Furtuna...

Dacă plec, oare ce las în urmă?

În sufletul tău o mică furtună.......

Dacă rămân, o să fie mult mai rău,

Eu sunt al nimănui, el este al tău.........

Nu pot să mai port povara,

Cu toate că mi-aș dori să pot.....

Inima ta este comoara,

Pentru care acum sunt mort....

În iad o să-ți duc iubirea,

Alinare îmi v-a fi amintirea,

Mare-mi este dezamăgirea

Că n-o să-ți mai văd privirea.....

Regret, că n-o să te mai pot privi,

Regret, că n-o să-ți mai pot vorbi,

Regret, dar nu mă pot opri,

Dar mă bucur că încă te pot iubi......

Precum stelele vor luna 

Așa te vreau eu pentru totdeauna

Eu să fiu luna iar tu să fi steaua mea 

După ce apune soarele să te pot vedea 

Dar te rog să nu fi stea căzătoare 

Ști și tu că despărțirea doare

Este singur în miez de noapte,

Este singur, dar tot aude șoapte 

Este singur, se gândește la moarte 

Mereu singur a trecut prin toate

Se simțea mereu singur dar acum simte că nu mai poate

Acum își caută cu extaz sfârșitul, nu se mai teme de moarte.

Știe că va veni și clipa în care va pleca

Dar niciodată clipa în care o va uita,

Niciodată clipa în care el va renunța 

La cea pe care niciodată n-o va înbrățișa.

Nu va renunța la fata pe care o iubește 

Renunță la viață, pentru că iubire nu cerșește

Mă doare când te văd cum plângi după altul,

Îmi vine să sar de la 12 să-nbrățișez asfaltul,

Pe cealaltă lume să-mi construiesc regatul,

Și să aștept ca eu să fiu regele tău, nu altul.....

Sunt un rege renegat,

Care luptă pentru același vis,

Am să construiesc un regat

Pentru cea căreia iubire eternă i-am promis......

Am să mor de durere, 

Am să mor de dragul tău,

O să renasc din durere,

O să renasc de dragul tău......

Sunt un suflet blestemat,

Și am un vis nemuritor,

Aruncămă în război dezarmat,

Și pentru tine am să ies învingător......

De prea mult timp aștept,

Orice aș face nu pot să mă iert.

Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,

Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.

Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,

Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.

Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,

N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză 

Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,

Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.

Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală 

Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.

Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,

Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.

Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,

Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.

Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,

Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.

Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,

S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.

Nu știu ce să fac 

Mi-e frică pentru c-am început s-o plac 

Inimă spune-mi ce-ar trebui să fac 

Nu vreau ca-n belele să te bag...

Nu vreau să simți din nou durerea despărțirii

Nu vreau să te ardă iar flăcările iubirii

Nu vreau să treci iar prin ce-ai trecut 

Cu toate astea parc-o iau de la-nceput.....

Parcă o apuc din nou pe aceiași cale 

Prind trandafirul de spini și rămâne fără petale 

Pot spune că toată durerea mea este în zadar

Dacă după ce-l culeg petalele-i dispar

Ce sesn au vorbele dulci dacă-ți lasă gust amar 

Ce sens are să te atașezi dacă la final oricum dispar 

Ce sens are să iubeși dacă obți doar suferință 

Pèștișorul de aur este inutil dacă nu-ți îndeplinește o dorință 

Ce sens are să trăiești

Dacă nu ști încotro să te-ndrepți 

Ce sens are să-ți dai sens vieții 

Dacă când vorbești te ascultă doar pereții 

Ce sens mai are dreptatea 

Dacă când o cauți parcă și pe soare se lasă noaptea 

Ce sens are să-ți dorești iubire 

Dacă la final rămâne doar o amintire 

Ce sens are să cauți femeia potrivită 

Atunci când ști că dragostea și norocul te evită 

Ce sens mai are să tot încerci 

Regretele în droguri și alcool să le îneci 

Ce sens are speranța 

Dacă singur îți distrugi viața 

Ce sens are căutarea unui sens 

Într-o lume unde parcă toate-s fără sens 

Ce sens are încrederea 

Când faptele lor sunt interpretabile ca tăcerea 

Toate zic că sau săturat de vorbe și acum vor fapte 

Și tot ele sunt cele care te înjunghie pe la spate 

Ce sens au jurămintele făcute 

De o persoană care mereu te minte 

Ce sens au toate 

Dacă totul se termină la moarte 

Ce sens are să te chinuiești 

Să obți un lucru de care n-ai nevoie dar totuși ți-l dorești 

Ce sens are să tragi de tine toată viața 

Să încerci mereu să fi tu cel ce sparge gheața 

Să încerci mereu să-i ajuți pe toți 

Iar tu când ai nevoie de ajutor îl primești mai rapid de la cei morți 

Spune-mi tu ce sens mai are 

Să fi dispus să-ți dai și viața pentru o fată care 

Poate te-a uitat de mult, dar tu încă ai răbdare 

Să o aștepți o viață că cine știe.... poate apare 

Ce sens are să iubești 

Dacă ști că tu mereu greșești 

Ce sens are să-ți pară rău

Dacă n-ai știut s-apreciezi ce-a fost al tău 

Intr-o zi cand m-am trezit,

Un mesaj eu am primit,

Si in el scria asa: -Imi pare rau, dar nu mai putem continua! 

Eu am inceput sa plang , 

De inima sa ma sting.

Voiam sa plec cat mai departe,

Dar inima mea,

Doar langa a ta bate .

În prisma gândurilor mele, ce duc la disperare,  

Gândesc și tremur când privesc căldura mâinilor tale.  

Aruncă-mi, rogu-te, un fir de crez, să sper sau să mă pierd,  

Alungă-mi gândul cel nocturn și dă-mi lumină-n piept.  

Mă uit și văd cum totul e șur și trist în jurul ființei tale,  

Cum aura ce te cuprindea cândva dispare din a ta cale.  

Cât crezi că oare mai durează până se înseninează?  

Cu ură și cu mult dispreț privesc spre răsărit.  

Nu vreau să cred că am fost un simplu adăpost,  

În care Tu ne-ai ocrotit și acum ne dai de-oparte.  

Nimic n-a însemnat de fapt și totul a fost imaginat.  

O, Doamne, dă-ne Tu putere și cea dintâi credință!  

Aștept curând un semn măreț și-o ultimă căință.  

Trăirea inimii e grea și vrea să mă lase.  

Nu pot trăi-n nesiguranță, o tristă mea poveste!

Nu suntem triști ci doar fugim de fericire cu frica costurilor ei

Fiindcă inima noastră e o fortăreață, zidită cu lacrimi și dorințe nerostite

Iar sufletul nostru e doar o pădure de sentimente, unde fiecare emoție înflorește și se stinge

Singurătatea ne înghite în pustiul infinit, unde nici un ecou nu răspunde chemării noastre

Dar avem voie să rămânem doar puternici căci lacrima când s-a vărsat a pătat a fiecăruia nostru veșmânt 

N-a ratat nicio inimă, și-a blestemat-o punând-o în izul etern al singurătății

Și durerea ne sfâșie precum un vultur nemilos, lăsând urme adânci pe pielea noastră

Nu suntem triști doar fugim după tot ceea ce noi am iubit, conștienți că nu ne va iubi niciodată

Nu suntem triști căci am fost construiți din piele și oase, dar forțați sa trăim ca și cum am fi de fier

Nu suntem triști, așteptăm să trecă doar ziua de azi și altele în speranța unei zile mai bune, unde soarele să alunge toată putreziciunea ce ni se scufundă-n ceafă și mădular

Mă aflu-n mintea mea spurcată,

Mă uit la marea necurată

Și mă gândesc cu gând amar

La cea de peste hotar.

Privesc la valurile tulburate,

Nu pot să dorm,cât sunt pe moarte

Și chiar de mâine voi muri,

Noi într-o zi ne vom găsi.

Mă aflu în mijlocul unui cuvânt,

Departe sunt de tine,

Aștept să vii la al meu mormânt

Sau măcar să-mi spui “Iubire”.

Și poate cerul va-ngheța

Căci vocea ta n-o pot uita,

Mă-nvăluie liniștea târzie,

Trupul tău aș vrea să fie lângă mine.

Sub valul rece și tăcut

Te-aștept, tu dorul meu pierdut,

Și-n noaptea care vine,

Te strig pe nume,a mea iubire.

Prezentul mi-e trecut,

Nu mă pot gândi la viitor,

Stau și ascult un cântec mut,

Stau și aștept să mor....

Am să mor de dorul ce ți-l port

Asta-mi este ultima dorință,

Nu pot să trăiesc cu-n suflet mort

Ce-a trecut de mult în neființă....

Am să mor de dragul tău,

Am să mor singur în tăcere,

Nu mai pot să fiu al tău,

Sunt sătul de această durere....

Prefer o eternitate-n iad

Decât o viață fără tine,

Poate dacă-n flăcări o să ard

Îmi voi lua gândul de la tine.....

Cine sunt eu, dacă nu un atlas al greșelilor,

un munte de umbre care se scurg în jos,

căutând oceanul care nu există?

În piept, port o busolă stricată,

ce arată mereu spre nordul unde te-am pierdut.

Dar poate că nu te-am avut niciodată.

Inima mea este un mecanism vechi,

o oră spartă care ticăie în gol,

ca și cum timpul ar fi un secret

pe care trupul meu refuză să-l înțeleagă.

Și totuși, te caut.

În fiecare respirație, în fiecare absență,

în fiecare pas greșit care devine cărare.

Mâinile mele sunt continente sfărâmate,

insule care se scufundă sub greutatea dorului.

Ce este pielea mea, dacă nu hârtie veche

pe care universul a scris o poezie,

dar a uitat s-o termine?

Am fost cândva lumină, o stea care a uitat

că trebuie să ardă pentru a străluci.

Acum, sunt doar cenușă,

plutind într-un vânt care nu duce nicăieri.

Și tu, tu ești aerul care mă împinge înainte,

dar niciodată destul de aproape.

Oare câți pași îmi mai rămân

până la marginea hărții?

Acolo unde toate cuvintele dispar,

iar liniștea devine singurul adevăr?

Poate că într-o altă viață

voi fi o planetă fără oameni,

doar valuri și vânt,

doar ecoul unui cântec

pe care nimeni nu-l va cânta vreodată.

Dar până atunci, te port cu mine,

o rană ascunsă în geografia ființei.

Un punct mic, un detaliu pe marginea universului,

care mă definește mai mult decât vreau să recunosc.