Oameni care mor încet

Soarele a intrat pe fereastră ca în fiecare an,

dar mi-a găsit fruntea deschisă, nu zidul obosit.

Am respirat aerul cald și am recunoscut un gust nou:

amintiri vechi amestecate cu curajul de a pleca.

Am pășit pe aceleași trotuare —

crăpăturile știau pașii de mult,

dar pașii mei aveau altă greutate:

nu mai fugăream fericirea, o întâlneam întâmplător.

Am iubit — cu glas mic, cu glas mare, cu glas tacit.

Unele iubiri au plecat la miezul nopții;

altele au rămas ca umbre calde pe perete.

Am învățat că a iubi nu înseamnă să nu simți frică,

ci să te urnești mai departe cu frica în buzunar.

Am spus „te iubesc” și cuvintele au sunat diferit:

uneori au fost grele ca pietrele,

alteori au zburat ca frunze — ușoare și adevărate.

Am tăcut când trebuia vorbit,

am vorbit când tăcerea mă omora.

Am trimis mesaje pe care le-am regretat,

și mesaje pe care le-am șters, ca pe o hârtie arsă;

am primit răspunsuri care au salvat nopți,

și tăceri care m-au învățat ce nu vreau să fiu.

Am râs până mi s-au încleștat obrajii,

iar râsul acela m-a făcut să uit chipuri.

Am plâns în mașină, singură, la semafor,

căci plânsul nu cere audiență — doar curaj.

Am pierdut persoane cu picioare de sticlă:

se spărgeau când voiam să le ating.

Am întâlnit oameni care au venit cu mâini larg deschise,

au luat bucăți din mine, le-au curățat și le-au pus la loc —

mai bine aliniate, mai luminoase.

Au fost seri în care m-am îmbătat cu conversații,

seri-oglindă în care mă vedeam pe mine altfel;

au fost dimineți în care m-am temut de liniște,

dar liniștea mi-a vorbit blând și mi-a arătat rosturi.

Am învățat să las lucruri să cadă:

nu toate zborurile-s menite să ajungă la tine.

Am învățat că regretul se naște din atașament,

nu din eroare — și-l pot primi ca pe-un oaspete,

îl pot servi și-l pot lăsa să plece.

Fericirea a venit fără fanfară:

într-un cafea băută pe o treaptă,

într-un „bună” spus de cineva care nu știa că mă căuta,

în hohote de râs sub un cort de stele.

Tristețea m-a vizitat cu tărie:

m-a făcut să știu ce e prețios.

Vara asta m-a frânt în bucăți care n-au mai ținut de vechi:

m-a aruncat, m-a adunat, m-a lipit cu alt lipici —

mai sincer, mai cald, mai curat.

Nu e că am devenit altcineva,

ci că mi-am dat permisiunea să fiu eu —

cu toată nesiguranța și cu toată veselă.

Seara ultimă mi-a adus un port reticent de lumină:

o ușă s-a deschis, nu grandios, ci lin,

și dinăuntru a venit o mână care mi-a spus „rămâi”.

N-a fost un erou, n-a fost un discurs;

a fost o simplă alegere: să fim aici, unul lângă altul,

în întuneric care nu ne mai speria.

Am plecat din vară cu buzunarele pline de lucruri mărunte:

o bancă pe care am râs până-am uitat de ploaie,

o floare pierdută într-o carte,

o melodie care-mi aparține acum.

Și cu o certitudine blândă:

orice s-a terminat nu m-a răpit;

mi-a dat teren.

Am purtat doruri ca pe niște benzi subțiri,

le-am cusut la marginea cămășii ca pe ornamente;

au devenit parte din mine, nu poveri.

Am acceptat că nu pot repara toate ferestrele sparte,

că unele priviri nu se mai întorc — și e în regulă.

Am făcut greșeli mari, și mici, și albe;

am recunoscut că perfecțiunea nu-mi e prietenă.

M-am iertat în oglindă, încet, cu vocea mea,

și m-am recunoscut din nou.

Acum, când o dimineață nouă mă prinde,

deschid geamul nu pentru a căuta soarele,

ci pentru a-l primi:

cu pielea încă-mprentată de vara care-a părea la fel,

dar n-a mai fost.

Zâmbesc fără motiv — sau cu toate motivele,

căci am învățat că un început e doar un alt cuvânt

pentru curaj.

Și chiar dacă totul e fragil, totul e viu.

Asta e povestea mea de vară:

a durut, a iubit, m-a schimbat —

și am ales să rămân luminos.

Și dacă m-ai întreba acum ce-am învățat:

îți spun simplu, fără clătinare:

că a fi întreg nu înseamnă să nu-ți fi pus niciodată foame,

ci să știi să mănânci și când masa e golă.

Vara aceasta a plecat, dar mi-a lăsat mâna întinsă —

iar mâna mea a răspuns: „Hai.”

A căzut dintr-o mână grăbită

în gura mării,

o scrisoare

care n-a apucat să spună

„te iubesc” până la capăt.

Apa a pus punct

în locul ei.

Pe fundul oceanului

s-a desfăcut în metafore:

fiecare literă

a devenit un pește,

fiecare frază

o epavă

plină de promisiuni ruginite.

Cerneala i-a sângerat albastru

iar marea a băut-o,

devenind mai adâncă

din tot ce nu a fost auzit.

Eu, marea,

am citit scrisoarea

cu limba mea de sare.

Am ascuns numele tău

într-o scoică,

ca să nu-l fure furtunile.

Am spălat rănile propozițiilor

până au devenit

tăceri lucioase

care se rostogolesc pe nisip.

Scrisoarea știe

că nu vei veni.

Dar nu se supără.

Unele iubiri

sunt făcute

doar ca să se piardă

frumos.

Când valurile îți ating gleznele,

eu îți vorbesc.

Îți trimit

toate cuvintele

care nu au ajuns niciodată

la tine —

dintr-o inimă,

dintr-o scrisoare,

dintr-o mare

care încă te caută.

Iar au înflorit crizantemele,

tăcute martore ale vremurilor ce trec.

Petalele lor, fragile ca amintirile,

se deschid cu grație spre lumina care nu rămâne.

În culorile lor arse de toamnă

se ascunde un suspin de viață și moarte,

o poveste nerostită despre timpul ce ne curge printre degete,

despre clipele ce se sting, ca frunza căzândă.

Fiecare floare e o mângâiere și o taină,

o respirație între început și sfârșit,

o chemare la contemplare:

să prețuim scurta strălucire a fiecărui moment

înainte ca umbrele să le înghită.

Iar crizantemele înfloresc, iar noi ne pierdem în ele,

în culori care ard fără zgomot,

în parfumuri care amintesc că frumusețea adevărată

nu ține decât atât cât o privim cu inima deschisă.

Din cer coboară lin, încet,

Un înger alb, cu pas discret,

Pe umeri poartă-un strop de nor,

În ochi — o rază fără dor.

Cu aripi moi, de nea și foc,

Deschide lumea-ncet, pe loc,

Și spune: „Nu te teme-acum,

Lumina naște chiar din scrum.”

Când plângi, el strânge-ntr-un inel

Toți pașii tăi ce dor și-s grei,

Și îi transformă-n vis ușor,

Să dormi, să uiți, să nu mai doar’.

El nu rostește multe, nu —

Doar bate vântul altfel, tu

Simți cum o pace te cuprinde

Și rana-n piept ți se aprinde.

E-n colț de stea, e-n fir de gând,

E-n cântecul ce curge blând,

E glasul tău din alte vieți

Ce ți-a promis că vei trăi, să speri, să iubești.

Și chiar de nu-l vezi, e aproape —

În șoapte dulci, în vise-ncape,

E îngerul ceresc trimis

Să-ți fie scară între vis.

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

În dans de umbre, raze reci,

Se-ntind lumini pe gânduri seci,

Yin plânge-n noaptea fără stea,

Yang râde-n zori ce-ncep a vrea.

Un strop de foc, un val de vânt,

Un dor tăcut, un vers cu cânt,

În cercul lor, se-ntrepătrund

Destine vechi, ce nu se frâng.

Yin — liniște cu glas adânc,

Ascunde soare-n colțuri strâmte,

Yang — fulger viu în zbor prelung,

Aprinde vise-n mii de frunte.

Ea e pământ, el e văzduh,

Ea curge lin, el rupe-n duh,

Dar împreună fac să crească

O lume nouă, sufletească.

Căci fără noapte, ziua-i oarbă,

Fără furtuni, seninul moare,

Și tot ce pare să despartă

În taină, tot un tot se pare.

—

Yin și Yang — contrast curat,

În echilibru ne-au lăsat.

Când tu ești sus, eu sunt cărare,

Și ne-mplinim — chiar în schimbare. 

Atingeri-atingeri
ce-mi sunt ele
când ziua și noaptea nu se întâlnesc
ci doar se îmbrățișează
la ore, aproape fixe?
Unul peste altul
soarele și luna nu se întâlnesc
și nu se ating.
Ce le e atingerea,
atunci când se privesc?
Răspunsul așteaptă la început.
La început și la sfârșit
Între stele
apus și răsărit.

Надеваю рукова из зажигалок,

Всё как обычно из говна и палок.

Нагоняет психоз и животный страх,

Чувства будто живу просто так.

Видели бы мои родители этот пиздец!

Страшный сентимент бы их оповерг.

Снимаю всё на старой камере,

И рядом с девочкой, нагоняет моногамия.

Шесть часов торчу, ломаюсь,

И думаю страсть это или, я кончаюсь.

Тревожно смотрю глазами в потолок,

Ведь жизнь даёт заново урок.

Cușca singur am creat-o,
Căci conștiința mă împiedică să sar.
Lumea toată am uitat-o,
Și mă regăsesc în mine tot mai rar.

Ca într-un tablou derizoriu

Pictat de-un nebun cu harapnice,

Zăresc epave pline de pustiu

Ce exprimă dorințe sadornice.

Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,

Numai sunete în tonuri diatonice,

Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,

Ale sunetelor de metal ruginite

Și plutesc în plin delir

În largul oceanului de necunoscute

Aspirând toți după ghelir

Și închinând genunchi la prefăcute.

Acum  torn speranțe din clondir

Sperând la un strop de castitate,

Dar voi o luați ca drept clistir,

Din speța diviziunilor clericiste.

Ce este moartea, s-o definești?

O drama, separare, chin, 

ce durează la nesfârșit, 

O camera închisă, sumbra, goală 

Un copil, ce cu ochii bulbucați 

Si cu pielea cenușie 

St'-așternut in sarcofag, 

Intr-o pânză amărie. 

Si dincolo de vesnicie, 

Despărțit si separat

Ii zărește pe ai săi 

Si dorește sa ii vad', 

Sa le spună cat de bine-i si 

Cat de multa pace ai

Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.

 Dar, in mica cămăruță, 

Un grup de oameni uitați 

Ce il plâng pe răposat 

Isi au chipuri vestejite, 

Purpurii și ponosite... 

Numai ei știu suferința, 

Si durerea ce ii curmă, 

Numai ei știu-'năbușirea 

Si dorința de exhumă... 

Ce produs-o al lor copil 

Pe Pământul ignobil. 

Viața nu e o placere,

E o luptă, nu-o adiere 

Nu am fost puși sa alegem 

Daca vrem s-o viețuim. 

Moartea nu-i decât o poartă 

Spre viața cea dintâi 

Caci aceasta, iti spun eu, dragă, 

Numai caracter ea îi. 

Lupte multe noi-n ea ducem

Cu oameni de pe Pământ 

Si de noi le biruim, 

Ori le pierdem zi de zi,

Caracter noi vom zidi. 

De te-ndrebi : ce este Raiul?, 

Si într-una,, unde-i Iadul? "

Eu îți spun ca este-o lume, 

E o continuare, chiar, 

Dup'-efortul cel depus

De personalitatea ta, 

După ce tu ai creat, 

După rezultate, 

După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!

Crizantemă, floare delicată,

Cât poți fi de parfumată.

A ta mireasmă e peste tot în casa mea,

Mi-ai umplut inima cu prezența ta.

Minunata rază de soare

Vieții a adus culoare,

Portocalia vrajă așternută sub clar de lună

M-a cuprins fără să-mi spună…

Când te privesc, lumea se oprește,

A ta frumusețe mă uimește.

Ruptă de pe al boltei cer,

În viața mea ești doar un pasager.

Petalele tale îmi vorbesc,

Îmi spun să te prețuiesc,

Căci nu e om fără scăpare

Și nici ființă nemuritoare…