Stari de anxietate

Acum când gândurile îmi sunt

La unison cu bătăile inimii,

Și razele de soare mă descrunt,

Dăruiesc sentimente pure omenimii.

Doresc mereu ca să descopăr

O lume plină de candoare,

Și iubire cu care să acopăr

Tot ce din trecut mă doare.

O cunoaștere a conștiinței

Din teancul de necunoașteri,

Subjugate zilnic tendinței

De a înfăptui, zidi renașteri.

Cu stihuri blânde să dezmierd,

Clipele minunate să le amintesc,

Luptând cu anii să nu le pierd

Și iubirea de frumos să n-o clintesc.

Norocos, dar nu mereu,

Și să știi, așa sunt eu,

Nu pot să fiu deștept întotdeauna,

Că mă țin de goluri, sau doar de una.

Goluri stau în calea mea,

Este una cea mai rea,

Ce din cale nu se duce,

Și necazuri ea aduce.

Autor: Nicoleta Postovan 

Cândva dar nu acum, mă voi întoarce,

Să urc din nou, înlănțuit pe Caucaz,

Privind înspre apus voi aștepta în pace,

Acvila să-mi lovească în obraz.

Să simt cum piatra se cutremură sub ghiare,

De timp, smulgându-mi din ficat,

Bucăți de plasmă picurând, hilare,

În veacul necuprins, însângerat.

Cumva dar nu oricum, voi ști mai bine,

De ce în oameni n-am găsit nimic,

Doar cioburi de oglinzi tăind în mine,

Cununi de spini și ramuri de finic.

Doar mări secate, înecând orgolii,

Sub nesfârșite valuri de uitare...

Eoni înfrânți de ploaie și de molii,

Uscați de părăsire și de soare.

Clar, undeva dar nu aici, mă voi ascunde,

Tăcând absent cu ochii în pământ,

Sub mâl amestecat în frunze ude,

Cu lacrimi, câteva și restul vânt...

Dar poate toate astea, sunt un vis,

Și focul ...o iluzie eternă,

Zadarnic l-am adus și l-am aprins,

Era de-ajuns să cumpăr o lanternă.

Oglindă-i lumea, chipul meu reflectă,  

Dar în adânc, eu caut alt răspuns,  

Pe căi ascunse, tainic mă întreabă  

Un glas divin, de ceruri nepătruns.

Cine sunt eu? Întreb mereu, stingher,  

Cu sufletul deschis, cu fruntea-n vânt,  

Spre cer ridic privirea de mister,  

Sperând că Domnul îmi va da cuvânt.

E-un dor aprins ce arde ne-ncetat,  

Ca flacăra ce-n noapte nu apune,  

Încerc să aflu cine m-a creat,  

În șoapte vechi, ce urcă din genune.

Și Dumnezeu, în șoapte liniștite,  

Răspunde blând, din nemurirea sa:  

"Ești praf de stele și pământ fierbinte,  

Ești vis și dor, ești taină-n lumea ta.

Ești ruga ce se-nalță-n infinit,  

Ești gând ce în iubire se topește,  

În tine, Eu, divin am sădit,  

Lumina mea ce-n veci te ocrotește."

Și-atunci încep să simt adânc în mine,  

Că sunt un fir de dor în veșnicie,  

Un glas ce se înalță spre lumine,  

Sunt om, dar port o sfântă poezie.

Amintiri ce dor și răscolesc, 

Se scurg în timp,te urmăresc 

În al tău deșert perindă,

Pășind pe cioburi de oglindă. 

Șoptește vocea lor în tine, 

Ce te mustră pt mâine;

captiv în ieri,ori azi,

Printre ruine să nu cazi.

Să nu te roadă conștiința, 

Că nu ți-ai dat silința 

Și te avânți pripit 

Din orgoliul rănit 

Surâsul trist te scaldă 

În prăfăraia de pe stradă;

Piedică-ți pune în cale

Și varsă-n urma ta petale. 

Te -nvăluie năframa nopții, 

Te apasă-n jur pereții;

Ușa ermetic se închise, 

Cursul vieții se oprise..

O clipă gândul meu tăcuse, 

Blocat în lumi opuse,

Dar mă trezi-n simțiri o briză;

Să mă lepăd de a mea criză, 

Definitiv nu am vreo scuză

Și mă mușcă subtil de buză...

Mă așez în fața oportunității

Si degust puțin curaj.

Îmi pun șervețelul în poală,

Închid ochii.

Mirosul de nou îmi gâdilă nasul...

Nu mă pot abține și gust din cunoaștere,

Are o textură oportunistă.

Mușc din entuziasmul bine gătit,

Îi mestec fiecare clipă

Iar aroma trăirilor se descompune lent ,

În gura mea. 

O descopăr până la ultima bucată,

O privesc euforic,

O condimentez cu amintiri

Si savurez fiecare firmitură de bucurie.

Si eu traiesc in aceeasi frică

Dar o astup cu o mareață mască

Zambesc amar, cu inima de gheață

Alergând din doliu in speranță

Si astept venirea inceputului

Sa aud ale liniști zgomotului

Si sa nu mai simt nevoia sentimentului

Si ale fiara manifestului

Am oferit destule bucati din mine

Am impartit destul ale altor destine

In timp ce mureau ale mele vise

Nu mai astept ziua de mâine

Incep de azi sa ma rup de trecut

Si sabia moralei am s-o ascut

Ca sa tai orice sa petrecut

Ca protectie, morala-mi va fi scut

Lună plină, suflet gol,
Tu rasari din intuneric
Cu tărie ca am sa mor.

Soarele rasare, garda la sol,
Tu torni venin privind psihastenic,
Cu speranta ca poate mor.

Stelele lumineaza, te stingi usor,
Eu simt gustul de nectar ezoteric
Cu bucuria ca nu mai esti el meu fior.

“Rautatea si veninul tau, sunt nectarul bucuriei mele fiindca m-ai parasit, pentru ca-mi dai doar motive sa nu-mi fie dor de tine”

Mi-a plecat moartea de acasă
Păcat, acum a ramas o liniste absurdă,
Nu mai am de ce sa suspin in taină
Parca din jur…nimic nu imi mai denotă

Totul e pictat in culori moarte planificată
Încep sa vad o realitate crudă:
Atractie superficiala cu iubire artificială
Da fratii nu se mai ajută, se invidiază

Bunătatea este prescripția incompatibila
Temeiul imaterial este teoretizată
Formand nejustificat o realitate alternativă
Inconjurand minciuna, cautam o alta planeta

Toti sunt vulnerabili,
Tintim arme unii spre altii
Si omoram in nestire faune de sperante
Insfacand suflete nevinovate cu coltii

Parca acasă, nu mai e acasa
Dar unde mai e linistea? Cui îi pasă?
Raul incepe sa puna stapanire pamanteasca

De cand celor buni nu le mai pasa

Aud cel mai din urmă, al iubirii geamatul
Dar nu prea pot sa ii inteleg al lui, freamatul.
Truda din munca lui devenise doar fărâmări,
Iar acum ii aud cea din urma a sa chemari:

“Pentru tot ce a fost, pentru tot ce va fi
Te rog sa iti mai acorzi, o singura zi
Poate suntem cretini, poate suntem nebuni
Dar avem de predat predat gestiuni….”

Simte-am cum lacrimile mortii fata-invadau:
“Tie oricum iti sunt dator sa te dau
Celor mai mari din urmă tulburări
E un nou adevar, doi straini…doi straini”

Iar tu fara sa vrei, vei simti cum fioru trecu
Si-ai sa vrei sa arati ca-n poeme esti tu.
Si incurand te vei razboi sa le poti demonstra
Ca la mine in vers, este chiar viata ta…

Si iti vor contesta umilind dreptul tău,
Dar n-am sa te numesc ca nu-ti fac vreun rau
Si vei face un recurs ca intr-o zi ai sa vrei
Sa arati cine ai fost printre-atatea femei

Da eu voi fi, cel din urma atuu
Declarand subit ca n-am sa-ti mai fiu
Si trecand din lume, o sa-ti afirm
Ca sunt sotul tau legitim

Am semnat un pact

Cu pacatosul din oglindă

Si dintr-o data totu-i abstract, 

Da viata parca-i muribundă

Caut cioburi de fericire

Dar din neatenție ma scrijelesc cu ele

Iar acum am pe suflet cicatrici

Si le privesc cu ochii mei feerici

Se reflencta-n coroidian

Cum in jur totui obsidian

Dar viata parca-i plumb

Pacat.... N-am ce sa ma schimb

În strălucirea sacrală a înțelepciunii

Unde magia veche sta închisă în simboluri aurii 

Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfintiI,

Semn măreț al cunoașterii ascunse si adanci,

Pe bolta de safir se-aseaza petale de catifea

Plutind usor inima timpului pe fildes si abanos

Spre margini de topaz ale diminetii calea

Descifrand taina stelelor si glasul vantului sfant

Reminescența de glorie trecuta si caderi umane

Se rafrang in calupuri, croind noi blasfemii 

Ca sa stinga orice umbra de amurg cu farmece

Aruncand vorbe ca un râu salbatic involburat

Dar din colt de patos , straluceste intelepciunea,

Arhiplina cu inscriptii aurii, argintii si flori

Nu reusesc nicidecum sa tulbure mintea

Unui simplu bicisnic, ravratit cu ale veacuri!