Dacă dorul ar ști

Un pahar și încă trei,
Vinu-i zeu, păcat de-ai mei!

Visinata e un vis,
Pân’ mă culc sub paraclis.

Vinul curge, gându-i clar:
Hai să dorm și pe trotuar!

Beau un pic, mă țin pe drum,
Beau mai mult, sărut un prun.

Beau un vin, mă simt artist,
Mâine sunt doar alcoolist.

De-ai ști, străine, ce pământ călci,
Ai îngenunchea pe loc, ai plânge,
Căci România, țara din adânci,
Are răni ce dor, dar nu se stinge.

Din lutul sfânt, din glie și din sânge,
Au crescut stejarii, mândri, drept,
Sub cerul care veșnic ne ajunge,
Ne leagă dorul neamului în piept.

Carpații poartă doruri milenare,
Din fiecare piatră curge-un cânt,
Și Dunărea, albastră, cu răbdare,
Ne țese veșnic numele în vânt.

Pe dealuri unduiesc țărani cu coasa,
Iar țarina își cerne rodul greu,
E casa lor, e sfântă, e frumoasa,
Și nu se vinde pragul strămoșesc mereu.

Copiii cresc cu dorul de colinde,
În suflet le răsună glasul vechi,
Iar steagul țării fluturând cuvânt de sfinte
Le-aduce lacrimi calde sub arini.

Din munți înalți, din codri ce suspină,
Din pâinea caldă scoasă din cuptor,
Se-aude România, glia plină
De vis și trudă, jertfă și fior.

Când cerul plânge, plânge cu lumină,
Când răul vine, noi rămânem frați,
Ne ținem locul, glia, rădăcina,
Căci n-am fost niciodată aplecați.

Sărut pământul sfânt sub talpa goală,
Sărut o cruce veche de pe deal,
În glasul mamei, liniștea mă cheamă:
"Tu ești român, iar asta nu-i banal."

Și-am să rămân, cu sufletul în glie,
Un strop din ce-au lăsat cei din trecut,
România mea, icoană vie,
Sărutul tău e darul absolut.

Nu plânge că ne-a fost iubirea
Prea tânără, prea fără rost;
Așa a vrut tăcută firea,
Așa ne-a fost scris: n-a fost.

Eu te-am iubit cu dor ce strigă,
Tu m-ai iubit cu pas ușor;
Când unul arde, altul frigă,
Și nu-i păcat, nici vină-n dor.

Nu te-am cerut să fii ca mine,
Nici n-am voit să te opresc;
Doar soarta, aspră și străine,
Ne-a pus să fim… dar nu să fim.

Se-ntâmplă uneori iubirea
Ca floarea-n prag de primăveri:
Răsare-n grabă, stă-n uimire
Și moare-n vis de mângâieri.

Rămâi cu bine. Te primesc
Așa cum ești, fără cuvânt.
Te las din drag, nu te părăsesc,
Căci n-am cum lupta cu ce-i sfânt.

Și dacă-n timp, cândva, târziu,
Ți-oi trece-n suflet ca un gând,
Să știi: te-am iubit așa cum știu
Copiii… când iubesc profund.

Nu știu dacă-ai simțit vreo secundă
Cum ochii-mi, furați, ți-au rămas la fereastră,
Cum timpul, deodată, părea să se-ascundă
Sub pașii grăbiți ai mașinii noastre.

Nu știu de ce, dar te-aș fi întrebat
Ce gânduri îți fug printre gene când plouă,
Dacă-ți place tăcerea sau râsul curat,
Dacă-n suflet ți-i toamnă sau încă e rouă.

Dacă-n serile lungi îți sprijini obrajii
De palma căldurii unui ceai liniștit,
Dacă-n viscole reci îți găsești curajii
Să te pierzi prin zăpezi, să iubești, să exiști.

Mi-a spus cineva că ți-au dus la ureche
Cuvinte și chipul meu prins între rânduri,
Și-acum parcă lumea-i mai strânsă, mai veche,
Ca și cum te-aș ști dintre toate gândurile.

Și totuși, abia ți-am rostit un cuvânt,
Dar știu că mi-ar fi plăcut să te știu,
Să-ți ascult glasul ca pe un vânt
Ce-mprăștie norii unui dor cenușiu.

Poate-i absurd să mă las prins în gânduri,
Să-ți scriu ca și cum am avea un trecut,
Dar un drum uneori nu-i doar pași și secunde,
E un loc unde timpul s-a vrut nevăzut.

Mi-e teamă că poate nu-ți pasă de rânduri,
Că poate zâmbești și le lași în trecut,
Dar scriu pentru mine, căci scrisul mă leagă
De clipele-n care un dor m-a durut.

Căci ziua aceea, în autobuzul douășapte,
A fost un moment ce n-am vrut să-l uit,
Un vis răvășit într-o lume grăbită,

Un chip desenat printre umbre de fum.

Și poate nu-i nimic, doar un gând ce se pierde,
Dar las aici rânduri, ca ploaia pe geam,
Și cine știe, poate într-o altă toamnă
Le vei citi... și-ți vei aminti de-un străin ce te-avea în visare.

Eram un câmp sub cerul de amurg,
Cu spicele plecate spre lumină,
Iar tu, o stea ce cobora prea scurt
Să creadă-n mine, dar nu să rămână.

Te-am așteptat ca pomul primăvara,
Cu seva-nchisă-n trunchi, tremurător,
Și te-am visat venind pe sub ninsoarea
Unui destin prea rece, prea ușor.

Dar stelele nu știu de rădăcini,
Ele doar ard și cad, fără păcat,
Iar eu, legat de lut și de suspini,
Am ars tăcut, dar n-am plecat.

În urma ta s-a stins o apă vie,
Un izvor vechi, ce nu mai știe drum,
Și dorul meu, ca o pustie târzie,
A învățat să fie fără nume-acum.

Nu te mai chem, căci vântul nu se-ntoarce,
Nici luna nu coboară la pământ,
Dar port în mine urma unei toamne
Ce m-a iubit o clipă… și m-a frânt.

Și dacă-ntr-o tăcere viitoare
Vei simți un frig, o umbră, un fior,
Să știi: e dragostea ce n-are soare
Și încă arde-n mine, muritor.

Fumul iese din horn
ca o rugăciune care s-a rătăcit.
Nimeni nu mai mănâncă la masa de Crăciun
cu râsul în piept.
Numai tăcerea molfăie cozonac.
Iar timpul,
ca o babă care s-a lăsat de împletit,
numără zilele pe degete,
dar nu mai știe
cui îi aparțin.

Du- mă acolo unde se sărută norii,

Ascunde- mă departe - n infinit,

Nu mă trezi atunci când se ivesc zorii

Și ține - mă în brațe și după răsărit.

Căci brațele tale nu- s leagănul pisicii,

În ele sufletul meu este acasă.

Legătura noastră e promisă și scrisă 

Pe-un pergament etern din alte vieți.

Tăcerea dintre noi nu este absența,

Este prezența a tot ce este esențial.

Tăcerea noastră - i chintesența 

A tot ce-am învățat din existențial.

doi golâmbi

dinspre-asfințit se-ndreaptă,

lăsându-se purtați de soartă 

doi golîmbi

privesc ningăul cum trece, 

dar în Decembrie abia începe timpul rece

doi golîmbi

oare-s pregătiți să-nvingă al lor drum

fără să se facă scrum?

doi golîmbi 

așteaptă să vină iar Cuptor,

visând că vremea-i va lăsa să-și facă un foișor 

doi golîmbi 

stau de vorbă ore în șir 

pe-o cruce într-un cimitir 

doi golîmbi

se uită unul la altul, 

senin mai e albastrul!

doi golîmbi 

caută să se mai încălzească,

prin alte părți să se odihnească 

doi golîmbi

poate au intrat cândva și-n casa ta

și ai crezut că-s altceva 

doi golîmbi 

au făcut din beznă dimineață

și au preschimbat iedera-n ineață

doi golîmbi,

îndrăgostiți pe-o bancă-n frig afară,

înfruntă anotimpurile care zboară 

doi golîmbi 

ar rămâne în aer pentru o eternitate,

căci acolo grijile dispar toate

doi golîmbi 

caută a vieții norocoasă stea,

n-au idee că s-au născut deja sub ea

doi golâmbi

se amăgesc că-i ușor să trăiască departe,

așa că au omorât universul care-i desparte 

doi golâmbi 

se prefac că-s rezistenți la durere

când ei sunt ca-n intoxicația cronică cu metale grele 

doi golâmbi 

se întreba dacă mai e mult 

până-n ziua în care în viață nu va mai fi crunt 

doi golâmbi 

au dat foc alegoriei reci ce i-a adus împreună

și au înălțat un lampion ce le-a ținut loc de lună

doi golâmbi 

se cutremură de lugubrul de după moarte

și nici nu și-au pictat portretul de noapte 

doi golâmbi 

cânta către răsărit

cu versuri ce demult s-au rătăcit 

doi golâmbi, 

că-s naivi imunologic au înțeles deja,

tot ce-ar vrea e sa tolereze liniștea cumva 

doi golâmbi 

trăiesc sub cerul liber cu un fluturatic sentiment,

dar Epicleza tot sfânta rămâne în orice moment 

doi golâmbi

sunt de nedespărțit

și, totuși, încă nu s-au întâlnit

Crezi tu că cei ce spun iubirii consumabil,

Cei care-n nebunia lor

Purtați de valul creat ca un tsunami în chip misterios

Fie ca recompensă sau mai degrabă aprigă pedeapsă

Ce-s încercați de propriile plăceri

Și duși in larg trezindu-se în disperata singurătate,

Cer umiliți salvarea unui Dumnezeu inexistent,absent sau surd sau cine știe cum arată....

Iar eu cel ce îți scrie sonete de amor și-ți pune întrebări ce-s din hârtie creponată,

Vrând să-ți sărute gingasele-ți degete de la picioare,

Ori coapsele,sânii și tot ce ai ca zestre

Și-s bine ferecate și păstrate sacru,

Nici tu neștiind cui să oferi atâtea nestemate,

Doar zeii olimpieni putând să-ți afle viitorul,

Sau poate niciodată nici aceștia,

Fie el Zeus ori Jupiter...

Doar le ascunzi ca un tezaur!

Atâta voluptate dar și frumusețe irosită;

De ce-ai ales singuratatea preafrumoaso...?

Cerșesc amorul tău precum un sclav umil din Roma veche,

Îți vreau parfumul trupului,

Și respirația să-ți gust..!

Ești tu o ființă omenească ce vrea să fie pururea iubită?

Ori ești o simplă stâncă rătăcită

Ce lasă valurile mării s-o sărute,

Să stea cuprinsă veșnic in tăcere,

Precum mormintele ce sunt lipsite de viață ori înviere ..

Nu ești tu pentru mine erotismul însuși,

Nu are dragostea așa ceva?

Nu suntem noi însăși iubirea ce trupurile le subjugă?

Nu-i dragostea chiar nebunia ce-și cere partea,

E tragedia amorul comediei,

De ce nu vrei sa-mi spui care e taina ta?

(29 ian 2024 Vasilica dragostea mea)

Spune-mi, ce culoare are părul tău
atunci când vântul te mângâie -
eu zic că are culoarea dimineților noastre,
când te trezești lângă mine
și nu te grăbești să pleci,
pentru că nicăieri nu e mai bine ca aici.

Spune-mi, cum cad fulgii de zăpadă
atunci când lângă tine
este doar cartea neterminată,
începută demult, de pe vremea în care erai doar tu?
Eu știu cum: blând și domol,
pentru că nu mai citești singur.
Sunt semnul de carte
pe care l-ai lăsat nevăzut între pagini
și pe care nu-l mai scoți nici atunci când o citești.

Nu am nevoie de răspunsuri.
Le știu deja
din felul în care îmi rostești numele
ca pe o certitudine,
din mâna ta care o găsește pe a mea
fără să o caute,
din liniștea noastră
care nu e goală,
ci plină de tot ce nu mai trebuie spus.

Sunt frumoasă în ochii tăi
și mică în brațele tale,
și tu mă iei întreagă,
cu toamnele și primăverile mele,
cu toate culorile
pe care doar tu le vezi dimineața.

Tu ești anotimpul meu de rezervă,
cel în care înfloresc
chiar și atunci când ninge cu soare
sau plouă senin.

Așa că nu-mi spune nimic.
Rămâi.
Terminăm cartea împreună.

Azi ninge... când mai tare, când mai încet 

Fulgi de zăpadă pe obraz mi se aștern 

Se topesc imediat de la atâta căldură

Din suflet.... și gândul mă fură...

Mă duce într-un april de tine uitat

Când la o îmbrățișare m-ai invitat...

Aveam tâmpla lipită de pieptul tău gol

Și buzele îmi aveau parfum de Merlot.

Azi ninge... ninge cu amintirea

Când ochii îți admirau privirea

Fulgi pe obraz se topesc șiroaie 

Pentru un vin și-o ultimă îmbratișare...

Și ninge...ninge cu spor

Speranța bate într-un ecou,

Că fulgii și pe ai tăi obraji se aștern 

Și-ți amintesc că mi-ai fost drag...enorm.

Eu caut in tine
Fara patima,
O patima mai veche,
Uitata,
Caut o cale spre casa
Si iti arat mereu,
Spre a-ti cere iertare,
Cat de aproape pot fi
Cateodata,
De visele tale.