Cocorul

Suflete,melancolia ta mă tulbură..

Oare de ce s-a născut?

Poate pentru că e toamna,

Poate pentru că oamenii ce pleaca

Îmi ravasesc gândurile

Facandu-ma sa vad umbrele apusului,

Sau poate pentru că iubiri netraite se sting..

Poate pentru că lacrima e mai puternică decât zâmbetul,

Că rătăcesc cu bărcuță vieții pe ape ce nu duc la nici un țărm,

Că soarele ce va răsări in fiecare mâine e doar o amăgire,

Că ultima filă din cartea vieții e tristă

Precum vântul ce șuieră in noaptea adâncă,

Sau poate doar pentru că sunt eu..

Pot sa ating o minunata,feerica stea

Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..

Pot sa zbor precum pasarile-naripate

Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..

Pot sa străbat oceanul întins

Căci gândul meu e de necuprins..

Pot sa fiu un înger cu aripi înalte

Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..

Pot sa ajung oricât de departe

Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..

Pot cuprinde întreg Universul,

Căci gândul meu e infinit,

E mai presus decât versul..

Vad morminte somptuoase,

Și morți trebuie sa fim cineva,

Eu vreau doar o cruce de lemn 

Sa mă vegheze noaptea sub o stea..

Am fost precum un gândăcel ce trece

Neobservat,neimportant,banal,

Căci n-avea aripi colorate,

Și nu știa să cânte magistral..

Și nimeni n-a văzut sub pieptu-i negru

Culoarea universului din el,

Simtirile-i din sufletu-i integru,

Și sentimentele-i că un albastru cer..

De ce nu voi atinge niciodată stele,

De ce desertul e scris vieții mele,

De ce un paradis nu se arată,

De ce,, regina " nu voi fi vreodată?

De ce in noapte lacrima îmi cade,

De ce sublimul este doar în șoapte,

De ce e cioburi fericirea mea,

De ce sunt prizonier cu lanțuri grele,

Supremă dragoste de ce n-o pot avea?..

In clipa-aceea când apusul

Vieții mele va veni

As vrea ca fulgii albi sa cadă,

Si sa dansez cu ei in noapte,

Cu suflet pur și-atat de-usor,

In ochi să-mi licăre sclipiri de stele,

Si-ncet sa zbor spre-eternitate..

Și să mă mangaie-amintirea

Sufletelor dragi lasate-n urma,

Căci mai presus decât iubirea

Nimic nu e,in van sunt toate..

Tăcerea cante pentru mine,

Nu vreau elogii,nici coroane,

Mi-e de ajuns o lacrimă curata,

Mi-e de ajuns o floare alba,

Ca bun rămas...Și de va fi zenit,

O clipă cerul sa se-nchida

Și-o ploaie rece cada peste lume

Sa-exprime trista-mi despărțire

De suflete ce le-am iubit la infinit..

Timpule, oprește -te-n loc,

Timpule, nu-mi lua fericirea,

Cartea vieții e fara noroc,

Lacrima e finalul, menirea...

Lasă-mi raza iubirii, te rog,

In piept, inefabilă azi, ea, trăirea,

Timpule, oprește -te-n loc,

Dă-i, te rog, clipei de-azi nemurirea...

Se scurge ca nisipul…
rece, lipsit de orice scrupul.
Aștept să-mi treacă minutul,
poate își schimbă cursul.

Borcanul regretelor rămâne fără spațiu,
îmi dau ceasul înapoi,
dar timpul nu mai vrea război —
plânge după armistițiu.

Ți-am scris cum vreau să fiu,
mi-ai înapoiat o foaie goală.
Nu mai am nevoie de morală,
gustul m-a lăsat fără plăcerea reală.

Vorbesc singur despre tot,
tu mă socotești netot.
Încerc să fug — nu pot.
Șterge urme.

Ne urmăresc turme
de umbre nesătule.
Valuri de lumină — adu-le.
De ce acum nu mă mai asculți?

Parcă suntem doi muți
într-o cameră cu oglinzi pierduți.
Nu mai văd niciun chip.
Îmi închipui că nu mă auzi când țip.

Cum am ajuns aici?
Făcând gargară cu frici,
conștient de riscuri,
șocat de urmări,

cu urări pentru demoni, plini de mirare.
Nu-ți cer o schimbare,
doar să lăsăm în uitare,
să fim cum eram la intrare,

împreună, în aceeași visare…
— Dar ai dreptate:
clepsidra se-ntoarce și… suntem prea departe.

Timpule, oprește -te-n loc,

Timpule, nu-mi lua fericirea,

Cartea vieții e fara noroc,

Lacrima e finalul, menirea...

Lasă-mi raza iubirii, te rog,

In piept, inefabilă azi, ea, trăirea,

Timpule, oprește -te-n loc,

Dă-i, te rog, clipei de-azi nemurirea...

Oh suflet drag,

Idee n ai 

Cugetare nu gasesti

Spre a alinia tot ce gandesti

Un rost sa gasesti 

In evenimentele insirate in viata ta

Spre a nu accepta ca este

Un simplu joc fara sens

Si ca toate sint coincidente 

Principii se surpa

Obosit te simti 

Sa mai cari acelasi bagaj greoi

Cu flori ale trecutului 

Si ghipi dureorisi

Care te strapung 

Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva 

Caci si durerea este un sentiment ....

Atunci cand altceva nu mai poate domni

Si accepti caldura sangelui care se prelinge 

Cand totul este rece 

Si strangi mai tare 

Spre a te incalzi 

Dar nu mai simti nimic ... 

Plutesti fata gravitatie 

Intr un vid al fiintei 

Spectator al unui duel 

Dintre un hyde si altul

Care se lupta 

Chiar in tine 

Dar in parfum deznadejdiei 

Si al incaiereri

Nu mai poti sta 

Renunti ...

Lasi totul jos 

Mergi inainte 

In adierea increderii

Cu iz de cratie 

Si suflu de inspiratie 

Cu incredere 

Ca ai un scop si un rost 

Bine alese 

Care te asteapta 

Sa ajungi cu pasi marunti

Spre visul tau 

Ce iti face inima sa ti bata 

Cartea bunelor maniere,

Aș face-o abecedar,

Să se dea înspre studiere,

Omului rudimentar.

Bunul simț nu se învață,

Din nimic, ori din neant,

Stă doar atârnat de-o ață,

Al respectului liant.

Dacă toți am fi cu stimă,

Și-am avea discernământ,

Lumea n-ar mai fi infimă,

Mintea ar avea cuvânt.

Respectul e reciproc,

Se simte și se câștigă,

Și fără de echivoc,

La bun simț el ne instigă.

Dar e mai facil să treci,

Indiferent, prin lumea rece,

Gura cu lacăt să fereci,

Căci oricum viața ne trece.

DACĂ  DESTINUL 

MĂ  CHEAMĂ

FĂRĂ  SĂ  MĂ  ÎNTREBE:

-EȘTI  GATA ?

POT  EU  FACE  GREVĂ ?...

ȘI  LAS  CHEMAREA  FĂRĂ  RĂSPUNS ?.

ȘTIU  ,DEJA  SOARTA-I  HĂRĂZITĂ  ,

DE  ACOLO ,DE  SUS .

SE  POATE  NEGOCIA  CEVA?

CUM  ALTFEL , TOATE  SE POT?

UN  RĂSPUNS  ...NIMENI

NU-MI  POATE  DA !

DOAR ,POT  AȘTEPTA...

Am îndurat în mine-aceste catedrale-nalte,
Din cărămizile-cuvinte, spre ceruri înălțate,
Și-am înțeles final că viața se trăiește-acum,
Că ieri a fost, iar mâine, nu este decât fum...

Căci port cu grijă-n palme această apă vie,
Sorbind cuvintele cu poftă, desprinse de hârtie,
De când mă știu, nestinsă, mi-a fost această sete,
Să aflu lumea toată, dezvăluind secrete...

C-am cercetat în mine, atâtea lacrimi crude,
Că nimeni nu le vede și nu le mai aude,
Și-am zăvorât în rime ce n-am putut să spun,
Neînțelese versuri pe care tot le mai adun...

Și-am să pășesc pe nori, înaintând spre tine,
Purtând cu mine dorul de cer și stele pline,
Știindu-te c-ai fost și încă ești cu mine,
Străluminându-mi calea, să nu se mai termine...