Asa a fost sa fie...
Mereu îmi spun...poate că atât a fost să fie
... Tu ai ales să pleci aşa
Te-ai risipit fără o-mbrățisare
Fără să lași măcar vinul în pahar.
În viaţa mea ai apărut ca o minune
Ce mi-a întors sufletul pe dos
Am sperat să-mi lasi o parte din tine
Dar nu...doar m-am mințit frumos!
Îţi aveam chipul în somn.. mereu
Erai visul preferat din fiecare noapte
Dar degeaba te adoram doar eu
Tu nu simțeai cum inima îmi bate!
Mereu îmi spun...poate că atât a fost să fie
O poveste stinsă mult prea devreme
Însă dorul meu de vin, de tine
Rămâne aprins și azi... în vene...
Category: Parting poems
All author's poems: OneWineWoman
#unpahardepoezie #onewinewoman
Date of posting: 29 мая
Views: 301
Poems in the same category
Iubirea cu mască
Cu gândul dus la vremi de-alt’dată, tremur lin,
Când brațul tău pe pieptul meu dormea senin,
Când tu, cu glas de înger, îmi spuneai în șoapte
Că-n mine-ai aflat viață, vis și nopți curate.
Dar iată, azi, te văd purtând un chip străin,
Fără văl de modestie, fără zbor divin,
Cu fruntea neacoperită, într-o sfântă casă,
Strălucind de-o mândrie rece, rece și frumoasă.
Ah, tu, ce-mi spuneai odată că n-ai altă mască,
Azi joci un alt rol, cu alt suflet să te crească.
Pe el îl porți ca pe-o idee, ca pe-un gând,
Dar nu-i cu tine-n lacrimi, cum eram plângând.
Tu n-ai cum să te-ntorci și totuși te aștept,
Cu ochii-n cer, cu fruntea-n mâini, cu suflet drept,
Căci știu ce-am fost — un mugur prins în primăvară,
Ce s-a uscat când a plecat iubirea iară.
Tu-ai fost întâia ce-a sărit la pieptul meu,
Cu râsul tău de rouă, cu glas de Dumnezeu,
Și-n patul nostru, două omiduțe moi,
Țeseam din dragoste o lume doar pentru noi.
Acum îl strângi în brațe, crezând că e sublim,
Dar nu ca-n clipele când mă simțeai deplin.
Și poate-i scrie versuri, dar nu cu acel dor
Cu care ți-am cules din cer un alb fior.
Eu nu urăsc ce-ai fost ci plâng ce ai ajuns,
Căci n-ai păstrat icoana visului de-uns.
Și dacă-ntr-o minune timpul ne va chema,
Nu știu de-aș mai putea iubi ce ești acum... sau ba.
Căci dragostea ce-am dat-o n-a fost de-mprumut,
Ci jertfă caldă, ce-n altarul tău s-a scut.
Și dacă tu-ai uitat-o, eu o păstrez cu dor
O candelă ce arde-n mine până mor.
Tu n-ai pierdut iubirea, ci-ai fost un dar prea sfânt,
Ce-a luminat o inimă cu sufletul cărunt.
Eu n-am greșit c-am dat, ci ea n-a știut să țină,
O dragoste de aur în mâini de plastilină.
Omagiu lui Mihai Eminescu
Omagiu lui Mihai Eminescu
Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,
Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.
Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,
Și limba dulce-n slove ai ascuns.
Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,
Pe ape line dorul să le-nfrângă.
Iar stelele, cu farmecul tău viu,
S-au prins în horă-n cerul azuriu.
Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,
Și-n fiecare vers vibrează firea.
Ai pus în cuvinte un neam întreg,
Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.
Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,
Cu gând curat și suflet legământ.
Ești steaua noastră-n zarea infinită,
Purtând mereu lumina ta vrăjită.
Iubire de un amurg
Suntem numai valuri ce strivesc suflete, atât ne-a mai rămas
Căutam sensul vieții, măcar un timp, o trăire, o clipă efemeră, dar te-ai prefăcut în oceanele care înghit doar lacrimile mele
Umbre mute de noaptea care ne învăluia, intr-un soare mort, aproape perfect Iubirea ta? O "minciună făr' de păcat", căci este imposibil să suferi-n taine după ceva ce nici măcar nu a existat
Perfecțiunea? Un chip nexistent al dragsotei tale, căci se spune că, când iubești vizualizezi chiar și coșmarul vieții ca și când ar fi un rai infinit, fără minciunile lumii grele
Când iubești dragsotea îți luminează inima, devii doar bunătatea sublimă a cerului fiindcă doar îngerii îți mai recunosc suspinle, când oamenii văd tot ce ar putea distruge la un suflet atât de vioi și plin de viață, care poate ar fi încă supraviețuit-n amurg, deși iubirea-i moare, iar trupul plecat
Îți amintești?
In liniștea asurzitoare îți auzeam
Bătăile inimii ce imi strâpungeau
Sufletul pe care ti-l furam,
Din ochii care ne amăgeau.
Spune-mi îți amintești,
Cum ne priveam?
Acum nici nu îmi vorbești
Și,totuși,înainte mi-ai spus ca ne potriveam...
Îți amintești râsetele noastre?
Care ne duceau printre astre,
Acum tu razi în continuare,însă cu altcineva
Iar eu,însă,umplu perna cu lacrimi,și încerc inima a mi-o renova.
Nu mai are rost sa întreb, căci știu deja răspunsul.
Gandidu-ma la tine,privesc apusul
În continuare,privind apusul, nu găsesc clipa potrivită,
Chiar dacă n-ar schimba nimic sa-ti spun asta,dar încă sunt îndrăgostită.
Încă sunt îndrăgostită de la primul contact vizual,
Știu,poate îți pare anormal, dar încă ești în partea stânga a sufletului meu.
Încerc sa te scot de acolo,însă îmi e tot mai greu
Și nu mi-am imaginat vreodată ca ma pot atașa atât de tare
De o persoană oarecare.
Îți amintești cum ma uitam la tine?
Îți amintești, în ochii mei sclipitori îți vedeai reflexia
Și am ajuns la concluzia
Ca atunci când noaptea vine
Nu te pot scoate din minte.
Și uite asa am ajuns la final,
Neștiind ca vei pleca fără pic de scrupule
Lacrimi am avut destule,
Și din cauza ta,am ajuns în ultimul hal.
Copilul Ratacit
Pe-o cale lungă, spre alte zări,
Un copil pleca cu vise-n buzunare,
Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,
Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.
Părinții l-au privit cu lacrimi grele,
Sora micuță îi strângea mâna-n taină,
„Du-te, băiatul meu, în alte stele,
Dar nu uita că dorul ne războină.”
Anii trecură ca frunza-n vânt,
Raul muncea, clădindu-și un destin,
Dar viața-i aruncase al său cuvânt:
Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.
Din când în când, scria câte-o scrisoare,
Cuvinte scurte, dar pline de dor,
Pe chipul părinților, o dulce-amară
Lumină apărea, ca un licărător.
Sora-l privea din poze îngălbenite,
Copilăria le fusese luată devreme,
Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,
Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.
Prin străin ținut, între ziduri reci,
Raul se lupta cu visuri mărețe,
Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci
La casa părintească și nopțile blânde.
Când timpul trecu și părul se-nălbi,
Își văzu părinții prea rari, prea târziu,
„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi
Mai des alături, când v-a fost pustiu.”
Dar Raul știa, în sufletul său,
Că lupta vieții nu a fost degeaba,
Un drum străbătut, străin și greu,
L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Iubirea cu mască
Cu gândul dus la vremi de-alt’dată, tremur lin,
Când brațul tău pe pieptul meu dormea senin,
Când tu, cu glas de înger, îmi spuneai în șoapte
Că-n mine-ai aflat viață, vis și nopți curate.
Dar iată, azi, te văd purtând un chip străin,
Fără văl de modestie, fără zbor divin,
Cu fruntea neacoperită, într-o sfântă casă,
Strălucind de-o mândrie rece, rece și frumoasă.
Ah, tu, ce-mi spuneai odată că n-ai altă mască,
Azi joci un alt rol, cu alt suflet să te crească.
Pe el îl porți ca pe-o idee, ca pe-un gând,
Dar nu-i cu tine-n lacrimi, cum eram plângând.
Tu n-ai cum să te-ntorci și totuși te aștept,
Cu ochii-n cer, cu fruntea-n mâini, cu suflet drept,
Căci știu ce-am fost — un mugur prins în primăvară,
Ce s-a uscat când a plecat iubirea iară.
Tu-ai fost întâia ce-a sărit la pieptul meu,
Cu râsul tău de rouă, cu glas de Dumnezeu,
Și-n patul nostru, două omiduțe moi,
Țeseam din dragoste o lume doar pentru noi.
Acum îl strângi în brațe, crezând că e sublim,
Dar nu ca-n clipele când mă simțeai deplin.
Și poate-i scrie versuri, dar nu cu acel dor
Cu care ți-am cules din cer un alb fior.
Eu nu urăsc ce-ai fost ci plâng ce ai ajuns,
Căci n-ai păstrat icoana visului de-uns.
Și dacă-ntr-o minune timpul ne va chema,
Nu știu de-aș mai putea iubi ce ești acum... sau ba.
Căci dragostea ce-am dat-o n-a fost de-mprumut,
Ci jertfă caldă, ce-n altarul tău s-a scut.
Și dacă tu-ai uitat-o, eu o păstrez cu dor
O candelă ce arde-n mine până mor.
Tu n-ai pierdut iubirea, ci-ai fost un dar prea sfânt,
Ce-a luminat o inimă cu sufletul cărunt.
Eu n-am greșit c-am dat, ci ea n-a știut să țină,
O dragoste de aur în mâini de plastilină.
Omagiu lui Mihai Eminescu
Omagiu lui Mihai Eminescu
Mihai, luceafăr peste veacuri, stins,
Tu ne-ai lăsat un dor adânc, aprins.
Cu versul tău, în suflet ne-ai pătruns,
Și limba dulce-n slove ai ascuns.
Pe codri falnici i-ai făcut să plângă,
Pe ape line dorul să le-nfrângă.
Iar stelele, cu farmecul tău viu,
S-au prins în horă-n cerul azuriu.
Din „Teiul sfânt” se scurge nemurirea,
Și-n fiecare vers vibrează firea.
Ai pus în cuvinte un neam întreg,
Ești farul ce călăuzește-un legământ vechi.
Astăzi, Mihai, îți închinăm cuvânt,
Cu gând curat și suflet legământ.
Ești steaua noastră-n zarea infinită,
Purtând mereu lumina ta vrăjită.
Iubire de un amurg
Suntem numai valuri ce strivesc suflete, atât ne-a mai rămas
Căutam sensul vieții, măcar un timp, o trăire, o clipă efemeră, dar te-ai prefăcut în oceanele care înghit doar lacrimile mele
Umbre mute de noaptea care ne învăluia, intr-un soare mort, aproape perfect Iubirea ta? O "minciună făr' de păcat", căci este imposibil să suferi-n taine după ceva ce nici măcar nu a existat
Perfecțiunea? Un chip nexistent al dragsotei tale, căci se spune că, când iubești vizualizezi chiar și coșmarul vieții ca și când ar fi un rai infinit, fără minciunile lumii grele
Când iubești dragsotea îți luminează inima, devii doar bunătatea sublimă a cerului fiindcă doar îngerii îți mai recunosc suspinle, când oamenii văd tot ce ar putea distruge la un suflet atât de vioi și plin de viață, care poate ar fi încă supraviețuit-n amurg, deși iubirea-i moare, iar trupul plecat
Îți amintești?
In liniștea asurzitoare îți auzeam
Bătăile inimii ce imi strâpungeau
Sufletul pe care ti-l furam,
Din ochii care ne amăgeau.
Spune-mi îți amintești,
Cum ne priveam?
Acum nici nu îmi vorbești
Și,totuși,înainte mi-ai spus ca ne potriveam...
Îți amintești râsetele noastre?
Care ne duceau printre astre,
Acum tu razi în continuare,însă cu altcineva
Iar eu,însă,umplu perna cu lacrimi,și încerc inima a mi-o renova.
Nu mai are rost sa întreb, căci știu deja răspunsul.
Gandidu-ma la tine,privesc apusul
În continuare,privind apusul, nu găsesc clipa potrivită,
Chiar dacă n-ar schimba nimic sa-ti spun asta,dar încă sunt îndrăgostită.
Încă sunt îndrăgostită de la primul contact vizual,
Știu,poate îți pare anormal, dar încă ești în partea stânga a sufletului meu.
Încerc sa te scot de acolo,însă îmi e tot mai greu
Și nu mi-am imaginat vreodată ca ma pot atașa atât de tare
De o persoană oarecare.
Îți amintești cum ma uitam la tine?
Îți amintești, în ochii mei sclipitori îți vedeai reflexia
Și am ajuns la concluzia
Ca atunci când noaptea vine
Nu te pot scoate din minte.
Și uite asa am ajuns la final,
Neștiind ca vei pleca fără pic de scrupule
Lacrimi am avut destule,
Și din cauza ta,am ajuns în ultimul hal.
Copilul Ratacit
Pe-o cale lungă, spre alte zări,
Un copil pleca cu vise-n buzunare,
Raul îl chema, iar ochii-i erau mari,
Spre-un viitor, cu dor și cu sudoare.
Părinții l-au privit cu lacrimi grele,
Sora micuță îi strângea mâna-n taină,
„Du-te, băiatul meu, în alte stele,
Dar nu uita că dorul ne războină.”
Anii trecură ca frunza-n vânt,
Raul muncea, clădindu-și un destin,
Dar viața-i aruncase al său cuvânt:
Încercări dure, din zori până-n asfințit lin.
Din când în când, scria câte-o scrisoare,
Cuvinte scurte, dar pline de dor,
Pe chipul părinților, o dulce-amară
Lumină apărea, ca un licărător.
Sora-l privea din poze îngălbenite,
Copilăria le fusese luată devreme,
Iar el, în suflet, cu dorințe-mpietrite,
Căuta răspunsuri pentru-a sale teme.
Prin străin ținut, între ziduri reci,
Raul se lupta cu visuri mărețe,
Dar inima-i zbura, întorcându-se-n veci
La casa părintească și nopțile blânde.
Când timpul trecu și părul se-nălbi,
Își văzu părinții prea rari, prea târziu,
„Iertați-mă, mamă, tată, că nu am putut fi
Mai des alături, când v-a fost pustiu.”
Dar Raul știa, în sufletul său,
Că lupta vieții nu a fost degeaba,
Un drum străbătut, străin și greu,
L-a făcut să prețuiască iubirea cea dragă.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Ai putea iubi un om ca tine?
Cu ochii-n largul mării, poposesc pe malul pierii cu sângele tău ce mi pulsează otrava-n vene
Și, la sfârșitul vieții mă întreb, cum poate zâmbetul tău sa rânească?
Cum poate gura cu grai dulce-suav sa ma sfâșie?
O fi blestem sau legământ?
Sa te dau naibii, ca poate te uit sau poate tu încă nu ești om.
Căci cu ochii dulci de zâmbete și miresme vii de fiori ai mimat suspinul adânc din inima mea, prefăcându-te ca iubești, ca știi sa fi bărbat
Other poems by the author
Asculta....
O șoaptă pierdută în foșnet de-amintiri,
Doi ochi ce nu se mai usucă de-o vreme
Rătăciți prin mulţime caută vechi priviri
Și speranță sub un cer de noiembrie.
Ascultă-mi tăcerea, și nu adăuga nimic
E târziu.. cuvintele ar fi de prisos,
Urmărește cum încet mă ridic
După ce m-ai împrăștiat fără milă pe jos.
Ascultă-mi tăcerea, simte cum totul s-a stins,
Deși sufletul meu , uneori te mai cheamă,
E tot acel suflet fraged, usor de atins
Doar că azi poartă un scut de aramă.
Ascultă-mi tăcerea, e liniște acum..
Nu știu ce va fi mai departe!
Zbuciumată de-atâta scânteie și fum,
Probabil iți voi duce dorul în șoaptă..
Un suflet rătăcit, pierdut în amintiri,
0 inimă frântă, ce-a devenit tăcută,
Un gând diVIN și-o mână de sclipiri.
Atât mi-a mai rămas, într-o poveste mută.
PREA TARZIU
E mult prea târziu..
E prea târziu să nu mai scriu
Îmi curg cuvintele-n aval,
Când doar aș vrea să-ti fiu
Într-o îmbrățișare de final.
E mult prea trist..
Cum ai plecat din viața mea grăbit
De parcă alergai să prinzi ultimul tren,
Să-mi dai o-mbrățisare nu ai reușit
Să nu-mi rămâi în suflet dor etern.
E prea târziu, prea trist și e adevărat. ..
Dar mă gåndesc că nu a fost intenţionat
Că poate doar soarta a fost de vină.
De aceea să te-ntorci am tot așteptat
Să nu-mi rămâi doar...o umbră străină.
As retrăi
Din dorința de a mai te simți puțin
Imi torn cu sufletul tremurând un pahar de vin
Îl cuprind cum tu m-ai învățat
Vreau sa îl gust... dar mirosul ii e atât de fad.
Inchid ochii și ma cuprinde o stare de fericire
Mi-amintesc când turnam în pahar a ta poezie
Și retrăiesc orice moment cu suferință
Doar să îmi mai fii măcar o clipă.
Si-aș retrăi fără sa clipesc fiecare lacrimă
Doar să mai râd cu tine măcar o dată
Si-aș retrăi fiecare noapte nedormită
Doar să mai fiu o ultimă dată de tine îmbrățișată.
Am ochii triști, culoarea feței mi s-a pierdut
Sunt palidă, uitată, pierdută în trecut
Pierdută in timp și nu mai arăt ca mine
Atât de goală si totuși plină.. de-a ta amintire.
Să nu mă uiți...
Să vii din cầnd in când... să nu mắ uiţi.
Să vii să ștergi o lacrimă uitată
Ce s-a născut atunci când ai plecat
Și a ramas pe-obraz, îndurerată.
Din când în când să vii să nu mă uiți
Chiar de tacerea domneste intre noi
Pe-o aripă de dor să te întorci
Şi să-mi aduci vinul inapoi.
lar dacă timpul, nemilos cum este
Asterne depărtări în calea ta
Ascultă..poate dorul iti șoptește:
Să nu mă uiți...Să te întorci..cândva!
Să nu rămân un simplu călător
în lumea vinului si-a ta....
Ce-a fost, dacă nu iubirea?
Mă poți certa de mii de ori
Si poți gândi rău despre mine
Dar din lacrimi mi-au crescut flori
Durerea a trecut și azi... sunt bine!
Poți să te crezi inteligent
Pe locu-ntâi sau cel mai tare
În story-ul nostru esti doar un corigent
Cu nota scăzută la purtare.
Poți cu tăcerea să mă umilești,
Din gânduri să-mi ștergi amintirea.
Eu am puterea frumos să te păstrez în ochii mei
Acum spune-mi te rog, ce-a fost???... dacă nu, iubirea!
Asculta....
O șoaptă pierdută în foșnet de-amintiri,
Doi ochi ce nu se mai usucă de-o vreme
Rătăciți prin mulţime caută vechi priviri
Și speranță sub un cer de noiembrie.
Ascultă-mi tăcerea, și nu adăuga nimic
E târziu.. cuvintele ar fi de prisos,
Urmărește cum încet mă ridic
După ce m-ai împrăștiat fără milă pe jos.
Ascultă-mi tăcerea, simte cum totul s-a stins,
Deși sufletul meu , uneori te mai cheamă,
E tot acel suflet fraged, usor de atins
Doar că azi poartă un scut de aramă.
Ascultă-mi tăcerea, e liniște acum..
Nu știu ce va fi mai departe!
Zbuciumată de-atâta scânteie și fum,
Probabil iți voi duce dorul în șoaptă..
Un suflet rătăcit, pierdut în amintiri,
0 inimă frântă, ce-a devenit tăcută,
Un gând diVIN și-o mână de sclipiri.
Atât mi-a mai rămas, într-o poveste mută.
PREA TARZIU
E mult prea târziu..
E prea târziu să nu mai scriu
Îmi curg cuvintele-n aval,
Când doar aș vrea să-ti fiu
Într-o îmbrățișare de final.
E mult prea trist..
Cum ai plecat din viața mea grăbit
De parcă alergai să prinzi ultimul tren,
Să-mi dai o-mbrățisare nu ai reușit
Să nu-mi rămâi în suflet dor etern.
E prea târziu, prea trist și e adevărat. ..
Dar mă gåndesc că nu a fost intenţionat
Că poate doar soarta a fost de vină.
De aceea să te-ntorci am tot așteptat
Să nu-mi rămâi doar...o umbră străină.
As retrăi
Din dorința de a mai te simți puțin
Imi torn cu sufletul tremurând un pahar de vin
Îl cuprind cum tu m-ai învățat
Vreau sa îl gust... dar mirosul ii e atât de fad.
Inchid ochii și ma cuprinde o stare de fericire
Mi-amintesc când turnam în pahar a ta poezie
Și retrăiesc orice moment cu suferință
Doar să îmi mai fii măcar o clipă.
Si-aș retrăi fără sa clipesc fiecare lacrimă
Doar să mai râd cu tine măcar o dată
Si-aș retrăi fiecare noapte nedormită
Doar să mai fiu o ultimă dată de tine îmbrățișată.
Am ochii triști, culoarea feței mi s-a pierdut
Sunt palidă, uitată, pierdută în trecut
Pierdută in timp și nu mai arăt ca mine
Atât de goală si totuși plină.. de-a ta amintire.
Să nu mă uiți...
Să vii din cầnd in când... să nu mắ uiţi.
Să vii să ștergi o lacrimă uitată
Ce s-a născut atunci când ai plecat
Și a ramas pe-obraz, îndurerată.
Din când în când să vii să nu mă uiți
Chiar de tacerea domneste intre noi
Pe-o aripă de dor să te întorci
Şi să-mi aduci vinul inapoi.
lar dacă timpul, nemilos cum este
Asterne depărtări în calea ta
Ascultă..poate dorul iti șoptește:
Să nu mă uiți...Să te întorci..cândva!
Să nu rămân un simplu călător
în lumea vinului si-a ta....
Ce-a fost, dacă nu iubirea?
Mă poți certa de mii de ori
Si poți gândi rău despre mine
Dar din lacrimi mi-au crescut flori
Durerea a trecut și azi... sunt bine!
Poți să te crezi inteligent
Pe locu-ntâi sau cel mai tare
În story-ul nostru esti doar un corigent
Cu nota scăzută la purtare.
Poți cu tăcerea să mă umilești,
Din gânduri să-mi ștergi amintirea.
Eu am puterea frumos să te păstrez în ochii mei
Acum spune-mi te rog, ce-a fost???... dacă nu, iubirea!