Scrisoare către nicăieri.

Odată la alegeri,

Se umplu de maniere,

Promit numai averi,

Și-apoi uită de ele.

Vorbesc cu mult patos,

Că totul va fi bine,

Dar planul lor pe dos,

Ajută doar pe sine.

Ne spun povești cu zmei,

Cu fapte de bravură,

Dar după placul lor ei,

Ne închid a noastră gură.

Și ciclul se repetă,

Cu altă pălărie,

Aceeași marionetă,

Pe-aceeași scenă vie.

Și repetă cu nostalgie,

Același discurs de carton,

Totul fiind doar o regie,

Aceeași minciună, același ton.

„Stimați concetățeni,

Vă dau cuvântul meu, 

Că de-acum voi munci, 

Chiar de va fi greu.

Voi construi palate, 

Și poduri de argint, 

Din vorbe colorate, 

Pe care vi le prezint.

Vă fac promisiuni, 

Ce sună minunat, 

Dar sunt doar ficțiuni, 

Din capul luminat. 

Și când mandatul trece, 

Cu buzunarul plin, 

Vă las un gust rece, 

Și-un viitor hain."

Se lasă pe frunze un murmur tăcut,

Ca un suspin din amintiri pierdute,

Și vântul aduce un cântec căzut,

Din ramuri ce-și lasă aripele mute.

Culorile ard în apusuri târzii,

Înroșind orizontul de doruri uitate,

Și pașii se pierd pe alei cenușii,

În umbre de zile demult adunate.

E toamna ce poartă parfumul ușor,

Al clipelor stinse, al vremii trecute,

Lacrimi de ploaie se-aprind pe pridvor,

Ca stele căzute din nopți neștiute.

Dar din melancolie răsare încet,

Un gând de lumină, timid, dar curat,

Că tot ce apune renaște-n secret,

Iar toamna e veșnic un vis reiterat.

Delta, în toamnă, e o poezie pe apă,

Capodoperă superbă, minunată,

Iar toți care o văd, pot să priceapă,

Căci a fost de Dumnezeu creată.

Un miracol natural, ce taină revărsă,

Când în anotimpul melancoliei se arată,

Peisajul ce mintea schimbată-ți lasă,

Din memorie, nicicând n-o să dispară.

Delta șoptește că totul rămâne,

Valul poartă un început fără sfârșit,

Iar toamna, în tăcerea ei, ne amintește,

Frumusețea nu moare, negreșit.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Lângă Dunăre să mă îngropi,

Un smochin să-mi sădești,

Din el mereu să te servești.

Când am să mor, nu-mi vorbi trist,

Recită-mi la mormânt o poezie,

Când am să aud, am să subzist,

Într-o veșnică și pură amintire.

Când am să mor, te rog nu mă uita,

Lasă-mă să trăiesc în mintea ta,

Să nu dispar complet de pe pământ,

Căci atunci voi fi cu adevărat înfrânt.

Când am să mor, ține minte neapărat,

Căci un om moare cu adevărat,

Când de cei dragi a fost complet uitat,

De parcă vreodată nici n-a existat.

Când am să mor, să nu mă plângi,

Niște crizanteme să-mi aduci,

Și indiferent cât ar fi de greu,

Să te crezi pururea în Dumnezeu.

Ne naștem, creștem și apoi murim,

În goana vieții noastre, fără să simțim,

Cum timpul zboară, se scurge-ncet,

Un nisip prin sticla unui ceas concret.

Strângem comori și glorii trecătoare,

Visăm la nemurire, la splendoare,

Dar totul e un fum ce se disipă,

O umbră ce dispare-n altă clipă.

Deșertăciune, spune înțeleptul rege,

Nimic pământesc nu poate dăinui,

Tot ce-i sub soare curge și se stinge,

Fiecare om într-o zi, negreșit va muri.

Ce rost mai are lupta și trufia?

Ce rost mai are toată bogăția?

Când toate se transformă-n vânt,

Și trupul se întoarce-n pământ.

Dar poate-n zborul nostru efemer,

E-un sens ascuns sub bolta de mister,

Nu-n ce aduni, ci-n ce oferi cu dor,

În dragostea ce învinge netrecător.

Sub cerul blând, cu zbor de rândunici,

Se-ntinde fluviul larg, cu glasuri mici,

Dunărea curge sublim mângâietoare,

Legănând păduri, câmpii și izvoare.

În ape joacă umbrele de plopi,

Maluri verzi ascund tăcuți cocori,

Vântul aduce miros de fân cosit,

Iar timpul pare-n valuri adormit.

Stoluri de pescăruși zidesc văzduhul,

Cu aripi albe, mângâind vălătucul,

De nori ce-și caută odihna lin,

În apa fluviului, oglindă de senin.

Dunărea, fluviu splendid, fără sfârșit,

Leagăn de viață, drum necontenit,

Îmbrățișezi anumite ținuturi felurite,

Aduci cu tine prin valuri, clipe liniștite.

Pășesc noaptea pe cărări ascunse între stele,

Ziua rătăcesc pe drumurile ascunse la vedere,

Gândurile-mi sunt negre, bolnave pline de durere,

Va veni și ziua-n care o să-mi iau la revedere....

Voi pleca și nimeni n-o să știe,

În spate cărarea îmi va fi pustie,

În față sfârșitul inevitabil,

Să mă-ntorc puțin probabil........

Nu mai suport, 

Nu mai rezist,

Deja sunt mort, 

Doar că încă exist.......

Poate-n altă viață o să fiu mai optimist,

Poate-n altă viață o s-am tot ce mi-am dorit,

Poate-n astă viață mi-e interzis să fiu fericit,

Vreau să mor chiar dacă cu durerea m-am obișnuit.....

Iar mă umplu de nervi,

Cu dojană nu mă privi;

Iar ești pus pe reproșuri 

Și mă storci de coșuri.

Știi ceva,am obosit,

Atâta timp am irosit 

Mereu să -ti fac pe plac,

Să -nchid ochii, să tac..

În umbra ta mă ții mereu 

Privată de egoul meu.

Lumea prin tine o vedeam,

În mine temniță zideam;

Doar să te știu fericit 

Și tu ce mi-ai oferit?

Sufletul mi-ai împietrit ;

Nu mai ești ce - am iubit.

Un impostor șarmant erai,

Ce împărăția mi -o jurai.

Iar prințul din poveste,

N a fost real,nu este..

Acum e prea târziu știi bine,

Să mai aprinzi ceva în mine..

Încă o dată instanța s-a reunit

In boxa acuzaților... Sufletul ce prea mult a simțit....

În stânga procurorul Aroganță de Tupeu secondat,

Acuzând că-i prea sensibil, prea profund, prea greu de suportat!

Procurorul începe... de ce te-ascunzi, de ce nu te lași citit?

Oamenii n-au timp de tine...ei vor doar scurtături!

Sufletul tace...Tupeul intervine...

De ce ești moale? De ce te lași ranit?...de ce înduri???

In zilele de azi se trăiește cu armură... nu cu aripi!

Sufletul zâmbește... Judecătorul se gândește...

Cere pledoaria finală... Instanța se ridică

Sufletul începe.... discursul și-l rostește...

Mă judecați pentru că simt... Pledez nevinovat!

Dar eu nu pot fi posedat... doar întâlnit...

Nu mă puteți cuceri... doar recunoaște...

Eu nu sunt slab, sunt doar adânc în simțuri infinit!

Nu sunt o sală de-asteptare... sunt un templu

Și nu-mi doresc decât un minim de respect

Iar celor care vor cu tăcerea să mă consume

Le spun clar! Plecați!... nicicând n-am să regret!

Judecătorul oftează ușor lovind masa lejer

Liber!... azvârlind ciocanul, rostește ferm...

Sufletul nu poate fi condamnat!!!

E victima tăcerii crunte cu care l-ați ignorat!

Cândva buzele mele le sărutai 

Nici numi dădeam seama că mă iubeai 

Sărutul tău pe fruntea mea lipsește 

Iar dorul de tine in fiecare zi creste .

Acum buzele tale ating o altă frunte 

Văzând asta am rămas fără cuvinte 

Nici pe mine nu mă iubeai atât de tare 

Ziceai dar nu era ceia ce pare .

Mă distrug văzând că iubești pe altcineva 

Am rămas departe , undeva 

Încă în ziua în care mi-ai scris 

Și nu doar că mi-ai promis 

Te-aș fi iubit cum vântul plânge

În nopți cu lună fără somn,

Cum dorul vechi în piept se frânge

Când bate-n tâmple ca un domn.

Te-aș fi iubit ca-n basme, sfântă,

Cu flori de mac și vis curat,

Dar lumea noastră prea măruntă

Ne-a stins iubirea-ntr-un păcat.

Te-aș fi iubit pe căi de seară,

Prin ploi de toamnă fără rost,

Dar ai plecat, iubirea moare—

Și-mi ești străină cum mi-ai fost.

Și totuși, umbrele din mine

Îți mai șoptesc un gând târziu...

Te-aș fi iubit... dar nu știu cine

Ne-a blestemat să nu mai fiu.

Plec în spre seară la cimitir,

Să stau de vorbă 

Cu scumpii ai mei bunici 

Măcar un picuț.

Nu am nevoie de mai multe, 

Doar să mă asculte ce doresc eu să le spun.

Lacrimile îmi curg deodată, 

Când mă îndrept spre mormântul lor, 

Și mi este foarte jale că nu mai sunt ei cu noi,

Când mă scufund în amintiri, 

Le povestesc lor despre tot, 

Cum ne jucam noi împreună 

și cum ei iubeau,

Și tot rar, în visuri îmi apar ei, 

Și acolo tot nu reușesc tot eu să le spun ce doresc.

Autoare Alina Zamurca 

Poezia compusă pe 30.10.2024