Regret
Amintiri ce dor și răscolesc,
Se scurg în timp,te urmăresc
În al tău deșert perindă,
Pășind pe cioburi de oglindă.
Șoptește vocea lor în tine,
Ce te mustră pt mâine;
captiv în ieri,ori azi,
Printre ruine să nu cazi.
Să nu te roadă conștiința,
Că nu ți-ai dat silința
Și te avânți pripit
Din orgoliul rănit
Surâsul trist te scaldă
În prăfăraia de pe stradă;
Piedică-ți pune în cale
Și varsă-n urma ta petale.
Te -nvăluie năframa nopții,
Te apasă-n jur pereții;
Ușa ermetic se închise,
Cursul vieții se oprise..
O clipă gândul meu tăcuse,
Blocat în lumi opuse,
Dar mă trezi-n simțiri o briză;
Să mă lepăd de a mea criză,
Definitiv nu am vreo scuză
Și mă mușcă subtil de buză...
Category: Philosophical poem
All author's poems: Keller Gabriela
Date of posting: 25 сентября 2024
Views: 420
Poems in the same category
Poezie Zen pentru lumina stelară
Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;
aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.
Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni
o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;
doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;
un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă
între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.
Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre
din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;
natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum
coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;
ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;
fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;
viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,
în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.
Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.
Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și
așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
TAINA SORȚII !
SINGUR , SIGUR AM SĂ PLEC
UNDEVA DEPARTE
TAINA SORȚII S-O ÎNȚELEG
PE-O FILĂ DE CARTE .
NEMURIREA DE-AȘI AFLA
ÎNTR-UN COLȚ DE LUME ,
STAU SĂ AȘTEPT STEAUA MEA
CA SĂ-I DAU UN NUME !...
The Amphitheater
With the lights on, the amphitheater rises into the scenic congeries of emotions.
And sitting in a chair.
I look in my front seeing a little ghost reading a poem, this poem, with a lot of beauty and courage she looked at the empty chairs seeing only me applauding the interpretation.
The ghost ashamed fled to the left exit whispering millions of words in an uncertain time, every word, letter sounds different and invokes different emotion and feelings.
Now...the ghost departed
The Lights no longer light the historic amphitheater
Only the poem read by the ghost remained in my mind
I started to repeat the poem over and over again until the light turned on again
Somebody applauding me from far
I realised that I was the ghost whose life is
like history...
It repeats itself.
"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum cioburi frumos colorate.
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.
Poezie Zen pentru lumina stelară
Sinele ei este fluid precum razele care se scurg din stele;
aparent etern; aparent suspendat în trecerea timpului; o iluzie.
Ea știe precis că, în imensitatea acestui univers, ea nu poate întâlni
o altă ființă identică cu ea însăși; ideea de sine identic; imagine de sine;
doar porțiuni dintr-un infinit limitat; limitat doar de propria ei înțelegere;
un prag al cunoașterii, un orizont; un orizont îndepărtat, o linie fluctuantă
între mare și cer; raze de lumină dansând pe suprafața apei și reflexie.
Adâncul senin al cerului se dizolvă în privirea ei. Paleta de nuanțe albastre
din embrionii stelari crește și devine materie; fuziune, energie, forță;
natură vie și planetă albastră; meteoriți arzând și grindină înghețată precum
coada oricărei comete; stele reci, lumină și absorbție; acuitate vizuală;
ochi având în sine praf cosmic; contemplare într-un electromagnetism polarizat;
fotosinteză și transpirație; transformare; existență sedimentată și limbaj fosilizat;
viață hrănită de razele soarelui, orbitând în jurul unui Dumnezeu unic,
în această realitate a culorilor solare schimbătoare în fluxul lor heliotropic și spiralat.
Divinitatea este omniprezentă în tot ce înseamnă cuvântul memorie.
Ea îmbină aceste culori într-un caramel dulce. Numele ei este Eva și
așteaptă, cu răbdare, să fie devorată, la sfârșit de timp, de viermi necrofagi.
Poezie de Marieta Maglas
Nota: Aceasta poezie este publicata.
TAINA SORȚII !
SINGUR , SIGUR AM SĂ PLEC
UNDEVA DEPARTE
TAINA SORȚII S-O ÎNȚELEG
PE-O FILĂ DE CARTE .
NEMURIREA DE-AȘI AFLA
ÎNTR-UN COLȚ DE LUME ,
STAU SĂ AȘTEPT STEAUA MEA
CA SĂ-I DAU UN NUME !...
The Amphitheater
With the lights on, the amphitheater rises into the scenic congeries of emotions.
And sitting in a chair.
I look in my front seeing a little ghost reading a poem, this poem, with a lot of beauty and courage she looked at the empty chairs seeing only me applauding the interpretation.
The ghost ashamed fled to the left exit whispering millions of words in an uncertain time, every word, letter sounds different and invokes different emotion and feelings.
Now...the ghost departed
The Lights no longer light the historic amphitheater
Only the poem read by the ghost remained in my mind
I started to repeat the poem over and over again until the light turned on again
Somebody applauding me from far
I realised that I was the ghost whose life is
like history...
It repeats itself.
"From "Volumul Sub fosta lumină/Under the last light""
Filozofie
Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,
Axiomele se destramă, în ecourile sublime.
Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,
Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.
Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,
Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.
Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,
Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .
Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,
În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.
Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,
Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.
Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,
În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.
Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,
Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.
Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,
Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.
În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,
Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.
SCÂNTEIA
Demult, în vremi nespuse
Când toate se-nvârteau în cerc
Şi-ncă nimic nu apăruse
În Universul cel deşert,
Un haos era Totul
Şi-n el, Nimicul cel incert!
Doar gânduri, vise fulgerau
În noaptea cea adâncă,
Şoptind poveşti ce existau
În cărţi nescrise încă…
Dar acolo, în abis,
E o mică scânteioară:
Dulce-atingere de vis!
Pâlpâie timid, de parcă
Gata e să se desfacă:
Mii şi mii de alte stele
Zugrăvite-n acuarele.
Şi, deodată, se-avântă:
Se înalţă, stă pe loc,
Se răsfiră şi se-adună
Cuminţică la mijloc…
Şi, cum cugetă aşa,
Vede undeva în zare
O lumină gingaşă,
Neînchipuit de mare!
Cum? Nu-i singură pe cale?
Ce-i acolo-aşa frumos?
Vai! Sunt multe felinare
Ce se joacă în Cosmos!
Râd la ea de parc-o cheamă
Să se prindă-n dansul lor
Învelite în marama
Vieţii şi culorilor.
Ea, Scânteia diafană
Îndrăzneşte, prinde aripi
Şi porneşte într-o goană
Spre albastrul zori-de-zi.
Şi, din fuga ei nebună,
O planetă se adună:
Mică, goală, cenuşie
Ce-o privea cu duioşie
Şi o rugă îi înalţă:
Hai, te rog, du-mă la viaţă!
Scânteioara o privi
Şi începe a se-nvârti
Cu viteza gândului
La porţile Timpului.
Şi în jurul ei descrie
O cupolă aurie:
Dintr-odată,
Stele mii
Se revarsă-n culori vii!
Totul e însufleţit,
Colorat şi strălucit
Pe planeta fericită
De dorinţa împlinită!
Acum e şi ea măreaţă
Pe altarul plin de viaţă
Al divinului ceresc
Unde toate se-mpletesc!
Mulţumesc, dragă Scânteie,
Creatoare de idee!
Pururi voi vorbi de tine
Vieţuind cum se cuvine,
Plăsmuind din calde gânduri
Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,
Rânduri, rânduri…
Şi, să-ţi fie chezăşie,
Am s-aşez un curcubeu
Să emane voioşie
Pân’ la cel mai mare Zeu!
ÎMBRĂȚIȘEAZĂ-MĂ VIAȚĂ …
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Și reazemă de - al tău zid
Cu iedera-ți verde răcoros
Culorile vieții să le privesc
Vitralii ce-n ochi se risipesc
Precum cioburi frumos colorate.
Îmbrățișează-mă viață
Încă o dată…
Iar eu am să-ți las urma
Dorințelor mele pe-al tău zid,
Pe-a ta iederă înlăcrimată
Unde, privirea-mi zace strivită
Când pleoapele reci mi se închid.
Îmbrățișează-mă viață încă o dată.
Other poems by the author
Mamă, să nu -mi dai de veste
Mamă,a mai trecut un an
Din năzuința mea în van,
Că mă vei suna vreodată
De mustrări mușcată..
Eu șterg timpul pierdut,
Absenței tale ce -am durut.
Chiar de -ai greșit,nu -mă pasă;
Dorul de tine,greu apasă..
Te voi aștepta în prag
Că pe omul cel mai drag,
Te voi pofti în casa mea umilă,
Jucând rolul de copilă..
Îți voi cerși o mângâiere,
Nu tărâm cu lapte și miere,
Doar să simt pt o clipă
Căldura ta de sub aripă.
Te voi ruga de un răgaz,
Să pictez al tău obraz,
Să -l așez frumos în ramă,
Să -mi vegheze somnul, mamă..
Te voi pofti apoi la masă
Și așa -i vremea ploioasă;
De ce n -am zăbovi până -n zori
Să ți fac o rochie de flori..
De ce-ai pleca prin frig și ceață,
Când eu sunt soare și verdeață,
Iar dacă zborul iar te cheamă,
Să nu -mi dai de știre, mamă...
Vitregia
Tuna bolta -nvolburată
Din privirea -i încruntată
Peste suflarea amorțită
De frig învăluită.
Ploaia nu zăbovi să ude
Trupuri uscate și ude,
Ce -și căutau cu disperare
Un adăpost, oarecare...
Vântu sufla-n rafale,
Smulgănd ramuri și petale;
Se poticni la o răscruce,
Scrută zările năuce.
Stărni haita de fiare
S o ia la goană,pe cărare,
Adânc să sape în spărtură,
Peticindu -și o scorbură.
Răcnea din adăncuri marea,
Tulburăndu-si culoarea,
Scuipă spume de furie
Pt a vremii vitregie...
Din Ceruri o voce plănsă
Vibra pe o rază neatinsă;
Aripi frânte să culeagă
Și s -aline lumea -ntreagă...
Pe ulița copilăriei
Mă duc pașii in trecut
Pe ulița copilăriei;
Acolo unde am crescut
Prin basmul jucăriei.
Timpul parcă s a oprit
Pe băncuța jerpelită,
Din fața blocului zbărcit,
Ce găzduia a mea ursită.
Prin culoarul de castane
Nălucile se tot perinda.
Amintiri de sub obloane
Se reflectă ca n oglindă
Nucul din colț se indoise
Sub povara norilor
Și n taină îmi șoptise
Din odiseea anilor.
Prin frunzișul de aramă
Goneam copil odinioară
Cu bătături in palmă
Săream pe asfalt o sfoară.
Caruselul e n rugină,
Toboganul ,ros în tălpi.
Ce scârțâie n surdină
Sub bătrânii plopi.
Farmecul s a risipit
În vizorul meu de adult,
Dar etern va fi iubit
Cuibul meu cel de demult...
Tu ai ultimul cuvânt
Tânjeam să zbor
Prin crăpăturile de nori,
Pe fermecatul covor
Și mă cuprindeau fiori.
Ecoul tău mă legăna,
Dorul de tine mă curta,
Mă - nfrigură furtuna,
Comutându-mi soarta.
Și mă stropise ploaia,
În gol mă prăbușesc,
Mă -nvălui văpaia,
Udă leoarcă mă trezesc...
Răsuflu împăcată;
Te privesc dormind;
Pe buza ta mușcată
Surâsuri se perind...
Nu mai visez nicicând,
Departe să m-avănt,
In inimă și -n gând
Țu ai ultimul cuvânt..
Dulcele cămin
Tristețea mă apasă
În depărtări de casă,
Mă simt clandestină
Smulsă de la rădăcină..
Molipsită de dor
Sub cerul incolor
Bântui în noapte,
Lăcrimez în șoapte.
Timpul ce -a rămas
În ticăit de ceas,
Îl culeg tacit
Din simțul mocnit..
Îmi zâmbise La fereastră
Ziua cea albastră;
Mă lepăd de străin
Spre dulcele cămin...
Un bun rămas șoptit..
Ofta sinistra casă
Cu jaluzeaua trasă
După timpurile plănse,
Cu luminile aprinse.
Gemeau din balamale
Porțile medievale
Ale clădirii sumbre,
Bântuită de umbre.
Prin odăile obscure
Forfota unui fluture,
Se prefăcuse-n nadă
Pt păianjen pradă.
Un iz rănced se perindă,
Cernea pete pe oglindă,
Ciupea zidul gălbejit
Pe obrazu-I scorojit.
Se zbărci din temelie
Podeaua cenușie,
Trosnea mobila bizar,
Iscănd Ecoul milenar.
Tabloul de pe coridor
Mă urmărea iscoditor,
Schiță pe chipu-i prăfuit
Un bun rămas șoptit...
Mamă, să nu -mi dai de veste
Mamă,a mai trecut un an
Din năzuința mea în van,
Că mă vei suna vreodată
De mustrări mușcată..
Eu șterg timpul pierdut,
Absenței tale ce -am durut.
Chiar de -ai greșit,nu -mă pasă;
Dorul de tine,greu apasă..
Te voi aștepta în prag
Că pe omul cel mai drag,
Te voi pofti în casa mea umilă,
Jucând rolul de copilă..
Îți voi cerși o mângâiere,
Nu tărâm cu lapte și miere,
Doar să simt pt o clipă
Căldura ta de sub aripă.
Te voi ruga de un răgaz,
Să pictez al tău obraz,
Să -l așez frumos în ramă,
Să -mi vegheze somnul, mamă..
Te voi pofti apoi la masă
Și așa -i vremea ploioasă;
De ce n -am zăbovi până -n zori
Să ți fac o rochie de flori..
De ce-ai pleca prin frig și ceață,
Când eu sunt soare și verdeață,
Iar dacă zborul iar te cheamă,
Să nu -mi dai de știre, mamă...
Vitregia
Tuna bolta -nvolburată
Din privirea -i încruntată
Peste suflarea amorțită
De frig învăluită.
Ploaia nu zăbovi să ude
Trupuri uscate și ude,
Ce -și căutau cu disperare
Un adăpost, oarecare...
Vântu sufla-n rafale,
Smulgănd ramuri și petale;
Se poticni la o răscruce,
Scrută zările năuce.
Stărni haita de fiare
S o ia la goană,pe cărare,
Adânc să sape în spărtură,
Peticindu -și o scorbură.
Răcnea din adăncuri marea,
Tulburăndu-si culoarea,
Scuipă spume de furie
Pt a vremii vitregie...
Din Ceruri o voce plănsă
Vibra pe o rază neatinsă;
Aripi frânte să culeagă
Și s -aline lumea -ntreagă...
Pe ulița copilăriei
Mă duc pașii in trecut
Pe ulița copilăriei;
Acolo unde am crescut
Prin basmul jucăriei.
Timpul parcă s a oprit
Pe băncuța jerpelită,
Din fața blocului zbărcit,
Ce găzduia a mea ursită.
Prin culoarul de castane
Nălucile se tot perinda.
Amintiri de sub obloane
Se reflectă ca n oglindă
Nucul din colț se indoise
Sub povara norilor
Și n taină îmi șoptise
Din odiseea anilor.
Prin frunzișul de aramă
Goneam copil odinioară
Cu bătături in palmă
Săream pe asfalt o sfoară.
Caruselul e n rugină,
Toboganul ,ros în tălpi.
Ce scârțâie n surdină
Sub bătrânii plopi.
Farmecul s a risipit
În vizorul meu de adult,
Dar etern va fi iubit
Cuibul meu cel de demult...
Tu ai ultimul cuvânt
Tânjeam să zbor
Prin crăpăturile de nori,
Pe fermecatul covor
Și mă cuprindeau fiori.
Ecoul tău mă legăna,
Dorul de tine mă curta,
Mă - nfrigură furtuna,
Comutându-mi soarta.
Și mă stropise ploaia,
În gol mă prăbușesc,
Mă -nvălui văpaia,
Udă leoarcă mă trezesc...
Răsuflu împăcată;
Te privesc dormind;
Pe buza ta mușcată
Surâsuri se perind...
Nu mai visez nicicând,
Departe să m-avănt,
In inimă și -n gând
Țu ai ultimul cuvânt..
Dulcele cămin
Tristețea mă apasă
În depărtări de casă,
Mă simt clandestină
Smulsă de la rădăcină..
Molipsită de dor
Sub cerul incolor
Bântui în noapte,
Lăcrimez în șoapte.
Timpul ce -a rămas
În ticăit de ceas,
Îl culeg tacit
Din simțul mocnit..
Îmi zâmbise La fereastră
Ziua cea albastră;
Mă lepăd de străin
Spre dulcele cămin...
Un bun rămas șoptit..
Ofta sinistra casă
Cu jaluzeaua trasă
După timpurile plănse,
Cu luminile aprinse.
Gemeau din balamale
Porțile medievale
Ale clădirii sumbre,
Bântuită de umbre.
Prin odăile obscure
Forfota unui fluture,
Se prefăcuse-n nadă
Pt păianjen pradă.
Un iz rănced se perindă,
Cernea pete pe oglindă,
Ciupea zidul gălbejit
Pe obrazu-I scorojit.
Se zbărci din temelie
Podeaua cenușie,
Trosnea mobila bizar,
Iscănd Ecoul milenar.
Tabloul de pe coridor
Mă urmărea iscoditor,
Schiță pe chipu-i prăfuit
Un bun rămas șoptit...