✨ Umbra sufletului

Sunt încă treaz când rana crepuscului se-nchide
Iar norii, ca o vată, cu foc s-au murdărit,
Și-aud deasupra păsări flămânde și stupide
Cum se întrec în jale cu vântul răgușit.
E un sublim amestec de farmec și de groază
Când umbrele fluide lovesc în stânci de fier,
Și-n ora blestemată o lună explodează
În locu-n care marea se prăbușește-n cer.
Prin noaptea sfâșiată, ciuperca de lumină
Anunță începuturi de Tartar și Parnas
Cu vechi hieroglife pe suflet și retină
Și doar poemul ăsta și saltul mi-au rămas.
  Spre dimineață totul e cufundat în roșu
  Și-aștept să îmi anunțe trădările cocoșul.

E-atât de mult în urmă și prea puțin în față,

Și firul care leagă sfârșitul de-nceput

Nu-l știu, dar nu îmi pasă, căci, în această viață,

Sunt un poet din clipa în care te-am văzut.

Disprețuiesc chemarea sclipirilor de aur

Și sterpa înțelepciune din biblioteci; și nu,

Nu cred în veșnicia cununilor de laur,

Căci lumea nu îmi poate / da ce îmi dai doar tu.

Puterea pământească nu îmi stârnește frica;

Doar carnea mea se-nchină la trupul tău iubit,

Iar sufletul — la Domnul din cer, că tu ești fiica

Lui și Te-a smuls din coasta-mi și Te-a însuflețit.

Prin tulburarea vremii trec ca un monstru simplu,

Legat fără scăpare de-al ochilor tăi lanț;

Dar fără tine-alături aș blestema tot timpul

Și-aș invoca diavoli într-un satanic danț.

Nu știu ce-i fericirea, dar dacă ea înseamnă

Să cauți pretutindeni ce-alături ai găsit,

Să ieși din tine însuți, să nu bolești în toamnă,

Să-ți crească-n sânge aripi — atunci sunt fericit.

A fost o vară lungă, cu ploi de foc și toane,

Dar inima-mi nebună s-a înălțat mai sus;

Și am umplut grădina Edenului cu poame

Și te-am urmat prin toate căderile, supus.

De viclenia morții nu ne-om putea ascunde,

Nici eu, nici tu. Voi trece cu împăcare prin

Cumplita încercare; voi înota sub unde,

Știind că, pân’ la maluri, ne-om despărți puțin…

Și dacă mâine, poate, nu va mai fi un soare,

Și dacă scufundarea se va-ntâmpla urgent,

Îți las aceste versuri ca ultima chemare,

Ca o mărturisire sau ca un testament.

Revino din rău și din noapte,
Iubita mea - umbra dintâi,
Lumina pe veci ne desparte,
Deși-mi ești legată-n călcâi.

Te am doar atunci când, în neguri,
Cobor ca nebunul Orfeu,
Da'-n rest, la lumeștile reguli,
Mă plec și te caut mereu.

Nimic nu se-ntâmplă din milă,
Cu tot imposibilul, sper!
Eu – nemuritor, tu – fragilă
Chemare și dulce mister.

Ce strâmbă e legea luminii,
Ce-mparte iubirea la doi!
Cu toate poverile vinii,
Te cer pentru tot înapoi.

Ascultă, deci, vechea dorință,
Când forțele trupului scad,
Eu – laș candidat la ființă,
Tu – umbră scăpată din Iad.

De ce ești tristă dragă fată,

De ce îl jelești de parcă a murit

El doar nu te-a iubit 

Și nu te-a prețuit. 

I-ai pus inima pe tavă,

Dar lui nu ia păsat

A plecat cu alta

Și de tine a uitat

Haide, fii puternică,

Nu mai plânge atât

Viața merge înainte

Nu te distruge dintr-atât.

Oricât aș vrea, nu te pot descrie,  

Privindu-te, sufletu-mi saltă de bucurie.  

Și te-aș suna, să-ți împărtășesc a mea iubire,  

Că nu te las să ajungi o simplă amintire.  

Că-n fiecare zi, mor câte puțin,  

Când plouă cu regrete din al meu suspin.  

Suspine pline de dragoste și dor,  

Zăcute într-un sunet amețitor.  

Aș da orice să te mai văd odată,  

Amia iubire să fie mângâiată.  

Și chiar de-ar fi doar un vis,  

Să-ți pot șopti ce am de zis…

Și-n taina nopții, când stelele veghează,  

Speranța-mi renaște , iubirea nu mă lasă,  

În visele mele, te caut neîncetat,  

Cu dorul ce mereu m-a frământat.  

Mi-e dor de tine chiar de îmi taci

Privirea ta o port ca pe un vechi apus

În suflet si azi mai trăiesc urme 

De zâmbet stins și gând ascuns.

Chiar de te-ai dus pe un drum nou

Te port in amintire viu

Ești visul ce nu se vrea pierdut 

Un dor ce renaște în noapte tarziu...

Mi-e dor și visul nu are hotar

Doar aici ești, să mă privești 

Căci am rămas o umbră trecătoare 

De când mi-e dor și nu mai ești....

Câte am vrut să-ți scriu, dar m-am oprit,  

Cuvintele s-au stins, în șoapte s-au topit.  

Le-am ținut în mine, ca pe un secret,  

Să nu-ți tulbur sufletul, să nu-ți fac vreun regret.  

Știi, câte nopți am vrut să-ți spun, dar m-am temut,  

Că adevărul meu e prea gol, prea durut.  

Am simțit că tăcerea e mai bună uneori,  

Să nu mai amăgim visuri ce dor.  

În inima mea sunt mii de versuri nespuse,  

Doruri ascunse și vise apuse.  

Dar am ales să le păstrez doar pentru mine,  

Poate-i mai bine așa, să nu te simți prea aproape, prea străine.  

Câte am vrut să-ți scriu, dar m-am oprit,  

Cuvintele s-au pierdut, pe drum s-au risipit.  

Și poate e mai bine, poate așa e sortit,  

Să rămână doar gânduri, în liniște învelit.

Se prelinge lumina pe față

Și tresar mușchii fragezi sub fard ,

Oferind prospețime și viață

Senzualelor buze ce ard .

Umbre fine, contrastul crează,

În oglindă , al doilea profil ,

Când de-afară pătrunde o rază

Peste chipul tău drag de copil .

Printre gene pătrunde lumina ,

Limpezind ochii mari ce-i ador ,

Dilatând sub cornée , retina

Și pupilele-n mijlocul lor .

Îți ador frumusețea-n tăcere 

Și în taină , iubito te-ador ,

Sub tributul ce viața mi-l cere ,

Când te simt , când te vreau , când mi-e dor .

Te ador când apari în grădina

Înfloritului parc cu alei ,

Printre care te-arăți Bellamina ,

Să te vadă în veci , ochii mei .

Ștefan Kaurek

Un trandafir roșu

În mâinile tale
Pe care-aș vrea să le sărut
Simt urmele făcute de petale
De-un trandafir ce tu mi-ai dăruit

Și cine ar putea cuprinde
Al tău veșmânt plin de iubire
Eu aș putea da o-ncercare
Inima mea să o deschid cu-o floare

Cuvinte scrise în culoare
Iubire și pasiune
Rămân pe veci în sufletul nostru
Dăruind un trandafir roșu!

Cristina Vesa