TIMP EFEMER

Învăț să rămân

când gândurile aleargă

și ziua pare prea mare pentru mine.

Nu fug,

doar respir

și-mi adun pașii înapoi în inimă.

Învăț să rămân

în tăceri care nu mai sperie,

în întrebări  fără grabă de răspuns,

în clipa asta mică

care, cumva,

e suficientă.

Am vrut de multe ori să plec

din mine,

din ce nu înțelegeam încă.

Dar acum știu:

rămânerea e o formă de curaj

care crește încet.

Învăț să rămân

cu visurile  mele neterminate,

cu greșelile care mă învață,

cu speranța care nu strigă

și nici nu pleacă.

Și poate nu știu tot drumul,

dar știu asta:

astăzi rămân,

mâine mai învăț

și între ele

devin.

Orașul urlă de reclame,

dar în tine

e un alt fel de zgomot.

Un vuiet care nu se vede

dar care te mută

dintr-o cameră în alta

dintr-un gând în altul

te oprești lângă vitrine.

Nu pentru ce vezi

ci pentru ce simți

când lumea tace pentru o secundă.

Respiri

în timp ce alții tastează

și tu înveți

că liniștea nu e absența sunetului

ci felul în care îl alegi.

Atunci pentru o clipă

întregul oraș se potrivește

cu bătăile tale.

Plecarea nu a fost un pas,

ci o deschidere a lumii în fața tăcerii.

Satul a rămas așezat  în sine,

ca un altar al începutului,

unde fiecare uliță păstrează ordinea

invizibilă a memoriei.

Prietenii - umbre ale vârstei inocente -

s-au fixat în praguri,

și fiecare privire e un punct de reper

în schema eternă a lucrurilor.

Casa părintească,

cu pereții ei statornici și albi,

nu au opus rezistență.

Își recunoaște chemarea cosmică:

să rămână martoră a trecerii,

nu să rețină pașii.

Sub cerul impersonal și tăcut,

stelele nu veghează, ci măsoară.

Măsoară depărtarea,

nu cu unități de timp,

ci cu înțelesul unei absențe inevitabile.

Despărțirea nu este pierdere;

este legea mută a ființei:

subiectul se desprinde din locul originar

și devine spațiu interior,

care nu poate fi încă perceput în întregime.

Satul rămâne

ca o structură sacră a memoriei,

prietenii nu se schimbă,

iar casa veghează, eternă și întreagă,

ca un gând primordial.

Plecarea a instituit o singurătate funcțională

unde dorul nu este afect,

ci lege,

unde tăcerea devine

instrumentul cunoașterii.

Și dacă  iubirea ar fi un râu de lumină,

curgând prin universul nostru tăcut,

ne-ar purta în unduiri nesfârșite,

peste malurile timpului,

în abisuri de stele și nopți înfrânte.

Și dacă iubirea ar fi o stea de argint,

ne-am apleca cu pleoape grele de dor

peste licărul ei tremurat,

ascultând muzica nevăzută

a clipei care ne leagă fără margini.

Și dacă iubirea ar fi vântul etern,

ne-ar mângâia cu tăcerea sa densă,

ar risipi umbrele îndoielii,

ar aprinde ecouri de fericire

în toate spațiile dintre noi.

Dar iubirea există,

în valurile inimilor care se caută,

în șoapta ascunsă a gesturilor,

în felul în care universul ne învârtește

într-un dans de lumini și dor.

Și dacă iubirea ar fi legea tăcerii,

atunci despărțirea nu ar fi sfârșit,

ci o simfonie gravă și pură,

în care dorul devine rază,

iar timpul - o oglindă infinită

care ne apropie dincolo de lume.

Pe masă a rămas 

un rest de lumină obosită,

subțire și tremurată,

ca respirația unei zile

care a învățat

să se retragă fără zgomot.

Nu arde, nu mângâie -

doar insistă să fie.

Ferestrele o țin captivă o clipă,

ca pe un adevăr fragil,

apoi o eliberează lent

pe podeaua rece,

unde cade asemenea unei promisiuni

care nu mai cere să fie împlinită.

Lucrurile, așezate cu o rigoare tăcută,

își poartă formele ca pe o vină minoră,

Masa, scaunul, peretele -

toate respiră egal,

martori neutri ai timpului

care a trecut fără martori.

Umbrele cresc în colțuri disciplinate,

ca niște gânduri care știu

unde să se oprească.

Întunericul nu invadează,

ci negociază fiecare suprafață,

cu răbdarea unui istoric al absenței.

Restul de lumină se subțiază,

devine memorie vizibilă,

o urmă caldă într-un aer impersonal,

ca o idee refuzată de realitate,

dar acceptată de conștiință.

În această lentoare exactă

se naște o formă de înțelegere:

că nu tot ce dispare se pierde,

că nu tot ce rămâne luminează.

Uneori, existența se confirmă

prin ceea ce mai lasă în urmă.

Și eu rămân aici,

în acest interval nesigur,

nici deplin luminat,

nici definitiv în umbră,

păstrând cu grijă

acest rest de lumină -

nu ca speranță,

ci ca dovadă

În iubirea lui Hristos,

Dumnezeu S-a apropiat de om

nu de la distanță,

ci intrând în însăși moartea lui.

Și Cel fără de moarte

a gustat moartea,

ca să o facă tăcere,

nu sfârșit.

Mormântul a primit Viața,

iar piatra a fost pusă

peste Cel ce ține toate în mâna Sa.

Dar nu L-a putut ține.

Pentru că inima Lui

este mai tare decât orice hotar,

mai adâncă decât groapa,

mai luminoasă decât noaptea.

Lumina Învierii

nu este doar o lumină văzută,

ci harul Lui Dumnezeu

care pătrunde inima omului

și o ridică din întuneric.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu,

nu a stricat moartea din afară,

ci a intrat în ea

ca un Doctor în rana bolnavului

și a vindecat-o dinăuntru.

De aceea, mormântul este gol-

nu pentru că a dispărut ceva,

ci pentru că Viața a ieșit biruitoare.

„Nu te teme”

nu sunt doar cuvinte,

ci atingerea lui Dumnezeu

pe sufletul omului speriat.

Fiecare om, simplu, căzut,

cu păcate, cu dureri, cu lacrimi,

poate auzi în adânc:

„Te iubesc. Ridică-te.”

Învierea este și dogmă

și taină,

dar și căldura unei iubiri

care nu abandonează pe nimeni.

Hristos a înviat-

și cerul s-a unit cu pământul,

iar omul a înțeles, 

că nu mai este singur în întuneric.

Ce e omul?:

Adiere de vânt trecătoare,

Suflet de ploi amare,

Raza ce se frâng in noapte,

Floare fragila,fără șoapte,

Un copac pierdut in iarna,

Frunza care cade-n toamna,

Vis ce se incheie-n noapte,

Filă dintr-o tristă carte,

Trubadur înfrigurat,

Sculptorul ce își pierde dalta,

Biet Orfeu cantandu-si soarta...

În prima parte a vieții,

Într-un decor de fast,

Apar două vedete: o fată și-un băiat

Atât sunt de frumoși, de tineri, de curați,

Privindu-i de departe, ai spune că sunt frați.

Sunt frați într-o iubire

Ce s-a înfiripat

Nimic nu m-ai contează, e totul minunat.

Renunță la părinți, la ordinea firească,

Iar școala se transferă în glastră la fereastră.

În partea a doua a vieții,

Pe-o scenă amenajată …

Aceleași personaje: se ceartă și se-mpacă.

El, plin de îngânfare, drogat și tatuat, 

Deja e într-o gașcă, se crede împărat.

Iar, Eva cea modernă, aproape dezbrăcată,

În aburi de beție, ajunge dezaxată.

Povestea lor e tristă, dar personalizată,

Nu m-ai au niciun rol, pe scena-ntunecată!

Realitatea, însă, ne spune cu tărie,

Avem un tineret cu fală și mândrie!

Învăță-n școli înalte, în universități,

Și-ajung prin lumea toată profesorii și docenți.

Și ne mândrim cu toții că îi avem în țară,

Ei știu cum să separe neghina de secară.

Le celebram știința și munca-n cercetare,

PLANETA E SALVATĂ! Vom fi liberi sub soare!

Viorica E.

știi, câteodată 

îmi place cum apa

îmi perforează visele

pătate de umbrele mele egoiste

și alintate, 

îmi place cum corpul se 

macină-n moara infinitului, 

dar mă tem veninul să 

nu crească în broderii de 

mucegai pe pâine,

dar mă tem nuferii

să își uite casele și să vină

după mine. 

mai știi tu oare că

eroarea mi-e prietenă 

mă conduce pe urme de 

soare către luna cea sfredelitoare,

dar, totodată, mă tem să-mi

hotărască sentința în judecată...

eu am încredere în nebuloase

la fel ca și în astre, 

aș vrea să sting tot ce mă face om, 

chiar și intuiția stranie, neomenească, 

să mă las tăiat și operat

sub orbite înfricoșătoare

să mă regăsesc 

eu, copil, aer al dealului

îndrăgostit de-o zare...

deci, fie cum o fi,

eu sunt un 

afluent venerat și înmulțit 

de-ale mele siluete albăstrui

venite de pe alte planete,

de după cortina

teatrului oropsit.  

Oglinda timpului se frânge,

Niciun suspin nu mai rămâne,

Nu este pierdere, nici sânge,

Ci revărsare-n cele bune.

Ce-a fost o clipă împrumutat,

Se-ntoarce-n marea de lumină,

Un zbor spre tot ce e curat,

O regăsire fără vină.

Noi nu pierdem ce am iubit,

Ci doar veșmântul cel de zgură,

Când totul pare asfințit,

De fapt, lumina devine pură.

Pășim pe punți de curcubeu,

Lăsând în urmă umbra lumii,

Să ne-ntâlnim cu Dumnezeu,

În veșnicia albă-a spumii.

Noapte de martie, cod galben de vânt 

Gândurile îmi zboară rând pe rând 

Visele rătăcesc grăbite parcă și ele

Se pierd pe cer, în lumină de stele.

Ai fost doar vis și vis vei rămâne 

Un vis nestins pe această lume

Un vis ascuns ce încă mai arde

Când seara rătăcesc prin câte-o carte.

Se-ntâmplă în urmă să-mi arunc privirea

Și simt cum mi te șoptește amintirea

Și deși am purtat singură al tăcerii război 

Finalul s-a prescris!... fără un vin in doi.

... Că tot am făcut pasul în trecut...

Și-am scos sufletul de pe mut

Mă-ntreb așa de pură filozofie

Ți-o fi plăcând ce-ai reușit să faci cu mine?

În cartea vieții mele ai fost autor

M-ai trecut prin toate stările unui om

...am crezut intr-o poveste specială...

M-am păcălit...ai plecat lăsând pagina de final goală.

De ce scriu, de ce gândurile mi se afundă,

Înecate în amintirea ta tot mai profundă

Oftez adânc... nimic nu mai e de reparat

Întrucât timpul cu tine s-a epuizat...

Acum când gândurile îmi sunt

La unison cu bătăile inimii,

Și razele de soare mă descrunt,

Dăruiesc sentimente pure omenimii.

Doresc mereu ca să descopăr

O lume plină de candoare,

Și iubire cu care să acopăr

Tot ce din trecut mă doare.

O cunoaștere a conștiinței

Din teancul de necunoașteri,

Subjugate zilnic tendinței

De a înfăptui, zidi renașteri.

Cu stihuri blânde să dezmierd,

Clipele minunate să le amintesc,

Luptând cu anii să nu le pierd

Și iubirea de frumos să n-o clintesc.