Votul contează

Fiecare chip poartă o stea,

fiecare glas își țese chemarea.

Diferențele nu ne separă,

ci ne dau aripi să privim în zare.

Pașii noștri se-mpletesc pe pământ,

mâinile se întâlnesc fără teamă.

Pacea blândă crește ca un râu lin,

curățând pietrele urii de sub seamă.

Culorile lumii se aștern împreună,

fiecare floare vorbește alt limbaj.

Armonia nu cere supunere,

ci înțelegere și curaj în fiecare pas.

Fiecare inimă aduce pace,

fiecare gând devine lumină.

Diversitatea e sursa puterii,

iar iubirea curge fără frică, fără vină.

09.11.2025

Andrei GUȚU

În Ulmu v-a fost casa, pământul, izvorul,

acolo ați lăsat copiii și dorul.

Bunicul Mihail, plecat prea curând,

Bunica Olimpiada, cu sufletul ei blând.

Deși nu v-am prins cum aș fi dorit,

vă port în inimă, necontenit.

Satul și neamul vă pomenesc,

iar eu, cu iubire, vă cinstesc.

Cu prețuire și dor nemărginit, 

nepotul vostru care vă poartă în suflet,

Andrei Guțu.

  Un scurt mesaj despre bunicii mei - În amintirea bunicului Mihail și a bunicii Olimpiada, părinții mamei mele, Anna Guțu.

  Pe bunicul Mihail nu am avut șansa să-l cunosc, fiindcă a plecat prea devreme dintre noi. Totuși, din cele spuse de mămica mea și ale celor care l-au știut, am aflat că a fost un om respectat în satul Ulmu, raionul Ialoveni, un tată devotat și un sprijin pentru cei din jur. Amintirea lui trăiește prin felul în care și-a crescut copiii și prin respectul pe care l-a lăsat în urma sa.

  Pe bunica Olimpiada am apucat s-o cunosc doar atunci când eram mic. Îmi rămâne în suflet ca o femeie blândă și muncitoare, care, deși orfană din copilărie, a avut puterea să ridice o casă și să crească opt copii. Chiar dacă amintirile mele sunt puține, chipul ei rămâne legat de căldura casei părintești și de rădăcinile mele.

  Când mă gândesc la ei, simt recunoștință și dor. Bunicul Mihail și bunica Olimpiada sunt parte din povestea familiei noastre și din ceea ce suntem noi astăzi. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe ei și pe toți cei plecați dintre noi.

În umbra serii, intru liniștit în casă, 

o casă pustie, cu mult fungus în colțuri, 

în față se vede portretul măicuței mele frumoase. 

Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer, 

Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,

Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.

Privirea ei pătrunsă de lumină,

Părea dintr-o poveste fără vină.

În lumea ei, e farmec pe-alese,

Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.

Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,

Într-un colț de paradis strălucind.

Unii tac.

Privesc cum totul se destramă

și spun doar: „Asta e.”

Își pleacă ochii,

își închid sufletul,

și trec mai departe,

ca și cum pământul n-ar fi al lor.

Alții, însă,

au mers cândva în noroi până la genunchi,

cu frica în piept și credința în inimă,

au ținut drapelul ca pe un fiu

și n-au întrebat nimic.

Au făcut ceea ce trebuia făcut.

Ei n-au avut rețele, camere, trofee,

doar o țară în suflet

și o tăcere care cântă și azi.

Indiferenții trăiesc ușor,

dar cei care au luptat

trăiesc adânc,

într-o istorie care nu se laudă,

ci respiră prin pământul umed al mormintelor lor.

Uneori, mă gândesc:

dacă tăcerea lor s-ar face glas,

ne-ar întreba simplu

„Ce-ați făcut cu jertfa noastră?”

Și poate atunci

cei care dorm în scaune moi

ar simți rușinea ca pe o rugăciune,

iar cei care mai cred

ar aprinde o flacără

nu doar pentru morți,

ci pentru cei vii,

ca să se trezească.

02.11.2025

Andrei GUȚU

El pășește în clasă ca într-un templu de idei,

Unde fiecare cuvânt devine sămânță de vise.

Învățătura nu e povară, ci flacără ce arde în tăcere,

Și din fiecare copil crește un univers posibil.

Cu răbdare țese fire nevăzute de cunoaștere,

Transformă greșelile în drumuri și întrebările în porți.

Nu predă doar lecții, ci modelează caractere,

Și în fiecare privire aprinde scântei de curaj.

Profesorul e arhitectul timpului și al speranței,

Farul ce luminează drumuri nevăzute spre mâine.

Prin el școala pulsează, iar generațiile cresc,

Învățând să creadă în puterea lor și în frumusețea lumii.

  Pentru orice român care își cunoaște istoria, numele Basarabia nu este doar o denumire geografică. Este o parte din sufletul nostru național, o pagină de jertfă, de speranță și de luptă pentru identitate. Momentul de la 27 martie 1918, când Sfatul Țării din Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România, rămâne unul dintre cele mai emoționante și curajoase acte din istoria românilor. După mai bine de un secol de stăpânire străină, românii dintre Prut și Nistru au avut curajul să spună lumii întregi cine sunt și cui aparțin. Într-o perioadă plină de incertitudine, marcată de prăbușirea imperiilor și de tulburările provocate de Revoluția Rusă, reprezentanții Basarabiei au ales drumul identității și al unității naționale. Votul lor nu a fost doar o decizie politică, ci o declarație de credință în valorile românești, în limba și cultura moștenite din generație în generație. Privind astăzi înapoi la acel moment istoric, nu putem să nu simțim respect și recunoștință față de cei care au avut curajul să pună interesul național mai presus de orice. Unirea Basarabiei a fost primul pas spre realizarea visului de veacuri al românilor – acela de a trăi împreună într-un singur stat. A fost începutul unui an memorabil pentru istoria noastră, anul în care idealul unității naționale a devenit realitate.

  Pentru mine, Basarabia reprezintă mai mult decât o lecție de istorie. Este o amintire vie a faptului că identitatea și unitatea unui popor nu pot fi șterse de granițe sau de vremuri grele, iar legăturile dintre românii de pe ambele maluri ale Prutului au rămas puternice tocmai pentru că ele sunt construite pe aceeași limbă, aceeași cultură și aceeași memorie istorică.

  Astăzi avem datoria să nu uităm acest capitol al trecutului nostru. Să vorbim despre el, să îl transmitem generațiilor tinere și să păstrăm vie ideea de solidaritate și fraternitate românească. Istoria ne arată că atunci când românii sunt uniți în gând și în suflet, pot depăși orice încercare. Unirea Basarabiei din 27 martie 1918 nu este doar o dată din calendar, este un simbol al curajului, al demnității și al dorinței de a rămâne ceea ce suntem: ROMÂNI.

De ce te-aș mai iubi...?

E o afirmație stupidă,

Spusă la nervi ori la glumă..

De ce nu te-aș mai iubi?..

Asta chiar e perfidă!...

Să mă prefac că nu curmă.

Doar gândul că te -as pierde?,

Mă tulbură și mă sugrumă!

În timp ce-ți caut scuze,

Resemnarea mă cuprinde 

Și mă eliberez de teamă 

Cu zâmbetul amar pe buze.

Nu te vreau străin de mine,

Ci să -mi aparții pe veci.

Ești al meu, așa cum ești;

Eu mă regăsesc în tine,

Iar tu,cum sunt,mă placi.

Și mă topesc când mă privești.

De fapt merită -n esență,

O ceartă banală să ne rupă,

Punând capăt fericirii?..

Să fim părtași la suferință,

Luând decizia în pripă,

Căzuți pradă amintirii?...

,

Te apleci
și lumina curge
pe structura ta 

arc de jar,
frânt de propria sete 

așa cum
pământul setos
așteaptă pașii
dintre noi.

Semințele
fierb în sânge,
bat în tâmple.

Bate.
Și bate...

Auzi cum ne cheamă?

Apuc!
Nu cer;
las urme.

Întind dorința
peste pielea ta,
uscată,
zdrobită
între mine
și tine.

Se sfărâmă,
se sparge 
sărat 

din carne
în dinți,
din gustul tău...

Te gust?

Te desfaci
în liniște 
și mă desfaci.

Ochii mi
se hrănesc
cu umbra ta,

îți sorb adâncurile,
te rup
în unde
și bătăi,

te spargi
în curbe.

Fiecare ruptură
încolțește în mine
muguri de noi,
tăceri pulsatile.

Când mușc,
îți fur o bătaie 
când strâng...

Ne vezi
cum respirăm
împreună?

Nu ard,
nu fug 

țâșnesc în divin,
mă înfig
în tine.

Te frângi
în sacrul
de sub carne,
de sub piele.

Lumina
curge
pe structura ta.

Arc de jar
în palma mea,
jar strâns
în palma mea.

Vremuri tulburi,

Mii și mii,

Fost-au ieri

Până să vii.

Dar odată ce-ai venit,

Toate mi s-au desluṣit;

Am aflat a mea cătare;

Mi-ai fost far intre hotare.

Nu-nteleg și nu-ntelegi,

C-au fost mii de ani întregi,

Când n-aveam nicio speranță,

Toate fară importanta?!

Însă tu ai fost lumină,

Licărirea cea divină;

Sufletului înghețat,

Dor de viață tu i-ai dat.

Ah ce tremur,

Ce cutremur;

Spaime crude,

Năruite...

Sub o luna palidă ce-n taină ne veghează,

Degetele mele te caută si mintea te visează.

Pe pielea ta caldă, printre multe șoapte,

Vreau atingeri fierbinți și dorințe-n noapte.

Îți simt si-acum parfumul pe perna pustie,

Buzele încă-mi ard de a ta nebunie.

Închide ochii și dă-mi drumul în gând,

Să te iubesc încet, cu foc. Fremătând.

Și când somnul te fură, adu-ți aminte,

Că-n vise te-aștept de acum înainte.

Noapte bună, iubito și nu uita:

Sub stele plăpânde, inima mea e a ta!

Iubito, mi-aș face inima, râu,  

Să curgă lin peste sufletul tău,  

Iar din zilele mele, ce le am pe pământ,  

Să-ți fac un paradis, cu miros de cânt.

Să-ți împletesc părul în raze de soare,  

Să-ți dăruiesc flori de dor și speranță în zare,  

Să transform fiecare umbră în vis,  

Și să umplu tăcerea cu glasuri de crist.

"Și chiar de-s umbre, iubirea noastră strălucește"

Senin e azi în ochii tăi,

Prin alb șoptește luna

Un tainic clinchet de azur,

Și-a încetat furtuna

Pastel s-a scurs deasupra lor,

Bujor pictând obrajii

Râsul, ca briza printre flori,

Petale-ți dă omagii

Ca soarele ți-e chipul blând,

Când razele-i iau urma

Și cântă stele-n jurul tău,

De parcă le-ai fi luna