Stari de anxietate

De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.

În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.

Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.

În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.

Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.

Întreaga lui creație ascunde
Frânturi de urme de manoperă
Ochii se udă,inima-ți tresare
Nu e doar lirică man,e Operă!
-
Averea lor de-o viață adunată
Banuti cu lei,toți numerar
Strigau unii după alții să se-adune
Nici nu știau ca banu-i nume rar
-
Înțelepciunea cică se obține greu
Cică-i mai "scumpă" ca o fostă
Valoarea o estimezi doar cand o pierzi
Înțelepciunea-i scumpă,dar si prostia costă
-
Filozofezi cuvinte greu de deslușit
În glas nicicând n-o să ajungă
Bagaje întregi de cunoștințe cari 
Și totuși te rezumi doar la o pungă
-
El tot m-aleargă întreaga viață
C-un amărât de ceas se simte viu
Degrabă orele-s minute secundate
Mi-arată cât mai sunt pan' n-o să fiu
-
Ce-o să rămână dupa mine pe pământ
Sclipici,lumini,v-o spune EA
"A fost un simplu om ce a iubit"
Din dragoste cu drag o stea

Amărâta-i a noastră inima

Cea care mângâie conștiința

Și-și exprimă concepțiile necoapte,

Că și orologiul ce se roade ușor

Că să spună melos cântecul neastâmpărat și

Transcendent asupra trăirilor pământeșți.

Tu, cel cu îndemnarea divină de a compune

Pricepi să-ți pătrunzi în tegumente

Ce timp bovinele zbieră

Și te închini suveranului ceresc

Pentru încă un prilej.

Încăperea ornată cu specul vestit care răsfrânge înfățișarea unei ființe lipsită de caracteristici corporale, un trup ce este sprijinit de pardoseală ce se frământă domol asupra ale ei membrane. Aceeași pardoseală ce Îi glăsuiește o compoziție separată de argoul sărac spânzurat de a ei limba.

Anatomia lor se desface înrăutățit de oasele care mai de mult se cuprindeau că și cum erau chiar acelasi neam. Ultima lor bucătură este suspendată de ai ei dinți, prevezi dulcea salvare și ca o dorința ce s-a amestecat cu trupul Domnului Ceresc încăperea strălucește și reflectoarele se prefac în ochi. Înainte de a te scapă, cel divin îți rostește

-De ai fi știut că o barieră nu e evidențierea stingerii, ai fi mai avut al tău craniu.

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

De propria lume nu mi-aș fi croit,
În lumea altora aș fi asfințit.
De fără-ndoieli nu-mi cream propriul vis,
În visul altora-aveam sufletu-nchis.
Și nu-mi creșteau aripi, să zbor, să mă-nalț,
Urmând tot mereu hărțile celorlalți.

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Alcătuită din mrejele universului,

Din Dumnezeu propriu și Diavol propriu,

Cea mai misterioasă creatură

Poartă denumirea de „OM”.

„O îngrămădire de contradicții”,

Așa cum spunea Pascal,

Ar fi prea puțin pentru a o descrie.

Este sabia de foc a Arhanghelului Mihail,

Dar și aripile ce l-au ajutat pe Lucifer

Să părăsească Raiul.

O multitudine de culori și nuanțe,

Emoții și sentimente.

Toamnă,

Omul e toamnă.

Și ploaie, și ceață...

...dar nu l-am descris,

Nici zece la sută măcar.

Și mă înfurii, și plâng...

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Prima zi de primăvară 

Ultima zi de iarnă 

Simți cum se răstoarnă 

Miresmele florilor de lumină

Care topesc sufletul înghețat

De atâtea ce a adunat. 

A stat destul iarna asta suparat

Bucură-te, nu e timp de stat! 

Priveste in jurul tău cu atenție 

Cum vantul incepe sa cante, 

Iar crengile înflorite incep sa danseze

Pe ritmul primăverii prospere

Fiecare primavară

Este programata sa renască

Lasă deoparte orice povară 

Si privește cum copacii se reincarnă

Si iar vor inebunii salcamii 

De atâta primăvară 

Alătură-te si tu vremii

Si priveste pasarile cum zboară 

Ce-ar fi daca ne-am mai intalni iar,

Fară sa ne fii stiut

Mai da din nou pradă disperarii

Cum demult ai facut?

Ce-ar fii dacă ne-am mai iubi iar

Fară sa ne fii priceput

Mi-ai face din nou inima bucati,

Cum doar tu ai putut?

Manile doresc pielea ta

Picioarele doresc drumul tau,

Mintea isi doreste sa te visez

Iar sufletul sa te iubesc 

Sa adormi încet, suflet bland
Asa cum ma linișteai pe mine,
Cum de fiecare data ai fost mut
De ascultai îndurarile mele…

Ai plecat cu jumatate de suflet
Ca știai ce mult imi trebuie
In zilele dulci cand gustul a răsuflat,
Tu doar ma ascultai, cum m-ai merge…

Unde ai ajuns, departe de tot,
Sper ca ai ajuns cu bine,
Sa ma ierți drag prieten, axolot
Si poveștile mele sa le pui la loc de cinste.

“Prietenul meu cel mai bun nu imi oferea sfaturi, avuții cu carul, fericire fara sfarsit……ci doar liniștire… asta e tot ce doream.”

E prea mare ambuteaj
Din cauza starilor insipide,
In sticle gasesc acelasi mesaj
“Scuze, promit sa nu mai deranjez”

N-am nevoie de inca un bandaj
Sunt satul de scuzele morbide
Du-te sus la ultimul etaj
Sa vezi destainuirile obide

Da’ priveste atent urmele de siaj
Cum mananca din acelea-si blide
Si tulbura apele oceanelor de bruiaj
Ca-s frati la bine, restul is vorbe perfide

Privelisti post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici care alearga cu fetele palide
In timp ce fericirea e taiata la montaj
Ca nimeni sa nu stie sa conchide

Caut intre spini, cuvinte de intelepte
Ca sa ma pot lega spiritual de pământ
Dar am găsit doar vorbe invrâjbite
Reușind totodată sa ma dezleg de jurământ

Vreau sa imi iau ramas bun tata.
Plec si nu mai vin niciodata aici,
Trebuie sa intelegi un lucru fiindcă….
Din locul unde plec nu ma mai întorc in veci.

Printre miile de ganduri

Ma regasesc pierdut

Incerc sa le-așez in randuri

Si- o iau de la inceput:

Sunt prea putine acorduri

Pritre-atatea dezacorduri

Repetitive in tetracorduri

Criptându-ne in recorduri

Sperantele-s putine

Diavolii se-nmultesc in multime

Distrugandu ne gandurile

Dar cine sa ne mai apere?

Cand vezi in jur numai invidie

Complotand numai fratricide

Scuipand numai vorbe acide

Acesti perfizi.... care in jurul lor arde...

Mai am un singur gand...

Unde e minte multă 

E și nebunie multă,

In timp ce visele dezvolta

O simtire exulta.

Am şi eu o speranţă: 

Speranţa uitării absolute. 

Dar aceasta mai e speranţă,

Nu e disperare?