Wish

Cât de mult? Mai mult decât pot scrie cuvintele, mai adânc decât orice răsuflare. Mi-e dor de tine cum ți-ar fi dor de aer dacă ai trăi sub apă, cum îi e flăcării dor de oxigen ca să ardă. E un dor care nu doarme, care pulsează în piept și-mi face pielea să tânjească după atingerea ta, iar mintea să te deseneze în fiecare vis. Mi-e dor de tine nebunește, frumos, cu liniște și cu fior, ca un foc care știe să ardă încet, dar până-n măduvă. Așa mi-e dor de tine, iubita mea!

Dacă dorul ar ști să zboare,
Ar veni la tine-n prag
Și ți-ar spune, fără-ntrebare,
Cât mi-e sufletul de drag.

N-ar cere nimic din lume,
Nici n-ar vrea să te oprești;
Ți-ar rosti încet pe nume
Și s-ar stinge… dacă pleci.

Tu mi-ai spune un cuvânt,
Eu ți-aș da o viață-ntreagă;
Dar rămânem, rând pe rând,
Două inimi ce nu se leagă.

Nu din vină, nu din dor,
Ci din felul cum suntem;
Unul arde, altul zboară,
Și ne pierdem… fără semn.

Vino-n vis, de poți veni,
Spune-mi doar că m-ai simțit;
Că iubirea ce-a fost, cândva,
N-a greșit c-a existat.

Iar de nu, rămâi departe,
Cum ne-a fost sortit să fim;
Te iubesc fără să cer
Și te las… fără să plâng.

Sub tălpi, nu e pământ.
E pielea celor plecați,
întinsă peste oasele unei rugăciuni
care n-a mai ajuns la cer.

Țărâna visează.
Se mișcă noaptea,
își schimbă poziția în somn,
așteaptă o respirație veche
să-i spună că e iarăși vie.

Dar nimeni nu se mai întoarce
în trupul în care a murit.

Mi-ai lăsat în vene o toamnă

Și pleoapele grele de ploi,

În piept îmi cad frunze uscate,

Și pașii îmi sună goi.

Tu ești vara ce s-a stins devreme,

Lăsând în pământ doar noroi,

Eu sunt copacul care te-a crezut,

Și care azi moare-ntr-un foșnet vioi.

Dar toamna nu plânge, doar știe

Că iernile vin și se duc,

Și chiar de azi tremură vântul,

Te port cu mine ca pe-o lipsă grea,
ce nu se vindecă, ci mă așază;
în fiecare pas e urma ta,
ca un cuvânt pe care nu-l mai scapă gura, dar mă arde.

Mi-e dor nu ca de-o rană ce se-nchide,
ci ca de aerul ce nu ajunge;
trăiesc atent, să nu se vadă
cât de adânc prezența ta mă frânge.

În nopți târzii, când totul pare drept,

chem numele-ți încet, fără chemare;
nu vreau să vii, vreau doar să știu că ești,
cum știe inima de sânge: doare.

Și dacă lumea mi-ar lua pe rând
tot ce-am numit vreodată alinare,
rămâi tu , dorul meu constant și sfânt,
neostoit, ca foamea care știe să mă țină-n stare.

Când ceasul serii s-o pleca
Și glasul vieții-o slăbi,
Să nu mă iei cu grabă grea,
Ci lin, precum m-ai adormi.

Nu-mi stinge candela din prag
Cât încă tremură-n lumină;
Mai lasă-mi dorul meu pribeag
Să se așeze-n rădăcină.

Am fost și floare, am fost nor,
Am fost suspin fără cuvânt;
Și n-am purtat nici greu, nici dor,
Decât cât mi-a fost scris pe pământ.

How nerve-wracking,

this tender-hearted syndrome,

to be both the star

and audience of your show.

Exhausting to be so self-aware —

always cautious, always there,

knowing that you should heal,

hearing them say the fear

of abandonment is not real;

promising “we'll stay together,”

persisting in the self-love —

and all will be good, sort of —

until the dry replies, the no replies,

excusing that they don't have time,

they have a life,

when not long ago

they said you were their life.

But —

you'll be okay.

Of course the fears will go away;

they’ll take them with them when they leave,

the never-ending show,

never boring, guaranteed,

give me the love that I need,

but don't hurt me,

and most important,

don't leave me,

please.

Am plecat, Doamne, fără să spun,

fără să privesc înapoi.

Nu din ură,

ci din dor

de altceva…

ce n-avea nume,

dar mă chema.

Am rătăcit prin oglinzi stricate,

prin cuvinte goale,

prin iubiri care m-au slăbit

și tăceri care m-au umplut de zgomot.

Mi-am spus că sunt liber —

dar eram doar singur.

Și când am obosit

să fiu altcineva,

te-am căutat nu în cer,

ci în ruina din mine.

Și te-am găsit —

nu cu brațul ridicat,

ci cu lacrima tăcută

a Tatălui care n-a plecat niciodată.

Doamne, rătăcirea mea

a fost Evanghelia durerii

prin care am învățat

că drumul spre Tine

nu e trasat pe pământ,

ci pe inima frântă.

Nu mă lua din pustiu,

ci umple pustia mea

cu prezența Ta.

Ca să nu mai plec niciodată,

chiar dacă uneori,

voi mai fi departe.

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

Barbari iscând războaie,

E full istoria de ei.

Sânge curgănd șiroaie 

Prin noroiul de pe -alei.

Rafale de obuze scuipă 

Răcnete asurzitoare.

Cerul, fumegând din pipă,

Îneacă razele de soare.

Ecoul tremură de plâns,

Vântu stinge o văpaie,

Pomul cu cenușă nins 

Spre pământ se-ndoaie.

Un câine latră răgușit 

De frig și foame scuturat,

Printre ruine stă chircit,

Privind prăpădul speriat.

Aripi frânte prin văzduh 

Roiesc amețite de fum,

Invocă Sfântul Duh,

Să le croiască un alt drum..

Dar El tace, fulgerând,

Cutremurând tot ce e viu,

Oftează din când în când,

Bate cuiul în sicriu...

E seară iar în satul meu natal,

Și umbra e din ce în ce mai lungă,

Iar soarele se duce după deal,

Să-apună, ca mâine să-neajungă

Pe drum trec istoviți țaranii,

Venind pe jos de pe ogoare,

Ei sub căciuli își ascund anii,

Și fețele ridate, arse de soare

În fața lor agale merg vitele,

Sătule, târându-și greu ugerele,

La muls ele vor umple donițele,

La schimb primindu-și tainurile

La porți pe bănci stau babele,

Cu mâna-n vânt semne făcând,

Chemându-și către curte vitele,

Ce se găsesc amestecate-n cârd

Pe ulițe copiii joacă-o miuță,

Cu-o minge din cârpe cusută,

Din când în când câte-o căruță,

Și-n urma ei legată, trasă, o văcuță

E ora când în sat se simt mirosuri,

Venite din casa gospodinelor,

Mâncăruri gătite, stropite cu sosuri,

Ce vor fi servite cu drag la cină soților

Și-n fiecare casă se-aude rugăciune,

Rostită de cei ce au ajuns acasă,

Ei mulțumesc și fac o plecăciune,

Și rând pe rând se pun la masă

Aminte îmi aduc și nu am cum să uit,

Când tata-ntreba pe fiecare-n parte,

Dacă la școala noi lecția-am știut,

Și cum el ne-ndemna să învățăm carte

Din sat la studii, departe am plecat,

Armata am făcut-o sub tricolor,

Prin școli m-am pregătit și educat,

Iar în armată am învățat, cuvântul dor

Acum mă-ntorc mai rar ca altădat'

Pe drum nu-i recunosc pe tineri,

Necunoscut am devenit în sat,

Și simt că timpul n-a-iertat...pe nimeni!

Я проклят жить не зная счастья,

Я демон что блуждает днём,

Я боль, страданье, я несчастье,

Я сущность пробуждённая огнём.

Я зверь, убийца, потрошитель.

Я все грехи в одном лице,

Я человеческий мучитель,

Я ненависть что прячется во тьме.