Sfârșitul sfârșitului

Sosit pe nori să-ți cânt o serenadă la fereastră,

Iubita mea blajină și frumoasă

Ce porți ale iubirii nesfârsite aripi,

Te cer acum când ești la Dobrovăț,acasă

Să-mi fii nevastă!

Ei bine,știu că pare doar o glumă,

Dar spun că treaba asta este serioasă,

Să știe lumea toată,

Chiar dacă nimeni nu ne știe

Sau nu le pasă...

Eu te iubesc precum un condamnat la fericire,

Cel ce-a primit divină condamnare fără scăpare fără ieșire,

Când stă la tine-n brațe,

Sau te sărută....

Și știe că-i condamnat la dragoste pe viață!

(22 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Atâta frumos,atâta iubire

Să stea neatinse iubito la tine!

Atâta lumină și bucurie

Să locuiască pe a ta față...

Îngerii toți să te vestească

Să știu și eu ce mă așteaptă,

În cerc de foc să-ți danseze și să-ți cânte,

Doar eu fiind cel ce vrea

Dar nu îți spune

Să te iubească ,să te răpească!

Dar cine știe ce-o să se-ntâmplă mâine poimâine

Cu-atâta dor dar și iubire,

O nebunie ce te apasă,

Tu care ești așa micuță

Un metru juma,

Vorbesc de-a ta statură!

(16 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubito, nu există fericire fără tine,

Sau fără pacea din "împreună"....

Nu noi suntem chiar însuși infinitul?

Noi doi și veșnicia în care stăm înlănțuiți,

Captivi de-amorului magie ce ne vorbește tainic neînțelese vorbe dulci,

Ce par să vină din catacombe antice și sumbre,

Purtând însemne faraonice nebune, sângerânde?

Iubito,iubirea noastră se poate sparge,

Precum oglinda vieții când fisurată moare,

În mii de cioburi despărțită plângând etern cu nesfârșitele regrete....

Și ce ne pasă nouă de lumea toată care moare,

De noi suntem pe veci prinși ca-ntr-o clepsidră de cristal ținându-ne de mână,

Clepsidră infinită fără moarte,

Știindu-ne clipă de clipă împreună?!

(6 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Tu ești a dimineții floare,

Ce se deschide ca un soare,

Cu zâmbetul ca de copil,

Și ochii vii sosiți din cer,

Voi știi să înțeleg al lor mister?

Cum pot visa amorul fără a lor clipire,

Cum să respir fără sărutul dulce ce nu-mi vine,

Când nu sunt cu-a mea iubire

Cu tine Vasilica ,draga de tine?

Nu tu ești floarea rară a iubirii,

Ce-o vor bărbații toți din lumea largă,

Iar tu mi-ai dat-o mie,un oarecare...!

Iar de-i așa, iubită dragă

Îți voi cădea pe veșnicie la picioare,

Ca sclavul antic ce ți-i dator cu viața sa fără valoare

Fie din Roma sau Atena...!

Tu preafrumoasa mea stăpână,

Știu că nu-s demn de frumusețea ta și nici de tine!

Nu-i zi să nu te rog ca un milog

Sau jalnic cerșetor de inimi și iubire,

Păstrează-mă cu tine,

Nu m-alunga frumoasă

Vasilica,

Mai bine mor de mii și mii de ori!

(12 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Vai câte forme-și poate lua,

Frumoasa mea iubită, 

Același "te iubesc" rostogolit,

În dragostea ce-i infinită...

Iar dacă ieri avea culoarea mării-nvolburate,

Vai ce albastru-ntunecat,

Cu alb sidef ,vernil de basm

Și bleu marin nemaivăzut,

Sclipiri venite ca din vis..

Iubito azi am să-ți declar

Un altfel "te iubesc",

Venit din gândul ce ți-l port,

Tu fiind întregul Univers,

Iubirea prinsă-n infinit,

O să mă-ntrebi ce vreau să-ți spun,

Iar eu îți dau răspuns

Cu-același "te iubesc" dar altfel decât ieri ți-am spus,

Și diferit de cel ce mâine o să-ți zic!

(10 februarie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Iartă înger frumos!

Treci cu vederea cuvintele deșarte,

Iubirea nu o stinge ca pe o

lumânare,

Gonește tot ce-i rău,tristețea care doare,

Zâmbește iar înger frumos,

Transformă ziua asta în dulce sărbătoare!

(8 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Pe unii din bãtrâni i-am cunoscut,

Având la ei o îndrãznealã-aparte.

Şi am avut prilejul sã ascult

Istoria nescrisã în vreo carte.

De "Aciu Pătru" - aş îndrãzni sã zic:

Cum ne lega o strânsã prietenie!

Chiar dac-ar fi putut bunic sã-mi fie,

El tot mã respecta ca pe-un amic.

Spre deosebire de anii de şcoală,

- Unde-nvãţai atâtea lucruri bune -

El mã uimea cu-a sa înţelepciune

Şi cu a sa culturã generalã.

Îmi povestea de anii de rãzboi,

Cum au trecut şi ruşii şi germanii;

Sau cum au stat în lagãre, cu anii,

Şi cum trecuse frontul pe la noi.

Iar, mai târziu, guvernul instalat,

Cum îi batjocoreau, searã de searã,

Pe preot şi pe oamenii din sat,

Cu inepţii şi vorbe de ocarã.

Eram copil. Dar tot îmi amintesc

De câte suferinţi avurã parte:

De fraţi, prin puşcãrii, de geamuri sparte,

Pãmântul lor, fãcut "avut obştesc".

Îmi povestea, cu lacrimi pe obraz

Cum îi batjocoreau cei din afarã

Pe când, ai lor, pe-o traistã de secarã,

Îi şi vindeau, pe-o ceapã sau pe-un praz.

Îmi zise-odatã unul din bãtrâni

Cu glas şoptit şi tremurat în mâini:

"- Tu nu l-ai ştiut pe Chemca de pe vale,

   Conacul sãu şi grajdurile sale,

   Cu vitele şi turmele de oi

   Şi cum, curând fãcu iobagi din noi;

   Iar oamenii lucrau pe ploi şi-n soare,

   Pe-un snop de grâu şi-o traistã de mâncare.

Ogorul sãu întins, gemea de roadã

Şi curtea lui, de oameni de corvoadã.

Trãgând nãdejde cã le va da banii

De ani de zile-l tot lucrau ţãranii;

Un petic pentru ei sã aibã? Baş!...

Li-l şi smulgea pe loc, vreun arendaş;

Pãdurea lui, pânã în Câmpu-Babii

O-avură sub ocârmuire, şvabii..."

Avea pãmânt la fel ca alţi baroni

Şi grofii-l pizmuiau, vorbind în şoaptã:

- "Ah, Chemca, nu ştii tu ce te aşteaptã,

   De s-or uni vreo trei amfitrioni!"

"- Nu, nu l-am cunoscut. E ceva vreme...

   Însã bunicul meu îmi povestise

   Cã tatãl sãu lucra la el, cu ziua

   Arând pãmântul, reparându-i piua,

   Ducând turma de vite, la pãşune,

   Şi aşteptând mereu, vremuri mai bune...

   Pânã când, într-o zi, se prãpãdise

   Cu tot cu grijuri şi cu tot cu vise!"

Acestea chiar s-au petrecut demult...

- Istorii ce îmi place sã le-ascult! -

Grãite de cei mai bãtrâni din sat,

Ce ştiu şi ce şi cum s-a întâmplat.

Dreptate-avu-nţeleptul Solomon

Cã tot ce mişcã-n lumea-aceasta mare,

E într-o necurmatã frãmântare

Şi într-un ritm alert şi monoton!

Înţelepciunea veche spune-aşa:

"Cum mãturã un val, pe ţãrm, nisipul,

 Aşa piere din amintire, chipul

 Oricãrui om care-a trãit cândva!..."

Probabil te-ai întrebat cine este în spatele vieții?

Sau dacă există cumva temuta moarte,

Despre care se vorbește cu teamă!?

Daca da,ei bine îți pierzi vremea!

Acum,există doar viața aceasta blestemată!

Frumoasă sau nu, viața se vrea trăită oricum!

Noi creștinii nu credem in moarte,

Chiar dacă viața doare,

Iar oamenii știu cu toții că tot ce naște dispare,

Că ziua face loc nopții,

Iar Nimicul,Efemerul apare să Fure tot ce poate, mișelul,

Te fură pe tine cu tot neamul,

Pe mine,pe orișicine chiar și pe Obraznicul care spune că el e Ateul ce știe misterul lumii prezente,

Bietul de el nevăzând că-și trăiește ultimele clipe bete...

Ca să dispară etern nemurind,

Martorul chinului veșnic fiind,

Ne spun cuminți și blânzi

Ai lui Hristos Sfinții Părinți!

(17 februarie-5martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)

Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.

Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.

Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,

Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,

Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,

Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,

Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,

Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?

Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.

Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.

Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?

Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.

Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,

Lentila este pur și simplu defectă

Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,

Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?

Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?

Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,

Efortul nu este chiar atât de mare,

Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,

Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,

Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.

Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?

Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...

As vrea sa mai scriu doua cuvinte

Da cam trist afara azi 

Si inima bate încet și cuminte

De parca din cer ca în vis cazi

N-as zice ca-i vesel în casa

Fiindcă toți deja s-au culcat

Dar totuși ca mâța pe masa 

Visele mele au plecat .

Si ce vrei ,dacă astăzi m-o apucat

De picioare Dorul 

Sa fiu poet incurcat 

Si de aripi ma cuprinde zborul ...

Iar cel ce sufera-creerul,

Nu ma întreabă nimic 

Iși face el lucrul ca greierul 

Si ma primeste de inamic.

Știu, nu sunt cea mai fericita 

Dar sunt în adânc iubita 

De sine, de ei și de ...cine?...

A ,stai ,ca Dorul vine

Ajunge pe azi atât debilizm 

Îmi pare rău de tine 

Ca vei citi fără mine  

Prostii tapate pe hârtie 🤫🫣

de Alexandra

Nimic nu e al meu,
nici pasul, nici tăcerea;
sunt dansul,
dar nu dansatorul.

Într-un punct fără margini
cad florile timpului,
iar rădăcinile cresc în sus –
spre nicăieri.

Ce rămâne?
Un ecou fără început,
o sete fără formă,
o iubire care nu întreabă.

Dacă ai un sărut în plus, așează-mi-l pe gene,
să-mi pară grele, să-nchid
în ele lumea ta, cu josul în sus,
așa, cu zenit-ul căzut peste nadir!

Așterne-mi albastrul peste deșertul pașilor
și peste urmele lăsate veșted,
în lumi pe care le simt
cunoscute în parfumul tău.

Și nu mă duce pe mine-n
amurgul de un auriu excentric,
în care se strecoară
fiorul rece al unei eternități...

Arată-mi steaua cazătoare
și s-alergăm să-i prindem
lumina între tâmple, cu
un hohot prelung de rouă,

să curgă valuri de viață
peste ceea ce-a fost
o nemurire năstrușnică
și fără demiurg!

O, rămâi cu capul pe umărul meu,
reverie sublimă!
Această secundă ne aparține,
aproape etern!

Rămâi așa, eoni, nemișcată,
netresărită, neplânsă și fericită,
ca o copilărie nostimă
și fără de sfârșit!