Citești, deci exiști

Privind în urmă, mi-amintesc când am căzut

Cum s-a topit noaptea în vis și ziua-n gând

Ce-am devenit, ce s-a-ntâmplat, ce mi-ai făcut

Nu mai sunt eu, m-ai transformat în om pierdut

Privește-acum în ochii mei și dă-mi un sfat

Cum să te uit, cum să mă-ntorc, cum să mai scap

M-ai ridicat și-apoi fugind m-ai aruncat

Nu te-ai gândit că lași în urmă dor uitat

Nu-i vina ta, nu-i vina mea, doar s-a-ntâmplat

Ce va urma știam cumva și m-a-ntristat

Gândul pribeag la tine stă și-acum plecat

Nu înțeleg cum te iubesc, sunt blestemat

Am vrut să fug sperând greșit că voi uita

N-am reușit, ascunsă-n nopți mă arde stea

Inima mea s-o ștergi cumva de urma ta

Ridică-mi sufletul de jos eu te-aș ruga

De m-ai uitat sper să mă nasc cu-o altă stea

Cea de acum s-a stins încet în marea ta

Doar tu mai poți s-aduci lumină-n viața mea

Suflet căzut din întuneric ai salva

Gonind spre cer aleargă nori

Din coșuri fumegă otravă

Transformă ploile-n stihii

Apele mătură-n ogradă

Căldura arde peste noi

Topește apele în grabă

Pământul crapă fără ploi

Flămând ne lasă fără hrană

E prea puțin ce-a mai rămas

Și totuși ardem în risipă

E prea pustiu omul de azi

Nu mai gândește nici o clipă

Razele soarelui cel bun

Privind un lacom se încruntă

Pământu-l arde cu necaz

Strigând cu flăcări ne alungă

Setea uscată arde surd

Cenușa fumegă în urmă

Pământul arde îndurând

Sunt prea puțini cei ce-l ascultă

N-a fost să fie, dar ce-a fost?

Furtună aprinzând jarul fraged?

Codoașe gânduri fremătând lasciv?

Priviri mințind strălucitor?

Și-acum n-a mai rămas nimic

Se-nvârt în fuioare ogârjite păreri

foșnind isteric din aripile frânte

Nu e nici reazem, nici caldă mângâiere

Doar visele mai zboară în derivă

lansând fiori parfumați ludic

Și-atunci căderea e sublimă

Rămase pustii mările strigă valuri

Tăcerea curge înghițind cuvânt

Palmele ard înghețând neatinse

Căzut în albastru plutesc anonim

Iarba să-ntreb când mai e verde

De ar fi timpul construit dintr-un elastic

Să-ntindem clipa cât o viaț-ar fi fantastic

Da-i trecător, necruțător, arde năpraznic

Ne-aruncă-n gol nepăsător zâmbind obraznic

Ne stoarce clipa fie ea oricât de mică

Chiar de e inima săraca-ndrăgostită

Doar amintirea poate-ți lasă fericită

De-ar fi posibil să-l oprim pentru-acea clipă

Nu are timpul timp de suflete s-aline

E ocupat să șteargă tot, chiar și pe tine

Nu-l întreba, nu va mai știi nimic de nimeni

E un nebun, nu-i va păsa de-i rău sau bine

Ar fi o cale foarte-ngustă de-al răpune

Să fii un înger pentru cei ce-ți spun pe nume

Când vom pleca, zburând doar sufletul rămâne

Iubirea-i singura ce timpul va supune

Ți-a mai crescut o floare în buchet

Au mai crescut și treptele urcate

Sper că ești bine în tot haosul prezent

Aceeași unică ființă dintre toate

Un diamant strălucitor incandescent

Scrisori de zâmbete pe buze fermecate

Priviri magnetice s-aprindă dor latent

Palmele ard s-atingă mâini înaripate

Pe-un colț de inimă atârnă monument

E urma ta pulsând intens necesitate

Fără de rost privesc în urmă imprudent

Vâslind hoinar prin amintirile deșarte

Mă-ntreabă visul despre tine în secret

Plutind desculț zboară lipsit de realitate

Se-adună norii despletindu-mă absent

Ploile curg lăsând privirile uscate

Distanța crește stabilită permanent

Hotarul crește aruncându-mă departe

Porțile-nchise sunt un simplu ornament

Gândul tot caută moment prin geamuri sparte

Între tăceri ascult pământul insistent

S-aud cum umblă pașii tăi ca niște șoapte

Nu se distinge urma scrisă transparent

Vorbesc doar lacrimile strânse într-o carte

Apropie-te-n șoaptă fără teamă

Doar pentru tine-n lumea asta am venit

Eu sunt aici să îți acopăr orice rană

De mân-aș vrea ne plimbăm nedespărțit

Toate bătăile de inimă te chiamă

Un curcubeu de amintiri ți-am pregătit

La mine-n suflet ești mirabilă podoabă

De mână caut să te țin îndrăgostit

Ploile tale-am să le-adun la mine-n palmă

Le voi topi între apus și răsărit

Tristețea las-o arestată într-o vamă

Ia-mă de mână și-mi zâmbește fericit

Am adunat buchet de stele până-n toamnă

Cerul în ochi să-ți înflorească strălucit

Poate se-aprinde și la tine dulce flamă

Și-atunci de mână  vom ajunge infinit

Fără de tine dimineața e o dramă

Cuvântul arde pe hârtie umilit

Zdrobind speranțele durerea mă destramă

Te rog de mână să mă ții adăpostit

Am vrut să zic, dar gerul mi-a frânt glasul,

Rămâne doar fumul subțire-n piept;

Ce-am făcut? S-a stricat ceasul.

Și tac. Și ninge. Și aștept.

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.

Vino - te aștept dintotdeauna!

Șoptește-i vântului în sunet de vioară 

și fă-mă să vibrez într-una

ca liniștea surdă din fiecare seară.

Te simt în răcoarea vie a dimineții 

și în aburii timizi de la cafea.

Alungă-mi încet din umbrele tristeții 

și îmbracă-mă ușor cu umbra ta .

Mi-e dor de un dor demult uitat, 

de un Acum dincolo de timp în doi.

Și umple golul adânc înrădăcinat

Cu Adevărul sacru ce l-am pierdut in noi.

Vino - să transcendem timpuri,

Să ne unim în izvoare de foc

Ce-aprind în noi străine gânduri:

Caut ceva sau doar fug de-a sta pe loc?

Când fericire e îi mulțumim lui Dumnezeu

Când e durere Îl rugăm s-aducă bine

Ultimă șansă cați în ceruri când e greu

Căzând rănit pare că nu ascultă nimeni

Ești răzvrătit, ar spune mulți, un fariseu

Ar fi mai bine să citiți atent prin carte

Să fii mai bun, să fii onest poate fi greu

Țineți prieteni și familie  aproape

Hazardul reavăn e stăpân, și e ateu

Tu ești speranța de mai bine pentru mâine

Puțin noroc și cutezanță nu-i clișeu

Mâinile tale sunt puterile divine

As the survey becomes silent,
As the truth remains afloat,
I embraced the duty destined for myself,
Of working in my dark mind's delf.
But I still beg,
The other's carriage to bootleg,
Like the small daughter of the sea,
To be struck and rendered null like a flea.
And yet,
I lay plagued by the need of a break,
The final blow, the sadness of the weak,
A sumptuous and endless banquet.

"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""

    Dezamăgit, într-un fel uimit, 
    cu mâinile şiroind de sânge, 
    m-am uitat cu ură, 
    la zidul acesta de nepătruns...
   

    Zilele au trecut, 
    ca frunzele moarte,
    și niciodată, nu voi fi iertat, 
    de-acele generaţii vechi, 
    și de cei de după mine...
   

    Niciodată, liber nu voi mai fi, 
    pentru că n-am reuşit, 
    zidul acesta să-nving...