Renasc
Trăiesc cu frica, ca o umbră adâncă,
Și totuși zâmbesc, deși știu că e fals,
Într-o lume în care speranța se stinge,
Și tăcerea mă strânge cu grijă, fără glas.
Am căutat un refugiu în lucruri pierdute,
În cuvinte nespuse și gesturi uitate,
Dar fiecare pas mă duce înapoi,
Într-un cerc de amintiri neîmpăcate.
Category: Philosophical poem
All author's poems: Florin Dumitriu
Date of posting: 3 апреля 2021
Views: 1551
Poems in the same category
Știi, câteodată...
știi, câteodată
îmi place cum apa
îmi perforează visele
pătate de umbrele mele egoiste
și alintate,
îmi place cum corpul se
macină-n moara infinitului,
dar mă tem veninul să
nu crească în broderii de
mucegai pe pâine,
dar mă tem nuferii
să își uite casele și să vină
după mine.
mai știi tu oare că
eroarea mi-e prietenă
mă conduce pe urme de
soare către luna cea sfredelitoare,
dar, totodată, mă tem să-mi
hotărască sentința în judecată...
eu am încredere în nebuloase
la fel ca și în astre,
aș vrea să sting tot ce mă face om,
chiar și intuiția stranie, neomenească,
să mă las tăiat și operat
sub orbite înfricoșătoare
să mă regăsesc
eu, copil, aer al dealului
îndrăgostit de-o zare...
deci, fie cum o fi,
eu sunt un
afluent venerat și înmulțit
de-ale mele siluete albăstrui
venite de pe alte planete,
de după cortina
teatrului oropsit.
Sensul
N-aș vrea să spun ce, sau cum sunt.
Despre astea, niciun cuvânt
Este suficient să știu
Că pot să fiu
Exact ce sunt.
...
Căci în zadar
Încerc să par
Ce n-aș putea să fiu!
...
A da un sens vieții mele
Aici pe pământ
Nu-nseamnă-a aspira la stele,
Ci a putea atât să spun:
Că eu, pur și simplu, sunt!
...
Și dacă nu-s, că nu pot fi
Ce-aș vrea să fiu fără să par
Mi-e căutarea în zadar
Și cazna-mi fără de hotar
M-aruncă printre erezii?
...
Și-atunci mă-ntreb, de unde vine,
Acest îndemn ce nu-mi dă pace,
Să rup din lumile divine,
O scânteie care-mi place
Și care vrea doar să se joace
Cu scânteile din mine
Scriind versuri în ciorchine,
...
Strofe zeci cuminți și calde
Pentru oameni cumsecade?
Dar când oamenii s-or duce,
Printre stele, să se culce
Cine după ei să urce,
Să le facă sonmnul dulce,
Au nu scâteia jucăușă,
Când în pat, când după ușă,
Când la mine-ntr-o mănușă,
Încercând a se ascunde
Să n-o pun în versuri blânde?
Dar eu o las, căci de oriunde
Prinsă-n păpădii plăpânde,
Puf ușor purtat de vânt,
Pune viață în cuvânt,
Temelie din demersul
De a-mi naște-n taină versul
Versul meu plin de mister.
Mai mult, ce-aș putea să cer?
Deși aș cere doar să știu,
De nu-s ce par, cum pot să fiu?
...
Are poezia rost?
Dar dacă mi-aduce-aminte,
Printre cuvinte,
Cine am fost?
Și doar astfel voi ști
Cine voi fi?
...
Totuși, care cuvânt
Printr-o minune,
Îmi poate spune
Din cine par, eu cine sunt?
Sanse
Câte rime, câte stele,
Câte doruri printre ele,
Stau să iasă la lumina
Stau ca mugurii-n grădina.
Sunt ascunse în țărână
Și tot cânta în surdină,
Cum să iasă, cum să facă
Și să-și lepede-a lor teacă.
Azi, speranța cea mai mare,
Mâine, foc de-amăgitoare,
Dar curaj uită să-și facă
Și sfârșesc toate în teacă.
Nu-i morală, nu-i nici sfat
Este trist, este păcat:
Câte-ascunse se petrec
Tot ascunse se și trec.
Si așa cu-a noastre visuri,
Nasc și mor printre abisuri
Și în urma lor apar
Alte visuri ce dispar.
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
,, Acasă"
„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,
Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,
Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,
Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.
Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,
Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,
Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,
Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.
Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,
Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,
Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,
Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.
Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,
Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,
Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,
Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.
Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,
Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.
Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,
Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.
Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,
E alături de acea persoană, stându-i în brațe,
Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,
Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.
Știi, câteodată...
știi, câteodată
îmi place cum apa
îmi perforează visele
pătate de umbrele mele egoiste
și alintate,
îmi place cum corpul se
macină-n moara infinitului,
dar mă tem veninul să
nu crească în broderii de
mucegai pe pâine,
dar mă tem nuferii
să își uite casele și să vină
după mine.
mai știi tu oare că
eroarea mi-e prietenă
mă conduce pe urme de
soare către luna cea sfredelitoare,
dar, totodată, mă tem să-mi
hotărască sentința în judecată...
eu am încredere în nebuloase
la fel ca și în astre,
aș vrea să sting tot ce mă face om,
chiar și intuiția stranie, neomenească,
să mă las tăiat și operat
sub orbite înfricoșătoare
să mă regăsesc
eu, copil, aer al dealului
îndrăgostit de-o zare...
deci, fie cum o fi,
eu sunt un
afluent venerat și înmulțit
de-ale mele siluete albăstrui
venite de pe alte planete,
de după cortina
teatrului oropsit.
Sensul
N-aș vrea să spun ce, sau cum sunt.
Despre astea, niciun cuvânt
Este suficient să știu
Că pot să fiu
Exact ce sunt.
...
Căci în zadar
Încerc să par
Ce n-aș putea să fiu!
...
A da un sens vieții mele
Aici pe pământ
Nu-nseamnă-a aspira la stele,
Ci a putea atât să spun:
Că eu, pur și simplu, sunt!
...
Și dacă nu-s, că nu pot fi
Ce-aș vrea să fiu fără să par
Mi-e căutarea în zadar
Și cazna-mi fără de hotar
M-aruncă printre erezii?
...
Și-atunci mă-ntreb, de unde vine,
Acest îndemn ce nu-mi dă pace,
Să rup din lumile divine,
O scânteie care-mi place
Și care vrea doar să se joace
Cu scânteile din mine
Scriind versuri în ciorchine,
...
Strofe zeci cuminți și calde
Pentru oameni cumsecade?
Dar când oamenii s-or duce,
Printre stele, să se culce
Cine după ei să urce,
Să le facă sonmnul dulce,
Au nu scâteia jucăușă,
Când în pat, când după ușă,
Când la mine-ntr-o mănușă,
Încercând a se ascunde
Să n-o pun în versuri blânde?
Dar eu o las, căci de oriunde
Prinsă-n păpădii plăpânde,
Puf ușor purtat de vânt,
Pune viață în cuvânt,
Temelie din demersul
De a-mi naște-n taină versul
Versul meu plin de mister.
Mai mult, ce-aș putea să cer?
Deși aș cere doar să știu,
De nu-s ce par, cum pot să fiu?
...
Are poezia rost?
Dar dacă mi-aduce-aminte,
Printre cuvinte,
Cine am fost?
Și doar astfel voi ști
Cine voi fi?
...
Totuși, care cuvânt
Printr-o minune,
Îmi poate spune
Din cine par, eu cine sunt?
Sanse
Câte rime, câte stele,
Câte doruri printre ele,
Stau să iasă la lumina
Stau ca mugurii-n grădina.
Sunt ascunse în țărână
Și tot cânta în surdină,
Cum să iasă, cum să facă
Și să-și lepede-a lor teacă.
Azi, speranța cea mai mare,
Mâine, foc de-amăgitoare,
Dar curaj uită să-și facă
Și sfârșesc toate în teacă.
Nu-i morală, nu-i nici sfat
Este trist, este păcat:
Câte-ascunse se petrec
Tot ascunse se și trec.
Si așa cu-a noastre visuri,
Nasc și mor printre abisuri
Și în urma lor apar
Alte visuri ce dispar.
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
,, Acasă"
„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,
Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,
Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,
Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.
Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,
Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,
Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,
Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.
Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,
Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,
Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,
Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.
Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,
Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,
Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,
Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.
Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,
Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.
Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,
Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.
Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,
E alături de acea persoană, stându-i în brațe,
Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,
Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.
Other poems by the author
Marturie II
Acum în ceas târziu, îți mărturisesc
Că și după atât amar de timp, eu încă te iubesc,
Dar să-mi spui tu oare, e târziu sau păcat lumesc,
Că acum doar în gând te mai întâlnesc?
Nu fac un pas fără să-mi apari tu,
Ca să mă împiedic și să cad pe gânduri.
Mă vei ține prizonier în ale noastre vise,
Sau mă vei învăța să fiu liber și fără griji?
Unde imi esti tu, dulce nectar?
Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb,
Răsunând în suflet numai un gol adânc.
Ochii mi se scaldă numai în amar,
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
Pribegesc prin lume în vals de noapte,
Pe muzica sumbră cu note din morminte,
Dar de unde te iau, găsesc doar calvar…
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
De mult am crezut că-mi ești o taină,
Ce zilele, viața, ochii, sufletul îmi luminează,
Dar în beznă, frig și schingiuite zac,
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
Privesc din lojă, în camera mortuară,
Cum emoțiile inexistente încep să apară.
Nu mă mai căutați, acum sunt singur, așadar,
Aici îmi erai tu... dulcele al meu nectar…
Oda frumusetii
O frumusețe cu trei catarge îi face semn cu pânze evazate,
Ademenindu-o din vocea liniştitoare a oceanului şi aruncând-o în vălul nopţii.
Stând pe prora navei ei, sub constelațiile pe care ea alunecă,
Ghidat de grinzile farului spre marginile de topaz ale dimineții.
Inima mea de catifea, atașată de șiruri de mătase, coboară,
fluturând deasupra ei în piruete aurite de soare.
Degetele ei mângâie atât de curios liniile de zâmbet argintiu,
Făcându-le să sune în vibrații de iubire.
Pergamente strălucesc cu cerneală proaspătă,
Ca strălucirea caldă a licuricilor care valsează în amurg.
Fanteziile scrise, se rup împreună cu ramele din fier forjat ale realității,
În timp ce cascadele visătoare slobozesc pe podeaua de porțelan.
Ochii s-au închis încet în somn angelic,
Ea plutește pe nava ei de fildeș și abanos
În mări de valuri stropitoare și de cerulean,
Precum mugurii de rouă dimineața.
Suflet sui-generis
Suntem un dans al dorinței și al fricii,
Ne hrănim din iubire, dar și din nevoi,
Tot ce avem este acum și tot ce vom fi,
Un vis ce ne leagă, în ciuda oricărui război.
Admite
Lasă patul să ne fie martor,
Arzătoarei noastre iubiri
Și nopțile de vară să ne fie tartor,
Ca mai apoi, să cerem despăgubiri.
Lasă stelele luminos să ardă
De focul dragostei noastre,
Iar luna, lin din cer să cadă
În blânda ta senină privire.
Lasă grijile tale să piară
În fierbințile noastre dorințe
Și mâna mea fină să-ți stârnească
Tremurânde colorate tendințe.
Marturie II
Acum în ceas târziu, îți mărturisesc
Că și după atât amar de timp, eu încă te iubesc,
Dar să-mi spui tu oare, e târziu sau păcat lumesc,
Că acum doar în gând te mai întâlnesc?
Nu fac un pas fără să-mi apari tu,
Ca să mă împiedic și să cad pe gânduri.
Mă vei ține prizonier în ale noastre vise,
Sau mă vei învăța să fiu liber și fără griji?
Unde imi esti tu, dulce nectar?
Inima-mi bate greu, ca un tocsin de plumb,
Răsunând în suflet numai un gol adânc.
Ochii mi se scaldă numai în amar,
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
Pribegesc prin lume în vals de noapte,
Pe muzica sumbră cu note din morminte,
Dar de unde te iau, găsesc doar calvar…
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
De mult am crezut că-mi ești o taină,
Ce zilele, viața, ochii, sufletul îmi luminează,
Dar în beznă, frig și schingiuite zac,
Unde-mi ești tu...dulce nectar?
Privesc din lojă, în camera mortuară,
Cum emoțiile inexistente încep să apară.
Nu mă mai căutați, acum sunt singur, așadar,
Aici îmi erai tu... dulcele al meu nectar…
Oda frumusetii
O frumusețe cu trei catarge îi face semn cu pânze evazate,
Ademenindu-o din vocea liniştitoare a oceanului şi aruncând-o în vălul nopţii.
Stând pe prora navei ei, sub constelațiile pe care ea alunecă,
Ghidat de grinzile farului spre marginile de topaz ale dimineții.
Inima mea de catifea, atașată de șiruri de mătase, coboară,
fluturând deasupra ei în piruete aurite de soare.
Degetele ei mângâie atât de curios liniile de zâmbet argintiu,
Făcându-le să sune în vibrații de iubire.
Pergamente strălucesc cu cerneală proaspătă,
Ca strălucirea caldă a licuricilor care valsează în amurg.
Fanteziile scrise, se rup împreună cu ramele din fier forjat ale realității,
În timp ce cascadele visătoare slobozesc pe podeaua de porțelan.
Ochii s-au închis încet în somn angelic,
Ea plutește pe nava ei de fildeș și abanos
În mări de valuri stropitoare și de cerulean,
Precum mugurii de rouă dimineața.
Suflet sui-generis
Suntem un dans al dorinței și al fricii,
Ne hrănim din iubire, dar și din nevoi,
Tot ce avem este acum și tot ce vom fi,
Un vis ce ne leagă, în ciuda oricărui război.
Admite
Lasă patul să ne fie martor,
Arzătoarei noastre iubiri
Și nopțile de vară să ne fie tartor,
Ca mai apoi, să cerem despăgubiri.
Lasă stelele luminos să ardă
De focul dragostei noastre,
Iar luna, lin din cer să cadă
În blânda ta senină privire.
Lasă grijile tale să piară
În fierbințile noastre dorințe
Și mâna mea fină să-ți stârnească
Tremurânde colorate tendințe.