DE CE MĂ AMĂGEŞTI?

Vezi tu, afară plouă ne'ncetat,
Din cerul crud, se varsă marea,
Nici nu mai știu de-i zi sau înserat,
Că întunecată-i toată zarea...

Copacul din grădină-și urlă neputința,
Nebun, frângându-și ramurile grele,
Pe cer își stinge-n fulger neființa,
Iar timpul a tăcut, sub tunete rebele...

Și bate vântul tare-nspre fereastră,
De geme-n disperare toată casa,
Nevolnic, amuțit, de liniștea măiastră,
Beau ceai de tei să îmi alin angoasa...

Eu știu că-n umbre grele-am risipit cuvinte,
Dar ca tabloul să devină un întreg complet,
Din ploaie și tăceri, am să-mi aduc aminte,
Această clipă... un adagio pentru suflet...

    Cândva, de mult, sub ochiul clar al lunii, 
    din spuma valurilor albăstrii, 
    s-au înălţat în miez de noapte, 
    coloane albe-n marmură sculptate...
    
    Părea că însuşi Fidias le-a sculptat,
    cuprins de inspiraţie divină,
    cetăţii Troia le-a-nchinat, 
    dar timpul le-a făcut ruină...
    
    Azi, aproape nimeni nu mai ştie, 
    cât de viteaz a fost Ahile, 
    sau de-ndrăzneţul Prometeu, 
    ce a fugit de-Olimp furând pe Zeu !!!
    
    Dar focul lui, lumină n-a adus, 
    aşa cum a sperat să fie, 
    ci doar mai multă ură-n plus...
    Această lume nu-i decât zădărnicie...

    O, Horus, tu te-nalţi pe bolta cristalină,
    Egiptul îl păzeşti cu-aripa ta divină,
    Eşti Primul Şoim ce zboară către slăviţii zei, 
    Din Apa Vieţii, etern, chemat eşti ca să bei!
    
    O, Imhotep, Om printre zei şi arhitect regal,
    Tu-n lume-ai fost şi-ai stat fără egal,
    Din viziunea ta de simplu muritor,
    Te-ai ridicat spre cer ca zeu făuritor!
    
    O, Isis, viaţă veşnică ne dai,
    Să-ţi închinăm în temple cu alai,
    Toţi preoţii magia să-ţi slăvească,
    Blândeţea către fii tăi să nu-ţi lipsească!

    O, Ma'at, adevărat şi-n ordine grăieşti,
    Întregul cosmos, tu, zeiţă-l îngrijeşti,
    În umbra ta minciuna se topeşte,
    Dreptatea sfântă-n ochi de zei luceşte!

    Nu știu drumul acesta unde va duce,
    Către care țărm, către care răscruce,
    Mult urcă și mai apoi drept coboară,
    Drumul meu n-a fost lin, dar nici povară...
    
    Drumul meu sinuos ca un râu de munte,
    În calea mea ai așezat obstacolele multe,
    Ce mi-au părut câteodată de neînvins,
    Drumul meu, tu ești aievea, nu un vis...
    
    Eu știu că drumul meu este continuu,
    De soare luminat și nu promiscuu,
    Dar uneori chiar este mult prea greu,
    Să nu cedez ispitei și să rămân Orfeu...
    
    Drumul meu s-a împletit cu alte drumuri,
    Cărări, alei, poteci, din alte vremuri,
    Prea multe drumuri, prea multe piedici,
    Și-am obosit de mult prea multe predici...
    
    Am spus mereu că sunt ce am ales să fiu,
    Mai bine-o stâncă ce umbrește în pustiu,
    Ocrotitoare-a pelerinului ce bea stingher,
    Sub soare plin, un bob de rouă efemer...

Bunicii mei aveau o căsuță de poveste, pierdută printre salcâmi uriași, care arătau întocmai ca niște coloane înalte de biserică, de parcă sprijineau cerul să nu se năruiască peste noi și toată suflarea. Curtea, nu prea largă, era toată vara umbrită, dar și până mai târziu toamna, de coroanele bogate pline cu bănuți verzi care-și tremurau ușor valoarea în bătaia vântului, fiindcă dacă nu știați, de erau culeși de pe ram, puteai să cumperi cu ei de la bunici, o grămadă de lucruri bune și... dulci, precum caramelele cu lapte, biscuiții zgrunțuroși sau bomboanele de smarald cu mentă...

Odată, bunicul mă luă cu dânsul până la cooperativă, magazinul mixt al satului unde găseai de toate, de la lumânări subțiri și galbene, până la coase cu gurile lucioase, chibrituri, mălai, trebentină și... bomboane!, căci știam eu că truda picioruțelor mele în colbul uliței satului nu va fi fost în zadar!

Acum eram băiat mare - aveam vreo cinci ani! -, și eram de toată încrederea, tot satul mă știa că-s nepotul lui Gheorghe, cum care Gheorghe, a lu' Coana Moașă!, iară de nu știai cine-i Coana Moașă, "iera" clar că nu "iereai" de prin partea locului...

În fine, pe drum, îi spun bunicului că mi-este sete, ne oprim la o fântână cu ciutură, și-mi dă să beau dintr-o căniță de email roșu cu buline albe, care avea tortița legată cu lănțișor de marginea fântânii, să nu cadă în hăul de care nu aveam voie să mă apropii, îmi explica cu blândețe bunicul...

Odată ajunși la cooperativă, intrăm asudați de soare în răcoarea locului, și ne pornim la vorbă cu vânzătoarea, - o femeie mică, plinuță și iscoditoare, îmbrăcată într-un halat ce fusese cândva albastru, acum decolorat -, da' a cui iești (cum? îs nepotu' lu' bunicu', a lu' Coana Moașă), câți ani ai (cinci cu degetuțele răsfirate fără dubiu în aer), dacă-s la grădiniță (cum! la anu' merge la școală pe vremea aiasta), îi place la țară (da-poi cum! că doară la oraș nu prea are ce vedea decât blocuri și betoane, nu ca pi la noi la aier curat cu iarbă verde și orătănii prin curte)!

Și iaca așa, cum stăteam noi la taifas, amețit de mirosul de terebentină cu care fusese ștearsă proaspăt podeaua, ne luăm rămas bun, mai poftiți pe la noi domnișorule, seară bună, mai venim, mai venim, mâne, când aduceți pâne, o să trimit băietu', că amu îi mare să vie și singur, iar eu mă simțeam onorat, în al nouălea cer, și important nevoie mare, fiindcă bunicul avea atâta încredere în mine, iar cucoana de la tejghea îmi spusese "domnișorule"...

A doua zi, nechezam prin curte ca un căluț, ardeam de nerăbdare să plec înspre cooperativă să iau pâine, dar bunicul sfătos, cu vorbă moale, îmi spunea să mai aștept puțintel, fiindcă nu trecuse șareta la deal, încă era devreme, mai bine ia și bea o cană de lapte proaspăt muls de la vaci de tanti Leta "di pisti" drum, femeia ceea care ținea vreo două vaci, dintre-acelea albe pătate cu negru, vaci care-și răgeau la fiecare asfințit (le auzeam din curte de la noi!) ugerele roz de mult prea-plin...

-Amu', îmi zise bunicul întinzându-mi o hârtie mototolită de zece lei, te duci la cooperativă, știi unde e, și-i ceri Savetei, două pâni rotunde, nu franzele!, iar de doi lei să-ți dea bomboane cu mentă, să ți le puie în hârtie, nu la pungă că se topesc până acasă!

-Da bunicule!, îi spun eu zbughind-o pe poartă și ne-mai-așteptând și alte povețe..., n-ai grije că mă-ntorc cât ai clipi!

Trec zece minute..., trece un sfert de ceas..., trece o jumătate de oră!, da' nepotu' nu se vede... 

,-Bre, da' undi sâ hie băietu' aista, câ mâ bagâ-n boali! Iote-l, ia! 

-Bunicule, bunicule!, am izbucnit eu cu inima din piept să-mi zboare afară, am văzut un iepuroi bătrân de o sută de ani!

-D-apoi, cum așa?, îmi zise bunicul prăpădindu-se de râs...

-Da! Era legat de gard, în curte, la nenea Ion!

-D-apoi, cum așa?, râdea pe sub mustăți bunicul.

-Da! Și când am trecut de el, o-nceput să ragă la mine!

-D-apoi, cum așa?, se bătea bunicul cu mâinile pe genunchi.

-Da! Era mare, cu blana gri și avea urechi lungi! Și dădea din copite!

-Nepoate, da' iepurii au copite?

-Păi cum... n-au?, am zis eu cu inima cât un purice.

-N-au! Iepurii au lăbuțe! Ce-ai văzut tu în curte la nen'tu Ion, se numește măgăruș... așa cam cum ai căzut tu acuma!, mai zise bunicul cu blândețe în ochi.

N-o să uit niciodată rușinea aceea dulce pe care am trăit-o în brațele iubitoare ale bunicului meu. A fost o lecție din care am înțeles că uneori imaginația îți poate juca feste atunci când ești mic și un măgăruș îți poate părea "un iepuroi bătrân de o sută de ani"...

-Ai o geană! Pune-ți o dorință! Ghicește: pe care obraz?
-Pe stângul!, am spus eu după ce-mi pusesem o dorință în gând.
-Greș! Ha! Ha! Ha!, n-o să ți se-mplinească! Uite!, îmi spuse, culegând geana cu vârful degetelor de pe obrazul meu drept. Ce ți-ai dorit?
-Nu spun!
-Spune mă! Că oricum n-o să se-mplinească, ce rost mai are s-o ții la "secret"?
-...

Doamne, dar cum ar fi fost dacă aș fi ghicit obrazul, mi-aș fi recuperat geana, aș fi stupit-o de trei ori - na, să fie cu... noroc! - și aș fi pus-o în sân, sperând ca dorința mea să se împlinească! Că doar aș fi avut certitudinea ghicitului, iar dorința n-ar mai fi avut încotro, ar fi trebuit să se supună și să se... împlinească!

Dorințe... Ce copil nu și-a dorit vreodată ceva, de care nu a mai avut parte? Îmi aduc aminte că stăteam singur în odaie, în semiîntuneric, cu fața sprijinită în mâini și coatele adunate pe masă, visând cu ochii deschiși la ceva... nici eu nu știam ce...

Am tras de sertarul dulăpiorului pe care se odihnea, burduhănos, televizorul alb-negru, cu ecran de sticlă verzuie și cu lămpi ce bâzâiau precum bondarii până se "încălzea". Pe televizor, îl chema "Miraj" și aveam o ciudă aspră pe el, fiindcă de fiecare dată când fila imaginea, eram trimis de "audiență" să învârt de lămpile care ardeau la degete, fiindcă erau fierbinți...

- Mă, ai grije să nu te curentezi naibii!, auzeam o voce din semiîntuneric.

Mă strâmbam în silă, iar mai apoi, ca să scap imaginea de "pureci", îi mai ardeam și una în laterala de lemn lecuit...

-Na, că acum nu mai "aude"! I-a luat sonorul!

-Își revine el!, mai zic eu șoptit și întorcându-mă către sertarul care adăpostea toate comorile copilăriei mele...

N-aveam mare lucru. Niște nimicuri, fără valoare. Dar pentru mine era un microunivers, care se aduna și se împrăștia din sertar, atunci când cotrobăiam în el după ce-mi era de trebuință: vreo trei mosoare metalice de la mașina de cusut, care erau îndelung căutate prin toată casa, bile de sticlă transparentă cu miez colorat (le mai am și acum!), o cutie din lemn maro care adăpostea piesele de rummy, o pereche de mănuși tocite, de sudor, pe care le purtam atunci când "făceam" poarta, la fotbal, pe maidan, și câte și mai câte de alte flecuștețe nefolositoare, dar care mie-mi erau dragi și foarte de folos!

Dar printre toate aceste mărunțișuri, la loc de cinste, într-o punguță de plastic specială, se afla colecția mea de vederi "mișcătoare", dintre-acelea, pe care dacă le mișcai, imaginile lor se schimbau, sau îți creau senzația de 3D, - îmi luaseră ani!, să le strâng. N-aveam prea multe: vreo douăsprezece, dar pe mine mă fascinau, fiindcă suprafața lor de plastic ridat, făcea lumina să cadă incident și astfel să miște sau să adâncească imaginea dedesubt.

Între aceste vederi, se regăseau și două cu temă creștinească - "Cina cea de taină", și  scena crucificării -, ambele 3D, câteva cu temă marină, cu vase de război de secol XVII, ce aveau velele larg deschise, umflate de vânt și valuri periculoase, tot 3D, și una care reprezenta chipul unei foarte frumoase tinere coreence, care îți făcea literalmente cu ochiul atunci când înclinai vederea într-o parte și care nu se împaca prea bine alături de cele cu teme creștinești...

Ea era... regina vederilor, doar îți făcea cu ochiul, nu-i așa? Iar eu îmi găseam vederile ca fiind "minunate", și chiar așa le numeam atunci când le arătam, plin de mândrie, prietenilor mei, alături de câteva reviste vechi cu "Rahan - războinicul junglei", care îmi întregeau comoara...

Dar, a sosit o vreme în care a trebuit să ne mutăm de unde stăteam, într-un apartament cu trei camere, mai larg și mai spațios, aflat într-un cartier nou construit, cale de vreo doi-trei kilometri distanță de vechiul cartier. Odată început "strânsul" calabalâcului pe care îl aveam, am primit o sarcină importantă: aceea de a păzi să nu cumva să se spargă celebrul "Miraj", care fusese înfofolit în două pături groase, și așezat cu grijă și teamă, în vârful alambicat al unei grămezi de scaune, mese și alte cioromboaie de mobilier, înghesuite artistic într-o remorcă de tractor oricum neîncăpătoare...

Dar eu trebuia să am grijă și de sertarul meu cu comori, să nu se risipească - Doamne ferește! -, pe drumul către noua locuință. Așa că am fost urcat și cocoțat în vârful grămezii. Cu o mână țineam burduhănosul, iar cu cealaltă, pe genunchi, sertarul meu prețios... Și dă-i la drum, ce dacă se uitau toți vecinii, unii cu invidie, - ia uite dragă, vecinii se mută în cartierul cel nou!, au avut pile la primărie, las' că știu eu! -, sau trecătorii întâlniți pe drum, care se holbau curioși la echilibristica unui puști care hodorogea o namilă de televizor cu un sertar plin de reviste în brațe!

Odată cărat tot calabalâcul, am început așezarea mobilierului în noile odăi: ba, că vaza asta nu se potrivește în sufragerie, ba că astea du-le în cămară sau pe balcon, nu mă zăpăci de cap!, cărțile, în bibliotecă, ce-ai?, nu știu unde-s vederile tale, nu le-am văzut, poate că-s pe undeva prin vreo cutie... Cu haosul ăsta, mă mir că nu ne-am pierdut și capetele! 

-Nu se poate, doar le-am ținut tot timpul în sertar, că n-am scos nimic din el tot drumul și l-am ținut cu o mână pe genunchi...

Cred că mai bine de două săptămâni, am tot căutat prin toată casa, răscolind totul, iar și iar, dar vederile mele "minunate" nu se găseau nicăieri... Nici în sertar. Nici oriunde... Burduhănosul își "grăia" cu voce baritonală, lăfăindu-se în noua sa odaie, telejurnalul. Eu eram trist și disperat, de neconsolat, de pierderea suferită. Am pleznit cu ciudă laterala de lemn a televizorului, reglându-i sonorul... Taci.

Și de-atunci, nici în ziua de astăzi, rar - spre deloc - n-am mai folosit cuvântul "minunate"... Eu doar mi-am dorit să nu pierd...

Iarna rece tu gheata

Printe amintiri trec

Iarna rece tu viața

Mi as dori sa mai petrec

Iarna rece tu ninsoare

Printe poezii te pierd

Iarna rece tu arzătoare

Fa ma te rog sa mai cred

Iarna calda tu foc

Da mi ceva mai rece

Iarna calda,nu poți?

A fii a mea feblețe

Iarna soare tu rece

Ai sa vezi intr o zi?

Iarna nu mai poate trece

Cât te iubeam de mici copii.

    În acorduri de chitară, 
    Mi-am pierdut întreagă vară... 
    Dar iată, toamna a venit din nou, 
    Pictând copacii cu ecou... 
    
    Mi-am pierdut întreaga vară, 
    Şi de n-ar fi fost întâia oară... 
    Când simt, pierdut printre regrete, 
    Zbor diafan, de aripi, de egrete... 
    
    Dar iată, toamna a venit din nou, 
    Înveşmântată-n chimonou... 
    Înmiresmată-n fructe dulci -
    Parfum de struguri şi de nuci... 
    
    Pictând copacii cu ecou, 
    Încremenind natura într-un tablou... 
    Măreaţa toamnă mi-a şoptit încet, 
    Că n-are timp pentru regret… 

S-a ivit de sub nea,
Privind gingas peste-o valcea,
Un ghiocel, un mic clopotel,
Firav,alb si mititel.

Printre cativa norisori,soarele,
Isi trimete razele,
Iarna s-o incalzeasca,
Primavara sa soseasca.

Campiile au inverzit,
Pomii au inflorit,
Livezile sunt pline
De flori si de albine.

În soare blând, bătând încet ca o aripă-n zbor, 

A tremurat o frunză mică, pentru o clipă,

Și-n mine va rămâne veșnic, ca un dor,

Încremenită-n timp și-ntr-a cuvintelor risipă...

Din umbra moale-a amintirilor ce zac știute,

O șoaptă s-a desprins ca frunza de pe ram,

Străluminând aceste după-amiezi trecute,

Ca ploaia ce-mi bătea ușor la geam...

Eu n-am să uit, că-n pasul meu urmat din zori,

Mi-ai luminat, cu tremurarea ta, cărarea,

Fiind senină precum cerul fără pic de nori,

Precum o pasăre ce-n zbor, străpunge zarea...

Luna se preface într-o minge de foc

Cand luna se împacă cu încălzirea globală

Luna se preface într-o minge de gheață

Întreaga galaxie devine glaciară

Cand în galaxie începe să plouă

Sahara devine oază de verdeață.

Pe ramuri verzi, lățite-n soare,

Răsar mândre flori de castan,

Sunt piramide-n sărbătoare

Ce vin în fiecare an.

Nu ninge rece, ci cu floare,

Castanul, rege-n alb veșmânt,

Își poartă mândra sa onoare

Sub cerul liber și sub vânt.

Sunt candele ce ard tăcute

În parcul plin de pași, de dor

Treziți din iernile trecute

De albul lor strălucitor.

Iar când se scutură pe stradă,

E un întreg și alb descânt,

Și trecătorii stau să vadă

Cum ning petale pe pământ.