Tăceri nerostite

Şi nu îmi pasă dacă plouă,

nimic din ce-am vorbit nu se amână,

voi fi prezent la ora nouă,

abia aștept ca să te ţin de mână.

Şi nu îmi pasă dacă ninge,

voi fi prezent la întâlnire,

nici chiar potopul nu mă poate învinge,

așteaptă-mă, că vin, iubire...

E cam târziu, dar nu pleca, mai am un pic,

e noapte, știu, dar luna-mi dă lumină,

merg în genunchi, târâș şi iarăși mă ridic,

chiar dacă trupu-mi este o ruină.

Așteptă-mă iubito, că nefiresc ajung,

și descărnat, şi fără oase de va fi nevoie,

e drumul scurt atâta timp cât plâng,

şi nimeni să mă-oprească n-are voie.

Hei, unde ești frumoaso, am ajuns?

nu-mi spune c-ai plecat ori n-ai venit,

c-atât de mult eu am vâslit prin plâns,

încât eu însumi lacrimă am devenit.

Nefiresc și ciudat 

De o viață mă știu, 

Ca un fir înnodat, 

De un mare pustiu. 

N-am curaj să îl tai, 

Printr-un gest ordinar, 

Ci îl port după gât, 

Ca pe-un șal funerar. 

Mi-e tăcerea mormânt,

Și cuvântul osândă,

Iar privirea mi-o vând, 

Pentr-o noapte de pândă. 

Sunt un pas rătăcit, 

Pe cărări înfundate,

Și pe toți i-am mințit, 

Că ușor le-oi străbate. 

Și mă sting, agățat,

Sub un cer fără stele,

Cu-al meu fir înnodat, 

Între beznă și ele.

Îmi respir amintiri, 

Dintr-un timp fără nume,

Și primesc multe știri, 

Dintr-o tainică lume.

Și m-a prins un oftat, 

Ca o mreajă de gheață,

Și mă simt legănat, 

De o falsă speranță.

Mi-e privirea un drum, 

Care duce spre cer, 

Tot pământul e scrum, 

Și mă trage sub el. 

Și-n tăcere rămân,

Ca un duh fără soartă,

Așteptând să apun, 

Peste clipa mea moartă.

Onorez tragedii și viața-mi aplaud, 

Doar zori și apus răspândesc, 

Privesc la un înger cum cântă din flaut, 

Și bâlbâi prin semne că cerul iubesc. 

Păstrez rugăciuni în stoc multă vreme, 

În mine se lăfăie un Buddha nervos, 

Adâncul mi-i tulbur și ochiul se teme, 

Când carnea îl ceartă degeaba pe os. 

O brumă mi se lasă dimineața pe creier, 

Anulez hotărâri doar clipind din privire, 

Întâmplarea de mâine, eu azi o cutreier, 

Profanând prin cuvinte tot ce înseamnă iubire. 

Mă plimb printre ore cu pași de cenușă,

Timpul mă poartă ca pe-un viciu discret,

În piept se adună o toamnă supusă,

Cu frunze ce cad fără nici un regret.

Îmi port ego-ul ca pe-o rană deschisă,

Sub hainele ude dospește un frig,

Tăcerea mă mușcă, lent, indecisă,

Iar gândul clădește în minte un dig. 

Rămân între umbre, adiere de vânt, 

Cu sensuri ce mor dinainte să știe,

Nu cer izbăvire, nici cer, nici mormânt, 

Doar gândul ce vine, sânge să-mi fie,

Să pot să mă strâng ca-ntr-o gară pustie,

Unde sosirile au fost demult anulate,

Fiindcă-mi șade pe umeri o vină târzie, 

Și-n sânge se plimbă trădări neiertate.

Mai simt încă aerul greu de sub mine,

Un gol care scârțâie lent, cerebral,

În trup îmi pătrund sentimente străine, 

Și ziua se-nchide incorect și banal. 

Nu mai vindec nimic, las totul să doară,

Iubirea, credința, nervul lucid,

Sub cerul ce-atârnă de-o bucată de sfoară, 

Gândul mi-l nasc și apoi îl ucid. 

Va veni vremea când pe umerii tăi,

Firesc va cădea a mea bătrânețe,

Va veni vremea când ai morții dulăi,

Vor lătra prin vecini și prin piețe.

Va veni vremea când mersul meu sacadat,

Nefiresc se va sprijini de brațele tale,

Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,

Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.

Va veni vremea, of... va veni vremea,

Când ceara unei lumânări trist se va scurge,

Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,

Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.

Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,

Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,

Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,

Atunci când zilele rămase începi să le numeri.

Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...

Nu-mi da din ceea ce ai.

Lucrurile se adună și se risipesc,

trec din mână în mână ca apa peste pietre.

Nu-mi da din ce pot pierde mâine.

Nu-mi întinde obiecte, promisiuni 

sau cuvinte învățate pe de rost.

Dă-mi din ceea ce ești.

Dă-mi liniștea ta când lumea se clatină,

felul în care privești dimineața

ca și cum ar fi mereu prima.

Dă-mi răbdarea din palmele tale,

lumina cu care îți aduni gândurile,

adevărul cu care te împodobești. 

Nu-mi da din ceea ce ai.

Lucrurile sunt umbre: astăzi ale tale, mâine ale nimănui.

Dă-mi din ceea ce eşti.

Fiindcă numai fiinţa nu se împrumută şi nu se pierde.

Nu-mi da daruri. Darurile îmbogăţesc o clipă.

Dă-mi iubirea din tine —

aceea care nu poate fi dăruită 

decât dacă arde cu adevărat. 

Nu-mi da din ceea ce ai... 

Dă-mi din ceea ce ești! 

Rămâne-n noi o toamnă netrăită,

Cu mere coapte-n ramuri neatinse,

Și-o casă fără fum, nelocuită,

Cu lumânările din sfeşnic stinse.

Ne trecem unul altul ca prin apă,

Cu pași de vis și aripi de pământ,

Iubirea stă-n tăcere și ne sapă,

Un loc adânc pentru mormânt.

Și poate-n altă viață, altă vreme,

Când pașii nu ni s-or mai frânge,

Vom fi sărutul tânăr ce se teme,

Ori inima îndrăgostită care plânge.

Și vom purta în sânge amintirea,

Ca pe-o lumină stinsă-n zori târzii,

O pâine caldă, cum a fost iubirea,

Ce ne-a hrănit de când eram copii.

Dar zace-n noi un dor fără adresă,

Un clopot mut bătând în depărtări,

O sete care tot ne ține-n lesă,

Să nu sorbim din vechile iertări.

Și poate chiar în lipsa care doare,

Vom fi mai buni decât am fost cândva,

Căci ce nu s-a-mplinit sub soare,

Trăiește adânc în umbra mea și-a ta.

Numele meu e o ușă între-deschisă,

într-o casă fără oameni...

Intrați dacă aveți curajul,

dar bateți mai întâi în fereastră.

Tăcerea mea e o fântână fără margini...

Beți din ea dacă vă e sete de mine,

dar aduceți-vă găleată.

Viața mea era o apă care se întorcea încet

spre izvorul ei...

dar cineva a tulburat-o

când a dat nume pietrelor.

Timpul meu e o frunză rămasă singură

în aer, și nu știe unde cade...

pământul o cheamă,

cerul o uită.

Sufletul meu se ridică încet din țărână

ca o lumină obosită...

Nu-l mai legați!

Nu-l mai chemați pe nume,

pentru că el știe acum,

că fructul cade

doar ca să învețe pământul

gustul cerului.

De ce umbra mă strigă, 

Când umblu fără soare, 

Și plânsul nu irigă, 

Uscatele-mi ogoare? 

De ce-am râuri în față, 

Și poduri nicăieri, 

Iar inima mă-nvață, 

Să tac în loc să zbier? 

De ce se frânge zborul,

În aripi de tăcere,

Și plânge-ntruna dorul, 

Lipsit de revedere? 

De ce noaptea se-aprinde,

În suflet ca un rug,

Iar luna mă cuprinde, 

Când vreau spre zori să fug? 

De ce rămâne-n mine, 

O sete fără rost,

Când caut prin destine, 

Un semn din ce am fost?

De ce sunt ca o rană, 

Ce nu-și găsește leac, 

De ce sunt rădăcina,

Lipsită de copac...? 

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Te caut în noapte și nu te găsesc

Ești doar o lumină ce stinge o rază,

Din tot ce-am iubit și tot ce trăiesc,

A mai rămas o inimă trează.

Vorbesc cu cerul și cu tăceri,

Răspunsul tău e doar o sclipire,

Un simplu „acum” lipsit de „ieri”,

O rece și lentă despărțire.

Privesc spre boltă și strig în zadar,

Ești doar un ecou ce piere în zare,

Din tot ce-am fost a rămas un amar,

O lungă și mută plecare.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

Til einskis

Á vorin, með sálina titrandi,

Við bíðum eftir hamingju með því að dreyma,

Og á haustin, þegar vonir deyja,

Við eigum ský eftir,

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem kemur aldrei aftur,

Vöggur bara hverfulur draumur

Á kvöldin er himinninn alltaf bjartur,

Við svífum með vitlausri þrá eftir paradís,

En í kórnum sjáum við að þetta var samt draumur.

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem flýr okkur

Og í sálinni sigta þeir beisklega

Hugsanir sem blekkja okkur,

Til einskis munum við biðja,

Við munum bíða einskis

Hamingju sem við viljum alltaf,

Ég kem ekki lengur!

Við bíðum öll til einskis

Hamingja sem flýr okkur

Og í sálinni sigta þeir beisklega

Hugsanir sem blekkja okkur,

Til einskis munum við biðja,

Við munum bíða einskis

Hamingja sem við viljum svo mikið

Ég kem ekki lengur!

Mă mișc
prin tăcere –
fără grabă,
fără ezitare.

Aripile nevăzute
mă poartă
acolo unde nu există sfârșit.