Sfârșitul sfârșitului

Lângã divanul vechi se pleacã, iatã,

O umbrã frãmântatã de durere...

E frig în tenebroasa-i încãpere

Iar lumânarea plânge, clãtinatã.

În ruga lui, pe rând îi pomeneşte

Pe-ai sãi copii plecaţi de multã vreme.

În casã el mai are douã lemne,

Un colţ de pâine şi un os de peşte.

Nu-s nici mãcar nepoţii pe aproape

Sã-i spunã, respectuos, o vorbã bunã;

Şi-n felu-acesta zi de zi adunã

Rid dupã rid şi lacrime sub pleoape...

Când era tânãr, vultur în putere,

Lua munţii-n piept şi vãile de-a rândul

Griji şi poveri şi dor, nefrãmântându-l

Îi surâdea nectaru-ascuns în miere.

Acum... nu are poftã de dulceaţã

Şi plânge des, pierzându-se cu firea,

Îl copleşeşte cumva amintirea

Cu sine când vorbeşte faţã-n faţã.

Cãci e bãtrân, memoria îi scapã

Şi nu mai are cine sã-i îmbie

O mãmãligã caldã, pe tipsie,

Un braţ de lemne şi-un pahar cu apã.

Pãşesc cu grijã şi îi dau de urme

Pe holda-nţelenitã la hotarã

Dar sfântã lui comoarã odinioarã,

În care mintea-mi îndrãzni sã scurme.

Bunicul meu, un om al altor vremuri

Mã învãţa, când eu eram de-o şchioapã

Şi când prãşeam porumbul de pe Groapã,

Cu mâna sprijinindu-se pe sapã:

- "Voi sã-ţi arãt ceva!

          Dar, ce faci, tremuri?

                 Ţi-e frig? Ţi-e foame? Vrei sã mergi acasã?"

- Îmi zise cu o faţã prietenoasã -

- "Mergem acuma! Însã înainte

Voi sã-ţi arãt ceva! Tu ţine minte

Sã ştii sã spui şi celor dupã tine

Ce-ai auzit acuma de la mine!

Te uitã colo cãtre Valea Mare:

Tu vezi steluţa-ceea ce rãsare?

O stea pe boltã-ndatã se iveşte

Când soarele fierbinte asfinţeşte."

Mã învârtesc în loc... nu vãd nimic...

Un drag de mine-l prinde pe bunic.

Şi-a amintit, pesemne, de Tãnase...

De moşul sãu, cum lui i-o arãtase.

- "Puţin mai sus de-a dealurilor coamã.

  O vezi acum?"

            - "O vãd!"

                       - "Ştii cum se cheamã?"

- "Aş!... Cum sã ştiu? Cã nu-s demult pe lume!"

- "Cã bine zici! Ştii... stelele au nume!..."

- "Au nume? Toate? Pãi sunt mii şi mii!...

  Interesant! Şi...dumneata le ştii?"

Mã uit la dânsul cu nedumerire

Întâmpinat de-aşa descoperire.

Atunci, bunicu-şi scoase pãlãria;

Îşi retrãia, bietul, copilãria...

Lãsând sã-i treacã vântul printre plete

Îmi spuse taina stelei, pe-ndelete,

Împreunându-şi mâinile-amândouã:

- "A Domnului e-ntinderea albastrã

Iar steaua ce-ai vãzut, e steaua noastrã,

Cã "sãrãntoci" ne zic chiaburii nouã.

Şi ea ne vede-n fiecare searã

Sfârşiţi de vlagã, umblet şi povarã,

Cãci cei sãraci, muncesc din noapte-n noapte,

De munca lor, boierul joc îşi bate.

Când stele-apar, pictând bolta cereascã

Ei sunt încã datori sã mai munceascã;

De pe tarlaua omului bogat,

Ei pleacã cei din urmã cãtre sat.

Apoi îi cheamã la conac sã vinã

Sã le dea câte ceva de mâncare;

Şi hotãrãşte pentru fiecare

Drept rãsplãtire-o traistã de fãinã..."

Atât mi-a spus. Şi n-a mai zis nimica.

Venea un aer rece de pe vale

Ducând spre sat oftaturile sale...

- "Plecãm?"

          - "Plecãm! Se supãrã bunica..."

                             ☆

Trecurã mulţi ani de atunci şi... iatã

Trãim o altã vreme, diferitã:

Aproape-oricine poate sã-şi permitã

O pâine, prãjituri, carne de vitã...

Vremea modernã sau cum e numitã,

Nu seamãnã cu timpul de-altãdatã!

Mai trec şi azi pe uliţa pustie;

Bãtrânii au murit demult. Se poate...

Dar casa lor şi sapa, steaua, toate-s

La fel de vii, ca în copilãrie.

Ce-s eu? Dar tu? Bunicul anonim?

Un fel de purtãtori de diademe!

Cãci soarele apune pentru-o vreme

Dar ne-a lãsat pe noi sã strãlucim!

Din ziua când fu izgonit afarã

Adam, din minunata lui grãdinã,

De vina lui, pãmântul e de vinã!

E izgonit... dar nu lãsat sã piarã.

Ci munca lui se aflã blestematã

Cum bine ştim: pentru neascultare!

Pãşind de-acum pe-ngusta sa cãrare

Din care nu e chip sã se abatã.

                          ☆

Şi steaua lui o vãd searã de searã

Cum mâna obositã o salutã;

E prima stea ce poate fi vãzutã

Spre asfinţit, în serile de varã...

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

De les over de kubus

Er wordt een stuk steen genomen,

hij snijdt met een beitel van bloed,

schijnt met het oog van Homerus,

het wordt geschraapt met stralen

totdat de kubus er perfect uitkomt.

Daarna kussen ze de kubus talloze keren

met jouw mond, met de mond van anderen

en vooral met de mond van de infanta.

Daarna wordt een hamer gepakt

en plotseling brokkelt een hoek van de kubus af.

Iedereen, maar absoluut iedereen zal zeggen:

- Wat een perfecte kubus zou dat zijn geweest

als er geen gebroken hoek was geweest!

Aur lichidat pe ceruri se printează,

Nu mai simt jeansul ,nu mă interesează.

Vântul solid din glicerină

   Acoperă-astupă parul ei în ultimul pasaj.

Ce amplitudine împarte pe pielea creată (acum) pentru nimic.

Surd În acordurile ce se simt,

    Ce-mi le face ultima bucată de soare-biscuit,

Strunele frunze-lor pregătite pentru a deschide parașuta,

Acolo în jos ce vă aruncă în acel ,,cel mai sus,,

Ultima eternitate

 În zbuciumul ființei, în pulsul ce mă poartă,

Un vis prinde aripi, se scrie o hartă.

Mă văd printre file, cu gânduri aprinse,

O lume ce curge din suflet și vise.

Sunt fericită, e clar, să las o amprentă,

În cărți să-mi găsesc a vieții mea tentă.

Să-mi fie cuvântul o flacără vie,

În sufletul lumii, o veșnică ie.

Dar teama mă strânge, un abis mă pândește,

Că-n clipa finală, totul se oprește.

Că moartea-mi va pune un punct în poveste,

Și timpul, hainul, cu uitarea mă crește.

Dar nu, nu vreau să fiu doar o scânteie,

Ci focul ce-n lume rămâne-o idee.

Cuvintele mele să treacă prin ere,

Să fie o șoaptă ce veacuri o cere.

Sunt vie în foile ce mâinile-mbracă,

Sunt cântecul lumii, o umbră ce zacă.

Nu moartea m-aprinde, ci dorul de-a scrie,

Un nume ce-n oameni, pe veci să învie.

azi am cules
durerea din mine
ca pe flori ofilite
într-un ceas fără secunde.

și-am scris.
atât.
nimic mai mult.
nimic mai puțin.
doar am scris.
Iar lumea a zis:
„E poezie.”

Dar poezia are în bagaj
dureri de cap
pe bandă rulantă
și un diagnostic greșit?

Le point noir.

c'est écrit

sur

un papier blanc.

De  Alina Zamurca 🤍 🎀

10.09.2024

 Îți scriu,îți scriu,îti scriu,

İubita mea frumoasă,

Să vezi că te iubesc

Încredere să ai

Să-nveți iar să zâmbești,

Curaj să prinzi

Să mă iubești și tu!

Trec zilele în zbor

Iar viața noastră zboară 

Zburăm și noi cu ea

Dar nouă nu ne pasă!

Să ne-amintim doar ce-i frumos

Iar toate care dor

Să plece de la noi,dispară!

Ești îngerul trimis 

Să mă ridice și pe mine, 

De pe pămant de jos

La îngerii din Cerul cel frumos

La Domnul nostru Sfânt și Dumnezeu 

La dulcele Hristos!

Îți scriu iubită scumpă 

Îți tot trimit iubire,

Să mă iubești și tu

Să-ți amintești de mine!

(4 feb 2024 Vasilica dragostea mea) 

Tu noapte cea întunecată

De ce-mi ții iar iubita trează?

Crezi că ești scufundată în misterul Lunii ce te luminează,

Dar tu ești rece precum reci sunt ei strigoii,

Ori ale nopții sumbre fără chip fantome,

Sau mai degrabă nimeni nu te știe,

Ce tainică înfățișare porți?

Te cert acum nebună noapte,

Să-mi lași iubita să ajungă acasă,

Purtată de al dimineții dulce braț...

Te cert din nou pe tine noapte,

Du-te departe,pleacă...

Mie îmi pari nerușinată,

De vrei îngheață ori te topește,

Sincer de tine nici că-mi pasă!

Știi bine,nimeni nu te place,

Lasă-mi iubita ca să doarmă,

Dispari odată!

(17 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Un alt te iubesc este acelasi te iubesc

Pe care-l nu-l folosesc oamenii de rând...

Eu ți-l pictez și înainte să ti-l trimit îl sărut

Tu să primești nu un te iubesc ci un sărut,

Care este altfel decât au oamenii de rând.

Noi nu suntem acei oameni care se despart

Uitând magia primului lor sărut,

Noi suntem veșnic al nostru nemuritor sărut,

Tu ești sărutul meu

Eu sunt sărutul tău

Cine vreodată o să poată să ne despartă?!

(6 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Nu există dragoste fără tine iubito!

Deci eu spun,există "nu există"

Dacă tu nu mă iubești...

Inexistența lui există, există!

Nu există speranță și fericire când tu ești departe iubito!

Există tristețe așa cum există "nu există",

Nimicul există la fel de bine cum existența există

Și totuși nimicul există iubito în clipele când nu ești lângă mine,

Există iubire chiar dacă acest blestem al lui nu există, există

Eu iubindu-te absolut iar absolutul îl omoară pe "nu există"!

(9 iunie 2024 Vasilica dragostea mea)

Eu nu renunț la tine!

Tu ești acel ceva nemuritor..

Cum să renunți la nemurire,

Cum să omori un inocent amor?!

Eu nu renunț la mine..

Căci m-am topit demult în ființa ta,

Eu mă iubesc mai mult acum pe mine

Tu fiind aici ,acum în inima-mi ce-ți aparține!

Eu nu renunț la noi!

Căci nu suntem o complicată amăgire,

Noi suntem tot ce-i scris despre iubire,

Eu nu renunț, tu nu renunți,

Noi suntem dragostea,

Iar dragostea ne are pe-amândoi!

(11 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Cad frunzele, moartă e vara!

Ai zice că-i doar veșnica toamnă!

Anotimp singular solitar...

Eternă, calmă ,roșcată galbenă

Lipsită de vlagă....

La noi în ogradă se plimbă o doamnă...

Ce poartă neagră năframă,

Și duce un coș de nuiele,

Cu frunze vorbitoare zic gurile rele..

Eu n-am grădină și nici curte,

Privesc doar trist pe fereastră,

Cum trece și doamna și toamna,

Ținându-se delicat de mână!

Tomnatică e doamna, târzie e toamna,

Se bea must, depinde de gust,

Pe stradă mai sus sfarâie pastrama!

Amorul din gândul apus tresare...

Ar vrea să guste viața acum,

Când dusă-i iubirea,

Trăind doar speranța,

Fată bătrână,uitată fecioară

Prinsă în vrajă sau cântec de cioară...!

Vinul își are vesel refrenul,

Tristețea fuge departe,

Iar cei ce-o urăsc și pe doamna sau toamna,

Nu fac decât să-i sporească misterul!

(30 octombrie 2022 Horia Stănicel)