Cine te iubeste adevarat

                   nu te schimba ,

                           nu te minte ,

                                 nu te foloseste ,

                                       nu iti provoca durei

                                            si nu te lasa la greu.

Rubin. 

Sângele uscat piatră devine. 

Mângâie-mi rana cruntă, revine, 

Dar de durere, ca noapte, mi-e dor 

Vremuri urâte, fapte, e omor. 

Spin.

Trandafir devine ascuțitul crin. 

Un pic de iubire, nesimțitul fir 

De floare, dându-l, ținându-l, tot doare, 

Ceruri neclare, și dragostea moare. 

Alint.

Atât mai vreau pe astă lume. 

Cineva ce-mi spune pe nume 

Și să mă iubească ea sincer, 

Chiar e tot ce mai vin și

mai și cer. 

Mă-nchin la cer, dar nu m-ascultă,

Vântul îmi duce ruga în scrum,

Iar clipa în neguri se frânge tăcută,

Ca un blestem rostit în postum.

Sub tălpi pământul mi se surpă,

Și timpul mușcă din destin,

Iar noaptea, ca o mână ruptă,

Îmi mângâie obrazul fin.

Dar cine sunt? O umbră stinsă?

Un nume scrijelit în piatră?

O frunză-n toamnă necuprinsă, 

Ori îngerul  căzut din ceată?

Pășesc prin somnul meu de gheață,

Și-n coji de vise mă destram,

Aud pământul cum mă-ngheață,

Și-n mine moartea o proclam.

Sunt doar un zvon ce-abia se-aude,

Un strop de ceară-n candelabru,

Un nume șters de ploi absurde,

Al sorții accident macabru…

Dar cine-și amintește, oare,

De-un pas pierdut pe-un drum pustiu?

Când umbra mea se frânge-n zare,

Eu cine sunt? Sau... ce-am să fiu?

Ei trec pe langa mine indiferenți,

O oarecare,zic,

Dar imaginea mea fada

Ascunde-n adânc ceva strălucitor:

Sufletul meu.

Curcubeu de trăiri,simfonie de sentimente,stea nevăzută...

Când cortina-o sa cadă

Va rămâne doar imaginea lui,

Albastra ca un cer senin,sau poate,pentru unii,întunecată,

Căci ce e omul?

Și înger,și demon,de-odata..

Și totuși,cu aripa alb-a iubirii

Mi-am ridicat sufletul dintre ruine,

Nu știu de raiul exista,

Știu doar că iubirea a făcut din mine

Un spirit frumos,ce poate s-o stinge de tot,

Trist destin,

Sau poate-o zbura spre înalt

Legat cu lanțuri

De inima celor iubiți,neîncetat..

Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?

Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.

Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.

Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.

Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.

Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.

Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.

Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.

Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.

Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.

Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?

Zorii ne intră-n casă nu ne lasă

Să mai dormim puțin să ne iubim,

Iar raza soarelui de la fereastră

Ne zice că e timpul să ne trezim.

Privesc la orologiul din perete

Care arată că vremea e târzie,

O las pe doamna încă-n visare

Și o zbughiesc înspre bucătărie.

În grabă pregătesc micul dejun

Și pun ibricul pe-un ochi în spate,

Aștept aroma să-mi inunde casa

Și-un psalm citesc din sfânta carte.

Abia când masa așteaptă musafiri

Cu un sărut fugar îmi trezesc soția,

Făcându-i invitația de-a sta la masă

Și după împreună să părăsim locația.

Gustăm rapid și ne sorbim cafeaua

Și-apoi o rugă către IIsus rostim,

Ne îmbrăcăm și coborâm din bloc

Și iute cu mașina la serviciu pornim.

Începem o noua zi cu noi probleme

Care n-așteaptă deloc vreo amânare,

Că e ușor sau greu mergem înainte

Și nu uităm de-a cere...binecuvântare!