Știi…

Când afară se-ncețoșează,

Motanul cu torsul mă ghidează,

Drumul îl conturează

În valea ce era de groază.

Tot mergând prin ceață,

De fire-s curioasă

Alunec pe o gheață,

Pierdută-s în pădurea rămuroasă.

Și privind în negură,

Se conturează o siluetă,

Ce pare că-i o fiară,

Dar o cale-mi arată.

Printre cadavre blocată,

Îl urmăresc cu grijă,

Cu mintea alarmantă

Deși mă protejează.

Am ieșit afară,

Ceața se separă,

Silueta este clară,

Temerea-omoară.

Mă apropii încet

De criminalul incert,

Obrajii de-i cuprind,

Iubire-i dăruind.

El se-ngrijorează,

Brațele le-ntinde,

De talie mă cuprinde

Și inima-mi pulsează.

Un sărut pe față,

Dar e dimineață

Ora cinci arată,alarma declanșează,

Felix tăcut veghează.

Moartea e îmbietoare

În smoala de oroare,

Frica e dominatoare,

Durerea-i sfâșietoare.

Mama Gaia încrezătoare

Cu o forță creatoare,

Dă o pată de culoare

În valea de teroare.

Prezența-i-nfloritoare,

Cuvintele-i doveditoare,

Privirea-i mângâietoare,

Liniște-i odihnitoare.

Mintea-i-nțelegătoare,

Vocea-i-ngăduitoare,

Vorba-i-ndulcitoare

Vieții-i dă savoare.

Cu o șoaptă pierzătoare,

Ea îmi e îndrumătoare

Și-o ascult însoritoare,

Limba-m învățat-o oare?

Cine mă-nțelege oare?

Frica din nou apare

Atunci când luna dispare,

Noaptea e-ngrozitoare!

Aveam o senzație uimitoare

O speranță-ncântătoare,

O veselie și o-ntrebare,

E real sau m-i se pare?

Dar acum speranța moare,

Realitatea chiar doare,

Acum când luna apare

Sunt în casă nepăsătoare.

Iar când soarele răsare,

Deschid ochii fără culoare

Și în clipa următoare,

Liniștea-i cuprinzătoare!

Noaptea,ziua viitoare,

Inima-i neînvingatoare,

Când trăiești fără valoare

Moarte e îmbietoare.

Din nou e frig
Mă-ncalzesc de-o lacrimă,
Ca să nu cad victimă
Al morții frig.

E-nsorit dar o să plouă.
Dorul? Nu-l simt,a amuțit,
Asta n-o să v-arat vouă
Și-am să plec cu pas grăbit.

E corect sau e greșit?
Este frig și-am amorțit,
Eu asta simt!
E corect,nu e greșit!

 La căderea soarelui,

În liniștea întunericul,

Un suflet sângerează

Și singur se așează.

Și se tot gândește,

Cum de reușește,

Zilnic se trezește,

Luptă vitejește sau se amăgește?

Diavolu-i zâmbește

Spunându-i prietenește:

Du-te și vrăjește,

Nu iubi orbește!

Luna se ivește,

Ea îl liniștește și îl sfătuiește:

El te amăgește,

Tu simte și trăiește

Căldură răspândește.

Pe suflet îl stârnește

Și din nou iubește,

Dar se îndoiește,

Dacă-l părăsește?

Soarele răsare,

Îndoiala dispare

Dar am o întrebare:

Cine mă-nțelege oare?

Când ai venit la mine toamnă?

Adresa, unde ai găsit-o?

Te rog frumos, știu că ești doamnă

Nu spui la nimeni, spui -n-am găsit-o-

La mine-n suflet, e tot Mai, e Primăvară

Tu vii cu Noembrie, cu brumă...

La mine-i răsărit de soare...

Cântec dulce de vioară...

Clima se schimbă mereu

La fel ca și țelul dorințelor.

Arșița verii o suportăm greu

Precum unealta influențelor.

Dorim un climat propice

Unde dorințele să reînvie.

Dar să nu devină utopice

Și să ne trezim într-o colivie.

Tărâmul gândirii să rodească

Influențe benefice țelului nostru,

Dorințe care să se îndeplinească

Fără a fi "cai" ținuți sub căpăstru.

Fapte măiestre, recunoscute

Nu dezbătute de un criticastru.

Talente și abilități înnăscute

Dar nu cântate de un poetastru.

Împlinirea dorințelor noastre

Să devină țelului un "pilastru".

Iar când privim prin ferestre

Să vedem numai cerul albastru.

    O, zei din cer, nemuritori, 
    La soarta omului, nepăsători, 
    Indiferenţi că templu-i ruinat, 
    Iar sanctuarul, prăbuşit şi întinat... 
    
    Căci din adâncul mării de cleştar, 
    Spre nori, coloane dalbe de altar, 
    Se-nalţă în lumina stâncilor marine, 
    Ca nişte umbre vii, din valurile fine... 
    
    Acum, coloanele de-s prăbuşite, 
    În spectrul nopţii săvârşite, 
    S-or naşte iar din negri nori 
    În zborul pescăruşilor din zori... 
    
    Căci zei înfuriaţi pe cruda soartă, 
    Vor năvăli-nspre-a morţii poartă 
    Şi din genuni, vor scoate la lumină, 
    Furtuni electrice-n surdină...

Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,

nu,

El râde când o rază îl lovește și pe loc–

arsura e ceea ce-și dorește,

numai să fie...

Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul

de îl înfingi în spate și să cadă,

însă nu prea departe...

Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,

rămâne până se oprește și mai vrea:

nu se potolește...

Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,

să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,

să-l vadă ca pe o salvare...

Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,

să stingă din scânteie, să o lase să plece,

dar nu mă părăsește...

Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,

să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,

și se chinuie prin fum și multă gheață...

Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,

focul pornește mai repede până ce crește,

mă arde mai tare și nu se oprește...

A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,

și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–

și de flăcările de la frunte...

Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,

căutam să nu plec fără nicio părere,

și m-am rugat în serile infernale...

Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,

să nu m-audă nimeni că urlu de durere,

să nu mă vadă nicio privire...

Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,

căutam să scap și de surzenie și de noua durere,

     apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...

Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,

dar focul tot rămâne,

nu dispare...

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Gânduri care dor,

Purtate de vânt,

Scuturate din nor

Doboară la pământ..

Cuvinte ce rănesc 

Suflete curate,

Cu amar plătesc 

O doză de dreptate..

Simțăminte ce stârnesc 

Lacrimi pe furiș 

Din iubiri ce ofilesc,

Zâmbindu-ne pieziș...

Regretele ce rod,

Zdrentuind veșminte 

De pe trupul schilod,

Închipuit de minte..

Amintiri ce răscolesc 

Privirile răvășite 

Și -n noapte șoptesc,

Invocând din spirite..

Întâmplări ce copleșesc,

Împovărând la extrem.,

Împrejurări ce definesc 

Efemerul din sistem..