Unde ești, copilărie?

Am luat un tren ce merge nicăieri 

Dintr-o gară încă nefăcută,

M-am urcat mâine, voi ajunge ieri

Din călătoria ne-ncepută.

Sus, o poetă cu ochi arămii,

Urmare simplă - ne-am îndrăgostit

Și ne-am mutat să spunem poezii 

Beți și goi, în vagonul de iubit.

Orbiți de-amor și surzi de recitat

Ne-a prins controlul fără de bilet,

Eram două sonete într-un pat,

Ude, ritmate și oftând încet.

Nașul era cunoscător de vers

Și ne-a iertat, cu scuze de intrat,

Absenți de tot, noi am sărit din mers 

Uitând că era tren accelerat. 

Și am murit fără să știm măcar,

Iubindu-ne în plus și fără stop,

Concluzionând din moarte iar și iar:

Iubirea-i mare doar fără de scop!

Privea într-o zi de la mine din gând

Apusul de soare pictat de-un artist,

Aproape absentă și-abia respirând

O doamnă în roșu cu chipul ei trist.

Priveam și-eu ceva, mă uitam fix la ea,

Atât de frumoasă c-aproape nu crezi,

Părea doar un vis dar era altceva:

O doamnă în roșu cu ochii ei verzi.

Clipa din gând trebuia folosită,

Declarații fierbinți, vrăjeli, poezii

I-aș fi tot spus dar părea rătăcită

O doamnă de roșu în viața ei gri.

Mă-ntrebam dacă-s treaz sau poate că dorm,

O cam deranjam, mă gândisem să plec,

Dar nu prea puteam, mă vrăjise enorm

O doamnă în roșu și visul ei sec.

Eram ca blocat, un penibil tablou

Până când totul mi-a vorbit despre ea

Și-am fost mai atent, am privit-o din nou

Pe doamna în roșu... era mama mea!

Atunci m-am trezit, nu puteam să o pierd,

I-am zis mai întâi "te iubesc, ca să știi

Și vino mai des, mamă, să te dezmierd

În roșu, în verde sau cum vei pofti!"

E dimineață și-i stricat butonul

De sonor al lumii din acest oraș,

Zeul gălăgiei, luat cu somnul,

Devine laș.

Liniștea pare mică dar e mare

În orașul ăsta mai mereu tăcut,

Se tânguie un tren în depărtare,

Și cam atât!

Se-aude și un greiere cum doarme,

Ba chiar și-o stea cum strălucește-n cer,

Cu poftă dorm și gloanțele în arme,

Visând la fier.

Patru mii de zâne și Morfeu în vis

Se aud cum sforăie cu toți de zor,

E un zgomot în surdină, interzis,

Ca de motor.

Se-aude și amorul cum lucrează

În trupurile surde de prin case,

E liniște, nimic nu mai contează

Azi la șase.

Se dau demenții lumii-n tiribombe

Prin bâlciuri de războaie și invazii,

Tânjesc să bage pacea-n catacombe

Nebuni senili care conduc prin razii.

Suntem mai papagali ca niciodată,

Sclavi cu salariu și onoare zero,

Muncim pentru buget gras la armată 

Jucându-ne cu focul precum Nero.

Ne sunt contemporani toți idioții 

Care se cred șefi peste tot și toate

Și-n loc să-i înjurăm clar de toți morții 

Noi le plătim impozite și rate.

Lăsăm să ne conducă alte neamuri,

Escroci de soi viclean, fără de țară

Care-au știut cum să ne pună hamuri 

Și biruri cât o piatră grea, de moară.

Probabil vom renaște înc-o dată,

Mai mult ca sigur ăsta nu-i finalul,

Probabil se va prinde lumea toată

Că lașitatea nu este normalul.

Și poate că speranța nu ne piere

Atât timp cât noi, popor prea-încercat 

Găsim răgaz să naștem din tristețe 

Ca acum, o poezie și-un oftat.

Dau anunțuri prin gazete

Cosmice, la trei lei foaia,

Fac propuneri desuete

Să-i aprind lumii văpaia.

Înfiez femei fatale,

Îmbăiez forme rotunde,

Tac în limbi orientale 

Și sărut în limbi profunde,

Desenez gagici doar goale,

Fac amor cu dive scunde,

Las gravide fără țoale 

Și-apoi le iubesc oriunde,

Invit vampe chiar nasoale 

Cu hormoni să mă inunde,

Rog vădane să îmi scoale 

Pofte mari te miri pe unde,

Culc puștoaice doar pe moale,

Printre visuri muribunde

Și le fac masaj sub poale

Să le simt cum gem, fecunde,

Învelesc ca pe sarmale 

Prin hoteluri prea imunde

Amante mai mult locale 

Disperate, furibunde,

Dau cu dobândă parale

Pe amoruri de secunde

Și-nchiriez pe fese bale

Oricui vrea să mă confunde...

Se mai întâmplă uneori eșecuri

De calendar și uneori de vreme,

Mai calcă toamna elegant pe becuri,

Venind târziu, murind apoi devreme.

Se mai întâmplă să nu vrea să vină 

Să-nlocuiască vara dictatoare,

E toamna puturoasă și meschină,

Apare greu și-apoi tot greu dispare.

Întârzie nemotivat și tace,

Se pierde printre versurile verii

În dolce far niente și îi place 

Să scrie rime în parfumul serii.

Nu vine sau încearcă să rămână 

Melancolic pierde-vară mai mult timp,

E felul ei de a-și intra în mână 

Să fie-un bun poet, nu anotimp.

Orologiul suna în miez de noapte

A sufletelor infernala auzirea

Suna sa anunțe moartea prevestitoare a unei vieți mai înalte

Regele se refugiază la palat

Palat pătat cu sangele atâtor oameni

Oameni chinuiți de ego-ul cel furtunos

La geam ,îngerii nopții se aduna 

Adunând cu sine suflete disparate ,planse, dornice de justiție

Iar toți intr-un glas cer capul regelui

Fluturând în sulițe capetele 

Unor frumoase amintiri

Privind în sus ,luna privește 

Sângerie, roșie ca focul

Prevestește oare infernul

O pata de cerneala cade pe inima regelui

Lăsat singur ,incapabil sa conducă peste patimile sale 

Deodată, un glas suav se aude în apartamentul regal

Cerând fuga ,în miez de zi ,o fuga cu o sabie în mana

Sa fugin din iad ,striga însăși Providența

Părinte!
Eu sunt păcătos.
Dar tu, câte păcate ți-a fost dat
s-auzi , Părinte,
învață-mă bisericos
și zi-mi câteva cuvinte
din rugăciunea ta
de om evlavios.
Prin beznă drumu-i lung
nu-i nimeni să mă  îndrume
și sufletul îmi cade
precum o piatră
aruncată în genune.
Rogu-te,
te rog Părinte
din psalmul învierii
dă-mi un licăr de lumină,
și binecuvântează-mă în pioșenie.
Sunt păcătos Părinte…Sunt!

În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.

Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.

Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.

Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.

Când omul a fost pus pe teren

Și a devenit parte din desen

Cerul a fost cu omul de la începuturi

Omul s-a exprimat prin lovituri și șuturi

Când omul a fost parte din decor

Și a pretins tot ce era ispititor

Cerul i-a dat omului tot ce a cerut

Omul a mulțumit prin a cere mai mult

Când omul a ieșit din joc

Și alt om a venit în loc

Cerul i-a arătat omului tavanul

Omul a spart concepte cu ciocanul

Când omul a murit

Și s-a făcut balanța la sfârșit

Cerul a ținut omului scorul

Omul a tăiat cuvinte cu toporul

Când omul a încetat să existe

Și rugăciunile au fost respinse

Cerul l-a măsurat pe om în mod egal

Omul a crezut că este special.

    La ce bun aceste versuri?
    Ele s-au rupt din mine, 
    ca o tuse ce-mi arde plămânul... 
    ultim ecou al suferinţei mele 
    prin care, mândru ca zeii trec...
    
    Fi-vor, oare-n urma mea 
    pietre de hotar?
    Pentru cineva?
    Va-nvăţa cel de după mine 
    din mine – 
    din greşeli ascunse-n rime?
    
    Nu ştiu!
    Atunci, la ce bun aceste versuri?

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.