Poem

Am sufocat dorul între palme,

N-aş vrea câtuşi de puţin să îngheţ,

Sărutul lui mi-ar fi fost ca o licoare,

La capătul limitei unde iubirea-i doar un preţ.

Ce iubiri te-au frânt? 

Ce iubiri nu vor trece,

Ce iubiri te lasă rece, .

Ce iubiri te amăgesc 

Ce iubiri nu  te lasă să zâmbești?

Iubitule, azi nu te găsesc în paginile arse,

Iubitule ,azi mă-nec mi se preling niște lacrimi ce se aseamănă cu  cristale, 

Iubitule,azi mă sufoc de dor..oasele mi-s împrăștiate de la vin,

Iubitule ,azi nu te am în față, când eu am m-am lăsat dusă la suprafață, 

Iubitule ,azi nu las un chin amar ,să îmi zdrobească limba, 

Iubitule,nu te găsesc, nu știu cum săruți, nu știu..

Iubitule,mă mai uit la ceas din când în când, și mă scufund într-un vas plutitor,e pierdut pe mal.

Iubitule, nu mai plânge de dor,scrie doar și lasă iubirile reci să plece în gol.

Joi-Se înalţă doruri lipsite de noi,

Cu valuri de vise nu le--am povestit

Căci dacă le vei ştii vei deveni trist.

Că am iubt,şi iubesc mii de flori,

Cât şi nori ,apoi în zare văd acei ochi

Ce-s atât de vii ,de-ar ieşi şi iubirea din ei

El? Şi-ar face la mine-n suflet loc dar e atât de gri şi atat de gol..

Am obosit,

M-am contopit,

Mă tot lovesc niște mori de vânt, 

Că nu materialul te face fericit,ci liniștea când ești tu' cu tine,

N-au alții cât ai tu, suficient cât să nu fi pe-un alt drum greșit și prea lung...aproape nefericit..

Mi-au inflorit ghiocei în suflet,

Cândva era de tot îngheţat

Azi nu mă mai recunosc asa bine.

Ce să vezi acele momente negre  din mine - Au plecat

Am rătăcit, Doamne,

nu pe cărări străine, ci pe cele ale inimii mele.

Știam adevărul, dar l-am lăsat deoparte,

căutând glasuri care mângâie fără să mustre.

Am coborât în tăceri grele,

unde nu mai știam ce-i lumina,

și ce-i doar o umbră travestită în bine.

Și acolo, mi-am pierdut chipul dinaintea Ta.

Mi-am clădit drumuri din visele mele,

dar toate duceau spre pustiu.

În zadar mi-am ridicat semne -

niciunul nu purta Numele Tău,

dar Tu, nu m-ai șters din inima Ta.

Și, când m-am rușinat de faptele mele,

Tu, nu Te-ai rușinat de mine,

ci m-ai lăsat să mă apropii,

chiar și atunci când mă îndoiam de cărarea mea.

Doamne,

nu-mi lua crucea până ce nu-Ți las toată inima sub ea,

și fă din suferința mea o jertfă curată,

și o răbdare care Te așteaptă

până la capăt.

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

Anii trec pe răsuflate,

De -al vremii gând brăzdate,

Lasă -n urma lor citate 

Pe pietre înlăcrimate.

Pt suflete pierdute,

De firul vieții rupte,

Jelind marile iubiri,

Se cuibăresc în amintiri.

Pe cărările pustii,

Cu pași tăcuți și goi

Ne perindăm și noi;

Tineri ori cărunți 

Suntem idem, mărunți...

Doar o punte ne desparte 

Între naștere și moarte,

De-a fi sau a nu fi,

Pe-un altar ne-am jertfi 

Să fim stăpâni pe soartă,

Creionând pe -o hartă 

O clipă de eternitate 

Între ziuă și noapte..

Aud stomper pe octogon-ul punk
Boom-uri și electroshock-wave
Zzz-uri din trompele elefantului

  Crash pentru corpul uman
    Crah pentru oasele încarnate pentru funcția de susținere
      Haos pentru animale aruncate în tombola de bizar

Bdooh-uri,pompe,tobe

             ,,we are beasts of social drums,,

Mă pierd în mulțimea lumii,

dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.

Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,

într-o lume plină de chipuri,

dar fără glas.

Un zâmbet se naște pe buzele altora,

dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.

Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,

să simt că sunt acolo,

dar să nu fiu cu adevărat.

Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.

E un gol care se adâncește în piept,

un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.

E frigul unei zile fără soare,

o noapte fără somn.

Mă simt ca o lună ascunsă după nori,

rătăcind pe cerul meu interior,

plină de dorința de a fi văzută,

dar neînțeleasă,

ca o stea care nu poate străluci.

Nu e vorba de absența ta.

E vorba de absența mea.

O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,

unde încerc să înot fără aer,

să mă regăsesc fără să știu cine sunt.

De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,

unde să nu mă tem de pustiul din mine,

de tăcerea din jurul meu?

Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,

unde ecoul singurătății mă rănește.

Poate că nu e singurătatea care doare,

ci mai mult conștientizarea că,

într-o lume în care toți sunt conectați,

eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.

Frunza se zbate
în palma vântului –
tăcerea dansează.

Într-un fior
se topește lumina –
umbra ascultă.

Pasul rămâne
agățat de lumină –
noaptea respiră.

Șoapta se pierde
într-un val de uitare –
cerul tresare.

Întrebările goale
alunecă-n spațiu –
niciun ecou.

Chipul apune
în valuri de gânduri –
ochii visează.

Din umbra rece
răsare o rază –
cerul în mine.

Pasărea cântă
în brațele nopții –
ziua ascultă.

Se frânge clipa
în degetele vântului –
nimic nu mai crește.

Timpul s-a stins
în glasul tăcerii –
doar umbra mai plânge.