vinyl plays, third record

Tăișul său strălucitor,dar nemilos
E cunoscut a fi primejdios
Cu fiecare atingere blândă
Cu o rană ea te încântă

O încercare complet nevinovată
Să simt ceva,cum am făcut odată
Cu sufletul tău nenatural de rece
Și doar cu răni care mă primește

Sângele ce odată îmi curgea prin vene
Mi se risipește pe mâini și nu se oprește
Eu am încercat a ignora
Durerea ce mi-o provoca

Dar a încerca,a o compara
Cu arma albă ce prin inimă îmi trecea
Ar fi o adevărată insultă la adresa mea
Dar mai mult pentru inima,ce nu va mai bătea

Încă îmi amintesc admirația de neclintit
Pentru o floare ce în cuțit a devenit
Totuși frumusețea ei nu s-aa ofilit
Cum am văzut la alte flori care au murit

Mesajele au incetat 

Interesul sa oprit

Si viata mea a luat sfarsit.

Doar un an mai vreau să ți simt atingerea-i fierbinte,

Să cred măcar un ceas ca “el nu mă mai minte”.

Să mi iei mâna și să mi-o pui la tâmplă,

Ochii mei să nu mai vadă ceea ce se-ntamplă.

Iubirea mea-i pe moarte,însă,

Iar tu mă faci să mă simt atât de strânsă,

Mă faci să zbier atât de aprind și prelung,

Ale tale vorbe grele și tăioase,a mea inimă străpung.

Și nu uita,te rog,acel “te iubesc”,rostit în șoaptă,

Și nu ți lăsa a ta inima să plângă în timp ce-așteaptă.

Nu mă uita,te rog,atât de repede și de tăios,

Și nu uita iubirea-ntreaga ce între noi a fost.

Mai uită-te din când în când la lună și la stele,

Și nu,te rog,nu mă compara cu ele.

Mai ține-mă aproape,lângă a ta inima ostilă,

Și mai miroase câteodată,a mea voce volatilă.

Ochii tăi albaștri ca valurile mării-nvolburate,

Mă lasă să mai sper la ale tale schimbări deșarte

ce-mi afundă-n suflet adânci amoruri moarte

iar tu ca un zeu ce-omoară ale vieții inimi

transformi sufletele triste-n heruvimi.

Acum ca plec și uit să mă întorc,

Tu tragi de mine doar o treaptă  să te urc.

Iar eu cu ochii-n lacrimi și înroșiți de dor,

Te privesc atât de aprind,în timp ce ale mele sentimente mor.

Tot ce e frumos se termina urat

O clipa de fericire trece numaidecat.

Vorbim  putin

Imi pare rau daca te retin.

Nu mai iubim ca altadata,

Oare e vina mea sau exista o alta fata?

Oare e vina ta ca nu ai stiut sa imi explici?

A cui e vina ca au ramas cicatrici?

Nu ne mai regasim amandoi

Pentru ca o parte din tine s-a pierdut in ploi

A fost frumos candva,

Dar stiu ca mult nu va mai dura.

Ți -am fost alaturi la fiecare rasarit,

Insa tu ai lipsit  la fiecare asfintit.

Te am asteptat,dar nu ai venit.

Acum privesc cum soarele incepe sa apuna

Tu nu esti aici tinandu-ma de mana,

Iar noi nu mai suntem impreuna.

Tu ai devenit imun,

Iar eu cu regret iti spun 

Ce am avut noi,

Nu voi mai scrie pe alte foi.

Chiar daca mainile mi ard de nerabdare sa te scriu,

Nu mai exista inspiratie,totul e pustiu,

Iar cerul devine tot mai cenusiu.

Pe obraz,cad picaturi de ploaie

Iar asta,e ultima mea foaie...

Tot ce e frumos trebuie sa aiba un sfarsit,

Si cu regret iti spun ca pentru noi a fost unul nefericit.

Ma întreb oare dacă la sfârșitul vieții vai mai rămâne măcar o pată de iubire sau macar un picur din mine Pământul va fi la fel de crud sau nu a fost îndeajuns cât suferim pe acest pământ, ca măcar la final de război sa ne iubim? Așa morți cum suntem, plini de sângele suferinței de care n-am fost niciunul cruțați Oare ne vom iubim vreodată? Suflete pereche sau vom fi doar doua duhuri ce își caută pacea, umplând pământul de sânge rece și cerul de lacrimi necruțătoare? Ne vom iubim într-un fianl cu foc, dar cu inimile goale și putrede vom fi doar astfel umbră peste umbră, sărutând pământul cu sărutarea ce ne definește, sărutarea despuitoare a morții

Te-am iubit și n-am știut să-ți spun,
Mi-era frică de noi și am rămas tăcută,
Iar acum, când ai plecat, mi-e lumea un pustiu,
Cu inima sângerândă și-un dor ce-l port viu.

Tu ai ales pentru noi și-ai plecat,
Fără să-mi spui că-n tăcerea ta te-ai frânt,
Ai vrut să mă salvezi, să-mi deschizi un drum,
Dar în urma ta, mi-ai lăsat doar scrum.

Îți reproșez că ai fugit fără să știu,
Că ai purtat singur povara unui chin prea viu,
Că n-ai vrut să împarți cu mine durerea ta,
Ai ales un rămas-bun, dar nu mi-ai dat inima.

Acum, eu îți cer iertare din depărtare,
Pentru tăcerile mele, pentru ezitarea mare,
Și-ți promit că voi păstra flacăra aprinsă,
Că voi trăi pentru amândoi, într-o viață neînvinsă.

se scurge ceara lumânării

ca lacrimile tale dăruite serii

ce continuu se preling greoi

pân’ la sosirea dimineții

prin ochi ce sunt ca pure averi

se colorează chipul tău

ca foaia în urma culorii

fost chip palid, dar serafic

cu o frumusețe de tablou

de-aș vernisa al său estetic

subit ai pătruns și încă persiști

ca mirosul scorțișoarei

ce se resimte neîntrerupt

doar înăuntrul camerei

și astfel mă rezerv de tot

cu sufletul plin de nădejde

și măiestria de a spera

să te ivești încă odată

să uiți complet ce-i împrejur

și în final, noi să fim bine

inimă pură, ageamie

uiți cui i te dăruiești

cu mâini năpraznice m-atacă

si toată robustețea-mi seacă

de-a-mi plânge amarul mă rezerv

stagnând pe pământ arid, lui i se pare insipid

și n-ascultă ce istorisesc

eu cu mine conversez

inimă cu nevoia mare

doritoare și neroadă

nu ai loc de escapadă

cătinel seci, stima începe să-ți ardă

cu mantia pătată de vin

și capul ușor plecat

în cămașă de satin

și cu zâmbetul secat

te îndepărtezi molâu în zare

abia ținut pe picioare

într-o formă grațioasă

fără nici o deficiență

luă naștere povestea noastră

înconjurată de credință

pe-un cântec ce răsuna-n zori

din strunele unei viori

evitând a fi trufaș

ți-ai despletit mâna de-a mea

sa nu fiu al tristeții tale ostaș

iar coroana s-o poți ceda

inima dificil pulsează

cât absentezi se agravează

cu fală și amar ‘necat

ma scufund în dulce somn

îndurerat m-ai căutat

tu, neprețuitul meu domn

dar…tot traiul mi se cufundă

in amintirea ta profundă…

posacă fire adoptând

fără lacrimi ce se preling

inima cu alene bătând

cu chip searbăd, veștejit

spre extaz tot alergând

și cu tainic diagnostic

am istovit continuând

nu mai pot simți nimic

ochii eu mi-i pot minți

dar inima nici de-oi voi

si nici un cavaler din zări

nu egalează in așteptări

drag călător, privește aici

și fii îngăduitor cu mine

cu patimă și suflet gol

venind toate de la sine

mii de eforturi anevoioase să poți face

garantez, nu vor fi în zadar

natura mea să te convoace

și să pot fi iubită iar

te implor tu fii-mi loial

nu te topi ca neaua-n arșiță

nu te vreau superficial

și nici din orhidee să te faci rapiță

căci greu îmi e cu indulgența

cu intenții alese tu fă-ți prezența

să mă pot regăsi în tine

val de raze scânteietoare

aplecându-se smerite

pică ușor pe chipul tău

de-o splendoare neasemuită

iar din privirea ta…șiroaie

de lacrimi limpezi ce se scurg

s-au așternut pe iarba moale

unde acum flori au crescut

și toate rănile deschise…

tu pe toate le-ai cusut

te-am găsit din intamplare

ingenuu, fără cusur

și-ți declar dragostea fără ezitare

privind spre cerul azur

întinde-mi mâna, totul meu

îndrumă-mi sufletul incompetent

îți place teatrul, spun gresit?

instruiește-mă sa joc

sa pot s-ascund, sa nu mă agit

sa uit de dorul ce ți-l port

când tu, copacule înflorit

trandafir fără de spini

scotocești prin alte căi

căci n-ai mai călcat pragul casei

te așteaptă aici, peste văi

stăpânești drumul pe de-a-ntregul

orologiul mă străpunge

și mă trimite intr-o goană

iar in stație poposesc de zor

înlocuiesc trenuri ce duc

din trecut către viitor

și mă tem să te urmez

steaua mea de preț din cer

încă deții a ta sclipire

iar în zile întregi ce încetinesc

ca pe-o structura din muzeu

nu pot decât să te privesc

nu mi te pot atribui

întipărite in mintea mea

vorbe palide, învechite

redactate ca într-o carte

sunt înșiruite toate

dar tu așteptă, nu te îndepărta

voi regăsi calea spre tine