Necuvinte

De ai stiut că e ultima dată,

Că vom mai fi în tot ce ne-nconjoară,

De ce nu m-ai îmbrățișat cu inima curată

Și mi-ai lăsat dorul în piept să doară?...

De ce-ai lăsat parfumul tău pe gând,

În locul unde nimeni nu ajunge.

De ce-ai rostit tăcerea, rând cu rând,

Eu s-o transcriu când sufletul îmi plânge?

De ce nu mi-ai lăsat aroma ta pe buze

Și m-ai lăsat să îi duc dorul... în vise

Încă-mi mirose a dragoste neastâmpărată

Sunt singură că știi, dar n-ai să recunoști vreodată.

Mi-aș fi pierdut conturul între-ai tăi umeri,

O clipă gândul să-ți poarte al meu nume,

Să-ți ard în brațe toată fără temeri...

Ca semn c-ai fost o dată..tot în lume.

O vreme-n ochii mei au curs tăceri,

Lacrimi și neputinți ce n-au cuvânt.

Când lumea-și arunca a ei păreri

Fără a ști ce duc și port în gând.

Când toți râdeau fără vreun rost,

Eu îi țineam mâna mai tare

Cu orice luptă și-orice cost

I-am pus în piept mereu un soare.

Da! Fetița mea e diferită...

Diversă, dar un dar sublim!

Într-o îmbrăţişare dăruiește 

Tot ce noi, adulții, uităm să dăruim.

Știi... nu e ușor să fii părinte!

Când toți ti-l judecă fără vreun sens

C-are alt ritm, alt glas, altfel de minte,

... nerealizând că e un dar ceresc...

I-am întins brațele fără hotar

Mereu în suflet cu gând blând,

Căci e-un copil ce nu stă în tipar

Dar poartă minuni ce nu se vând. 

În ochii-i mari de un căprui senin

Se nasc ades sclipiri de curcubeu

Și deși pare pentru unii diferită,

Cerului ii este dragă... și-așa va fi mereu.

O vreme-n ochii mei s-au scurs dureri...

N-am renunțat... pășind în gând cu ea

Azi suntem bine fără temeri

Prin viață zboară lin ca pasărea...

Cu lacrimi amare am plătit a noastră intalnire

Cu nopti albe în care doar am scris

Atât de mare mi-a fost dezamăgirea

Că ai plecat fără o-mbrățisare si un vin

Și acum când ma gandesc am inima de piatră 

Abia că poate să mai simtă...

Mă mulțumesc că încă o aud să bată 

La cât de tare, de tine, s-a lăsat rănită.

Și miile de lacrimi calde 

Ce-au curs în noapte peste pernă 

Într-un sfârșit au stins tot ce credeam că arde 

Au stins iluzii, vise, speranțe... așteptarea eternă 

Mi-ai fost o lecție de viață mult prea dură

Ce m-a lovit și pare uneori că nu mai trece 

M-ai lăsat fără ce adoram mai mult la tine

De-atunci mi-e plin paharul de vers, când cald, când rece...

Nu-ți port pică si nici măcar regret

Dar mi-ai arătat cum dorul doare.

Am obosit să stau să tot aștept

O clipă îmbrățișată, plină de culoare.

Am obosit în noapte să mă îmbăt 

Cu vise pline de-al tău vin...

Ai fost un foc și eu m-am ars

De-atunci, mi-e rana umbră pe senin.

Chiar și așa îti spun "adio"..blând,

Cu vocea tremurată, palidă, stinsă 

Nu te mai strig... demult nu plâng,

De-mi va fi dor... imbrățișa-voi a ta lipsă.

Și nu c-aș mai spera ceva... cândva 

Ci pentru c-așa s-a-nvățat inima

Să te aibă tăcut în al nopții miez

În clipe ce nicicând avea-vor preț.

Rămâi acolo, după zid... în tăcere 

Eu m-am intors la mine, deși cu temere.

Și de-o vrea viața să ne vedem vreodată 

Te voi ocoli... Ignorând și eu, că am fost odată.

Ti-am dăruit cu drag bucăți din suflet

Crezând în timp ca vei aprecia

Și ca vei vrea când ne-o veni sfarsitul

C-un vin în doi sa incheiem povestea,

 Mi-erati altarul meu de armonie

Neștiind ce va urma sa fie..

Ca vei alege să mă închizi in vesnicie

Sa ma abandonezi intr-o eternă mâhnire..

Mi-ai spus atât de sec ca nu ești pentru mine

Uitând de tot si toate peste noapte

Sperand sa pot uita si eu de tine..

Ai gândit rău...mai rău de-atata nU se poate.

Sunt zile...luni...un an....de când port doliu

După o poveste-n doi ucisa din orgoliu

Cu sentimente rosé puse la zid

Si-o durere ce-n mine o-nchid.

Și azi, ca alta data, pe-o foaie de lacrimi

udată

Rescriu povestea noastra încă o dată

Și cine stie câte pagini or plânge..câte foi.

Sfârșitul fără recurs ce l-ai dorit pentru noi.

Și plouă... și plouă... și plouă 

De mi se rupe poezia în două,

Dorul de noi în gând se afundă 

Cerneala curge și foaia inundă.

Și plouă... plouă mărunt și des,

Din picături vise plăpânde îmi țes

Le strâng pe toate în același pahar, 

Plin cândva cu al strugurilor nectar.

Și plouă... și plouă cu vânt

Și gândurile își iau avânt

În inimă imi bat ecouri mute

De dorul, ce nu vrea să te uite...

Pustiul, pribeaga geamăna a morții îmi dădu și mie odată sărutarea lui

Și era atât de dulce-amară încât mi se prelingea-n lacrimă portretul fericirii uitate

O amintire tot repetată, în visul cel de demult 

O lină spânzurare a trecutului căci îmi amintesc cum în visele mele, amintirea a rămas doar visul de neîndeplinit 

Oh, și cât iubeam de odinioară să detin amintirile drept praf de stele

Dar numai că acel praf s-a depus pe plămânii mei grei și obosiți de viața ce tare m-a îmbătrânit

Și trăgând aer în piept, simțind de fapt doar praful ce era așezat prin sertarele plânse de vechimea anilor

Căci am crescut asa de mult încât respirațiile lor au inspirat-n mine doar secetă și plâns, iar în grădina mea 

Bă au crescut mii de flori din pământul sădit cu lacrimi, ba s-au stins uscate de seceta putreziciunii ascunse-n inima mea

Pentru că sunt atât de goală de amintirea care va rămâne-n eter decât doar un vis

Deoarece în întregul univers am realizat că eu nu-mi am un rol, însă rostul ce-mi aparține e să rămân doar visată-n somnul mortiilor adânci 

De ce nu mă iubește nimeni pe acest pământ,

Eu, fir de rouă, stins în al sorții cânt?

Nici mama, nici tata, nici sora-mi de sânge,

Nimeni nu-mi șterge lacrima ce plânge.

Sunt o umbră, un ecou, un suspin uitat,

O floare ce în noapte de vânt e sfâșiat.

Privirea lor, de gheață, mă frânge-n tăcere,

Iar glasul lor, aspru, mă-ngroapă-n durere.

Cuvinte ascuțite, săgeți fără milă,

Îmi străpung inima, ca pe o cochilie fragilă.

"De ce ești tu?" – șoptesc, ca un blestem,

Și orice vis al meu devine efemer.

Mă pierd sub greutatea acestui amar,

Ca un cer pustiu, lipsit de orice far.

Ce crimă ascunsă port în ființa mea,

De mă lasă toți să cad în uitarea grea?

Nici sora nu-mi dă zâmbet, nici alinare,

Doar un zid înalt, de gheață și nepăsare.

Nici mama, cu glasul ce cândva cânta,

Nu-mi mai spune „te iubesc”... nici măcar așa.

Și tata, stânca rece, cu privirea de fier,

Mă strânge-n tăcere sub un cer auster.

Mă simt străină, pierdută, o pasăre rănită,

Zborul meu spre iubire – o cale-nțelenită.

Dar totuși, mai sper, în al nopții abis,

Că undeva, departe, există un vis:

Să fiu îmbrățișată, să fiu dorită,

Să simt că sunt iubită, că nu sunt greșită.

Căci sufletul meu, deși zdrobit și tăcut,

E flacăra care nu s-a pierdut.

Și poate, într-o zi, în lumina cea vie,

Voi găsi o iubire ce nu mă sfâșie.

Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții

El crede că-i vânt și că zboară departe,

că nimeni nu-i poate citi mersul lin,

că poate să uite, că poate să scape,

că timpul îl spală ca ploaia-ntr-un chin.

Dar vântul adoarme pe crestele-nalte,

iar munții rămân neclintiți, nevăzuți.

El fuge de dor, dar în inimi sculptate,

rămâne un nume, în stânci abătut.

Nimic nu e vânt, ce-a fost piatră odată.

Oricât s-ar preface că pleacă, că uită,

povara trecutului arde, l-arată—

și-n sufletul lui doar furtuni se ascultă.

Nu mai sunt îngerul tău,

Nu-ți voi mai fi niciodată,

Decât o iubire neconsolată.

Te-ai defragmentat între mine şi viață,

Crezând că durerea de tine m-agață.

În firul laic, persistent, o decepție stoarsă,

Te umple macabru cu lopata-n neviață.

In grădina Edenului, permanent devastat,

Am intrat răvăşit/ă de-al nostru impact.

Te-am aprins cu-o scânteie de zâmbet ştrengar,

Te-am lăsat atârnând iluzoriu în ştreang barbar.

Îmi pare rău, aş vrea să înțelegi,

Prin lumea reală navigăm prin poveşti.

Şi e drept, ne-am iubit, pătimaş, nesilit

Dar renaşterea-i ploaie de vis năruit.

Păstrează povestea şi fiorul stârnit,

Alungă narativul de nor mohorât.

Regăseşte iubirea în alt soare mohnit

Sau poate în ceru-nstelat, pripăşit

Pe Calea Lactee prin infinit.

Navighează furtuna ṣi gândul perfid

Ce ne duce în derivă

Pe mine din înger în demon

Şi tu rătăcit.

Salut,

E un  cuvânt simplu,

Dar măcar te face fericit,