Tăceri nerostite

Ce scrisoare nedreaptă ți-am scris,

N-am pomenit în ea de iubire,

Și mai mult peste toate am omis,

Să-ți vorbesc de costumul de mire.

Dar de fapt nu ți-am scris niciun rând,

C-am avut mai demult niște vise,

Cu ale mele scrisori sângerând,

Și sfârșind într-un colț nedeschise.

Savurez aiureli cu răspunsuri venind,

Dar goală-i mereu cutia poștală,

Nefiresc mai aștept zi de zi suferind,

Ca un ultim cartuș, o scrisoare fatală.

Gânduri multe zbor prin minte,

Noaptea-mi pare că stagnează,

Visuri lungi din taine sfinte,

Parcă-mi spun tot ce urmează.

Port stigmate-n piept și tâmple,

Niciodată om n-am fost,

Pentru toți știu ce-o se-ntâmple,

Însă viața-mi n-are rost.

Molfăi noaptea evanghelii,

Însă toate-mi par minciuni,

Pun pe seama oboselii,

Și m-afund în rugăciuni.

Stele plâng curgând pe boltă,

Luna-i palidă și tristă,

Mii de arhangheli se revoltă,

Veghetorii îi trec pe listă.

Noaptea-i lungă cât trei zile,

Parcă totul stă în loc,

Este noaptea mea de adio,

Peste tot e numai foc...

Mereu să strângi în cer ceva,

Din mila ta, din mila mea,

Căci sufletul de mucava,

Nicicând apoi nu te-ar ierta.

Mereu să dărui la sărman,

Din mila mea, din mila ta,

De-o fi și cel din urmă ban,

În cer, bogat să poți zbura.

Mereu s-alini pe omul trist,

Cu mila ta, cu mila mea,

Un suflet pur ca al lui Crist,

În rai pe veci să poți avea.

Ferească răul zilnic soarta,

A mea, a ta, a orișicui,

Ușoară să ne fie judecata,

Când toți vom fi la mila Lui.

Paşi moi se aud de nicăieri,

Te-ntorci şi-n jur e albastru,

Dezamăgiri îţi curg din rana ce-o porţi,

Nefiresc dar totuşi mai iubeşti.

Paşi moi se aud de nicăieri,

Te-ntorci şi adie doar vântul,

Lacrimile-ţi cromează obrajii pierduţi,

În iubiri ucise de sunet de harpă.

Paşi moi se aud de pretutindeni,

Te-ntorci şi în jur sunt doar eu,

Venit să-ţi alin durerea cu cântec,

Să-ţi îngrop supărarea în sterpe pământuri.

Paşi moi se aud cadenţat …

Ne-ntoarcem şi-n jur totu-i sihastru,

Se văd stoluri negre plecând,

Lăsând urme de negru şi albastru.

Paşi moi se aud de nicăieri,

Mă întorc şi în jur e albastru,

Dezamăgiri îmi curg din rana ce-o port,

Nefiresc, dar totuşi te mai iubesc.

În colbul vechi al lunii,

Ți-am scris o rugă mută,

Cu degetele umbrei,

Prin pielea ta de fum;

În tine curge timpul,

Ca moartea nevăzută,

Și-mi tremură genunchii,

Într-un extaz postum.

Tu nu mai ești femeie,

Ci rug aprins în mine,

O rană ce se-nchide,

Doar când o scriu în vers;

Iubirea noastră arde,

În ceruri clandestine,

Și Dumnezeu o iartă,

Primind-o-n univers.

Sub pleoapa ta deschisă,

Se stinge o plăcere,

Ca firul unui cântec,

Erupt din lira mea;

Pe tâmpla lumii cade,

O umbră efemeră,

Și ne cuprinde dorul,

Ca o ninsoare grea.

Și tot ce n-am rostit,

Se leagănă-n tăcere,

Ca pruncii ne-nviați,

În pântece de stea;

Ne va-ncerca o clipă,

Cu chip de înviere,

Și vom păși prin visul,

Ce nu se va sfărâma.

Rămânem în oglindă

Ca două firi în una,

Un strigăt suspendat,

Între pământ și rai...

Tu, flacără tăcută,

În inima mea coaptă,

Eu, umbra care moare,

La nunta-ți cu alai.

Și-n golul dintre lumi,

Ne vom preface-n rugă,

Ca două semne vechi,

În palma Celui Sfânt;

Nu va mai fi povestea,

Ci două umbre albe,

Ce-or șade nevăzute,

La capăt de mormânt.

Mi-e sângele o lacrimă-ngheţată,
În care tinerețea întruna țipă,
Iar inima — o pasăre vânată,
Ce zboară numai cu-o aripă.

Pe tâmpla mea trecutul se răsfrânge,
Ca o zăpadă neagră peste gând,
Şi-n suflet o fiinţă moartă-mi plânge,
Cu vocea mamei venită din pământ.

Sunt muntele ce urlă în cădere,
Cu prăbuşirea-n el crescută lin,
Iar sufletul prin trup e-o adiere,
Ce zilnic mustră pârdalnicul destin.

Mă-ntind în mine ca o rădăcină,
Într-un pământ cu apele uscate,
Și mă târăsc din hrube spre lumină,
Cărând păcatu' originar în spate.

Noaptea - i acoperită de penele unei ciori,

Iar, fără nicio diferență... 

Omul face concurență. 

Poezia nu se scrie,
ea se acordează —
precum o orchestră invizibilă
în care tăcerea mânuiește bagheta.

Fiecare literă — o notă,
cândva tremurată,
altminteri aprinsă ca o coardă atinsă prea viu.
O percepi?
Nu în priviri —
în stern,
acolo unde suflul deprinde rostul.

Cuvântul — portativul
pe care sufletul își așază pașii
fără de îngăduință.

Și, subit,
tot ce-ai fost —
o ezitare,
un dor nesfârșit,
o rană ce n-a învățat să tacă —
se rânduiește,
se înlănțuie,
se cântă.

Nu mai ești tu.
Ești sonoritate.

Ești vibrația dintre două tăceri
care au consimțit să se iubească.

Poezia nu reclamă,
nu strigă,
nu explică.

Ea doar îți așază inima
într-o cheie sol-ară
și te lasă
să te asculți.

Un omagiu adus ”Poeziei” cu prilejul Zilei internaționale a poeziei.

Aş vrea să fiu un elev toată viața,

Să învăț zi de zi despre toate,

Să port în ghiozdan dimineața,

Și s-o car ca pe-o carte în spate.

Aș vrea să-nțeleg vântul ce-adie,

Să-i descifrez șuieratul în zori,

Să știu de ce luna e-atât de pustie,

Și cerul se schimbă-n diverse culori.

Aș vrea să ating curcubeul din ploi,

Al codrului freamăt în cuvinte să-l cânt,

Să-nțeleg, și să-l simt curgându-mi șuvoi,

Prin carne și oase, prin emoții și gând.

Aș vrea să fiu elev toată viața,

Să nu obosesc de mirări,

Să aflu că-n fiece clipă trăită,

Se ascund nesfârșite cărări.

Aș vrea să cunosc alfabetul iubirii,

Să-l scriu pe zăpezi și pe frunze de tei,

Să-nțeleg bătăile iuți ale firii,

Atunci când ating obraji de femei.

Aș vrea să fiu pruncul luminii în zori,

Să mă-nalț din cuvinte și gânduri curate,

Să aflu cum zboară un stol de cocori,

Să port în ghiozdan povești despre toate.

De-ai dat cândva o pâine

Celui înfometat,

N-ai dat-o la oricine,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi dacă în picioare

Pe altu' ai încălţat,

N-ai dat la un oarecare,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Şi haina-ţi de-ai lăsat-o

Pe cel înfrigurat,

Nu orişicui ai dat-o,

Ci lui Hristos I-ai dat!

Lui Dumnezeu, creştine

I-ai dat ce-ai dăruit...

Şi uite aşa cu o pâine

Trăieşti la nesfârşit!

Acum la miezul nopţii,

Când clopotele bat.

Domnul Isus Hristos,

El singur a înviat.

Şi a înviat din morţi,

EL pentru omenire.

EL a înviat se ştie,

Ca să ne dea de ştire.

Că a venit acum,

Din nou e pe pământ.

EL e domnul Isus,

E domnul cel răpus.

De romani şi evrei,

Pe muntele Golgota.

Pe cruce îi pus se ştie,

Să moară în agonie.

La mâini şi la picioare,

Piroaie i-au bătut.

Pe cap i-au pus cunună,

De sârmă şi de rug !

Doamne,

ai îngăduit să intru în foc

nu ca să mă pierzi,

ci ca să-mi topești coaja păcatului

până nu mai rămâne nimic

decât durerea de a fi viu cu adevărat.

Am plâns în mijlocul flăcărilor

și am strigat: „M-ai uitat!”

Dar Tu, tăcut, ardeai cu mine

și-mi arătai că suferința

nu e capătul,

ci începutul renașterii.

Focul nu m-a nimicit,

ci mi-a ars zidurile pe care mi le-am clădit

împotriva Ta.

Mi-a sfărâmat voința bolnavă

și mi-a dezgolit inima

ca să Te încapă din nou.

Baia de foc, Doamne,

a fost valea rușinii mele,

dar și altarul unde am înțeles

că iertarea nu vine rece,

ci fierbinte,

ca o rană care începe să se închidă.

M-ai lăsat să ard,

ca să învăț, cum să fac

să lumineze ceva din mine.

Focul Tău e greu,

dar e singurul care nu ucide,

ci curăță.

E judecata care iubește,

e rana care vindecă.

Și dacă tot ce am fost,

trebuie să piară în flăcări,

Doamne,

nu pleca din cuptor

câtă vreme eu ard.

Rămâi cu mine

în această baie de foc,

până când nu voi mai fi al meu,

ci numai al Tău