acelaşi început

Ninge peste străzi uitate,

Peste gânduri fără rost,

Peste vise destrămate

Și ce-a fost, si ce n-a fost..

Ninge peste tot ce doare,

Peste tot ce-am amânat,

Peste nopți ce dor in taina,

Peste tot ce n-am uitat.

Și se-așază blând, pe suflet,

Un tăcut și alb oftat—

Parcă ninge cu regrete,

Parcă ninge cu păcat.

Sub cerul Moldovei se-așterne o tăcere,
Cei ce pleacă îşi lasă visele-n zadar,
Ura-i ca o umbră ce crește-n durere,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Copiii își uită rădăcinile-n depărtare,
Iar dorul ce-i mistuie rămâne tot amar,
Pe pământul ce cândva le-a fost alinare,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Moldova se-apleacă sub povara uitării,
Cu inimi goale, ce nu mai găsesc hotar,
În urma lor rămâne ecoul depărtării,
Nu aș vrea să învinovățesc pe nimeni, dar…

Privești în oglindă, dar vezi doar un chip,
Ascuns în minciuni, invidie și chin,
Pe internet, te arăți fericit,
Dar sufletul tău e gol și plin de venin.

Nu ne-am născut cu ură în noi,
Dar alegem să ne-mbrăcăm în ceață,
Purtăm măști grele și nu vedem roi,
De oameni ce caută speranță.

Nu ai ales să te naști în furtună,
Dar alegi să te lupți într-un război mut,
Între iubire și ură, găsești o minciună,
Și uiți că-n adânc, toți suntem la fel născuți.

am avut atâtea bilete de dus,

atâtea șanse să plec, să dispar,

atâtea drumuri ce m-au chemat,

dar am rămas, de ce, n am habar.

am strâns în palme nopți fără somn,

lacrimi ce nimeni nu mi le-a văzut,

cuvinte pe care le-am înghițit

și doruri ce-n piept m-au durut.

si azi privesc bilete rupte,

distrusă, dar încă-s aici.

Poate ca nam plecat din frică,

dar am rămas să-nvăț sămi  vindec..

toate-acele cicatrici..

nu vreau să-ți mai știu drumul tălpilor,

de azi, te rog, ca să mă uiți.

mi-e inima prea plină de fiori,

și pașii tăi îmi sunt prea mulți.

plângeam în nopți fără sfârșit,

ți-am chiar și scris, dar nu știai.

tu te jucai cu ce-am simțit,

eu mă topeam în „dacă” și în „hai”.

cunosc privirea-ți de bun-rămas

și vocea stinsă ca o ploaie.

dar am crescut din ce m-a ars

și nu mai vreau să plâng în baie.

n-am înțeles de ce-ai plecat

când îți dădeam tot ce aveam.

dar poate-un „prea” e vinovat:

prea mult, prea tare te iubeam.

te port, dar nu te mai aștept,

te simt, dar nu mai spun nimic.

că uneori e mai corect

să pleci din tot ce pare strâmt.

am învățat să stau cu mine,

să mă repar încet, încet.

din ce era cândva ruine,

am tras iubirea către piept.

mi-e dor de cum eram cu tine,

dar nu de tine, ci de eu.

căci m-am pierdut, crezând că-mi vine

o dragoste de Dumnezeu.

chiar de-s ateu, și tu știi bine,

tot m-ai făcut să cred un pic

nu în religie, ci în tine

și-n dragostea ta de nimic.

am renunțat să mai întreb

de ce-ai plecat, de ce-a durut.

răspunsul nu e un cuvânt,

e tot ce-n mine s-a făcut.

rămân cu mine, fără dor,

cu suflet cald și fără frici.

nu vreau să-ți mai știu drumul tălpilor,

de azi, te rog, ca să mă uiți.

nu te-am rugat să-mi fii erou,

nici stea pe cer sau răsărit.

dar să mă strigi, măcar cu dor,

te intrebi vreo dată… ai greșit?

Nu blestema durerea când te-apasă,

Nici muntele ce-l ai de cățărat,

Căci piatra brută, aspră și faimoasă,

Doar sub ciocan devine diamant.

E greu când cerul pare de funingine

Și simți că norii nu se mai opresc,

Dar rădăcina-nvață sub pământuri

Că doar prin lupte ramurile cresc.

Fără de ger, n-am prețui căldura

Fără de noapte, n-ar lumina nicio stea,

Durerea este doar arhitectura

Ce-ți face dârză... inima!

Aveai susurul în suflet

Când totul te electriza,

Sentimentul cel de nebănuit

Nu te așteptai la așa ceva.

Lasă râul să lovească

Cu ale sale valuri reci,

Speră să nu te trezească

Niciodată, în veci.

Timpul nu ne mai așteaptă,

E acum ori niciodată.

Întinde brațele spre soare,

Îmbrățișează ce primești

Și respiră cu putere,

Căci singur tu nu mai ești.

Mirosul florilor de mai,

Aroma ce te-mbie,

Ce te face să visezi,

Ce speranță te trezește

Și te face ca să speri.

Lasă râul să lovească

Cu ale sale valuri reci,

Speră să nu te trezească

Niciodată, în veci.

Timpul nu ne mai așteaptă,

E acum ori niciodată.

La masă cu durerea,

Ea corpul mi-l cuprinde,

Privesc zâmbind spre ea,

Se-apropie de mine..

E sigură,e rece și-n brațe ușor mă strânge 

Eu nu mă zbat stau calmă, iar lacrimile absente

Rămâne ușor uimită și pare chiar confuză 

Eu ii întind un scaun să ia loc lângă mine.

La masa se așează, grăbită și comandă,

Vrea un pahar de dor, friptură ca ofrandă,

Politicoasă sunt și fac comandă îndată 

Înlocuiesc cerinta-i - și îi ofer dulceață ,cu un pahar cu gheață.

Se schimbă de îndată,devine agresivă..

Și îmi apasă rana ,căci e nemulțumită,

Eu ii zâmbesc din nou și îi ofer ce am,

Și bonus la desert...iubirea mea cu drag!

Se schimba oglinzile...

Nu oamenii...aceleași fețe rămân, dar s-au înclinat ușor, fără voia lor, odată cu mișcarea lumii.

Nu ei au decis schimbarea, ci lumea le-a rotit unghiul, le-a mutat reflexia, le-a furat lumina fotografica.

Astfel, imaginea care se întoarce nu mai e aceeași: contururile se răcesc, iar în locul clarității rămâne o lumină frântă.

Eu am încercat să rămân în locul meu — acolo unde liniștea avea sens și cuvintele aveau greutate.

Dar, odată cu mișcarea acestor oglinzi, și reflexia mea s-a schimbat prin ochii lor.

Mă întreb cât trebuie să mă mai mut, fără să mă pierd, ca să ajung din nou la aceeași reflexie.

Poate că răspunsul nu e în mișcare, ci în tăcere.. În tăcerea care nu pretinde să fie oglindită, ci doar să rămână curată.

Și atunci, cine va ști să privească, va vedea lumina așa cum e — nu pe cea pe care lumea o proiectează, ci pe cea care există dintotdeauna în sufletul si gandul propriu.

Traiesti sa afli raspunsuri... Dar raspunsul este ca traiesti.

Renunț la tine azi,

Mi-ai fost o confidentă,

Și în singurătate,

Doar tu mi-ai fost prezență.

Renunț,nu te resping...

Și simt recunoștință,

Pentru momente-n care,

In frici mi-ai fost esență...

Ești ultima țigară,

Îmi iau la revedere,

Revin la libertate,

Voința și putere.

Rămân cu mine azi,

Vreau doar să mă privesc,

Și îmi promit etern,

Că nu mă abandonez,

Rămân în mine azi,

Nu pentru a-mi vorbi,

Rămân să mă privesc,

Și să îmi pot zâmbi..

Rămân în mine azi,

Să râd, sa plâng,să văd..

Ce simt,ce vreau, ce cred,

Rămân doar in prezent...

Rămân în mine azi,

Îmi dau voie sa simt,

Și fără să mă judec,

In brațe mă cuprind,

Rămân în mine azi,

Observator perfect,

Aleg să mă înteleg,

Dar fara să mă pierd..

Rămân în mine azi,

Și mâine,și etern.

Iar ,,binele și răul,,

Eu doar le integrez...