria iubire.

fără viziuni 

exacerbate inegalitățile

unghiul securității

mic

    De ce m-aş teme de toamnă?
    Ar fi ca şi când,
    m-aş teme, de lumina promisă de zei...
    

    Ar fi ca şi când, 
    drumul meu ursit,
    s-ar întoarce împotrivă-mi, 
    făcând comerţ cu fructele ispitirii...
    
    De toamnă nu mă tem...
    Ci mai degrabă, m-aş teme,
    de mirosul frunzelor arse,
    sau - mai bine zis - de strigătul îndepărtat,
    al gândurilor mele,
    care nu-şi mai regăsesc ecoul...
   

    De ce m-aş teme de toamnă ?
    Ar fi ca şi cum, 
    m-aş teme de moarte...

    Ninsoarea asta, sigur va cădea,
    Precum o copertină: amplă, grea,
    Şi-n casă, chiar şi somnu-i ghemuit,
    Lângă căldura sobei, adormit...
    
    S-aud doar zgomote-n fundal,
    Iar mâţa-şi toarce somnul abisal,
    Aş tulbura-o, dar nu mai am ce-i face,
    Fiindc-a umplut odaia-n calm şi pace...
    
    Din când în când, viforniţa de-afară,
    Stârneşte panică-n feştilele de ceară,
    Iar umbra zilelor ce tocmai s-au trecut,
    În suflet mi s-a cuibărit: s-o simt acut...
    
    Un an mi se sfârşeşte iar, sub tâmplă sură,
    Şi-l simt prezent în gând, ca pe-o arsură: 
    Cu bucurie şi necaz; cu dulce sau amar,
    Am mai trecut un an. Da' nu-n zadar…
    
    Căci peste umăr, nu privesc; doar înainte, 
    La slovele colindelor ce îmi aduc aminte,
    De alte ierni şi alte sărbători trecute,
    Ce mi-au rămas la fel de vii în minte...

Arde cerul fără milă,

Peste câmp și peste vie,

Zarea tremură-n lumină

E-un sărut de iulie.

Grâu-n picioare de lumină

Se închină blând în vânt,

Soarele, cu mână plină,

Scrie aur pe pământ.

Se prelinge peste case,

Peste inimi obosite,

Peste doruri rămasese

În tăceri nedeslușite.

Pe sub nucii vechi din vale,

Umbra pare rugăciune,

Și-o fântână cântă-n șoapte

Despre vechea sărbătoare.

Într-un timp ce nu se grăbește,

Soarele dogorește lin,

Și din tot ce se trăiește

Curge-un dulce și-un venin.

Soare de iulie-aprins,

Pui în suflet cer întins.

Ne usuci și ne-nflorești –

Tu ne doare, tu ne ești. –

   Toamnă, tu chiar nu m-ai păcălit niciodată!
    Dintr-o privire te-am citit și am știut de-ndată,
    Că-n pragul casei mele scăldată-n soare,
    O să te-ntorci din nou, ființă călătoare!
    
    Și ai să vii curând cu ifos și plictis în glas,
    Și-n scurtul timp ce ne-a rămas,
    Ai să-mi propui pe buze vin pelin-amar,
    Și-ai să mă minți că-i dulce vinul din pahar!
    
    Da' eu-s convins că-n umbra ființei tale,
    Se-ascunde atâta vifor, patimă și jale,
    Încât aș vrea să te evit. Și dacă pot,
    Din treburile tale importante să nu te scot!
    
    Căci știu că tu cu mine nu mai ai răbdare,
    Și vrei să pleci din nou, ființă călătoare,
    Lăsând în urmă-ți cer întunecat și ceață,
    Cu iz de nuci și de gutui topite în dulceață!